Expoziţia The Wall este ultima din seria proiectului pilot Human Evolution/Involution, iniţiat în primăvara anului 2012. Debutul proiectului a fost marcat de expoziţia itinerantă Bucureşti-Constanţa, Mutaţii interioare, urmată de expoziţia Temporal perceptions şi acum de expoziţia Zidul.
Iniţiativa aparţine Asociaţiei Many Colors, adică celor doi artişti angrenaţi în acest proiect: Simona Antoniu şi Irinel Moldoveanu, dealtfel şi curatorii expoziţiilor, cei care au intermediat colaborări între artişti din generaţii diferite, spaţii geografice şi domenii artistice distincte, oferind o platformă multiculturală de dezbatere. Expoziţia reuneşte lucrări de pictură, sculptură, obiect, instalaţie şi artă video a unor artişti din ţară: Bucureşti şi Baia Mare, precum şi din afara ei: Germania şi Italia. Expun: Marcel Scutaru, Georgiana Cozma, Aniela Ovadiuc, Adi Moise, Maria Pop Timaru, Andrei Berindan, Irinel Moldoveanu, Simona Antoniu, Alberto Mariani (Italia), Yasemin Ylimaz (Germania), Mirela Iordache.
Expoziţia îşi propune să aducă în atenţie imaginea ecranată a individului într-o eră tehnologizată, în care omul este incapabil să se autoevalueze. Acesta se priveşte doar pe sine, însă, fără a se vedea. Vederea implică un act de conştientizare, receptare, asimilare; privirea permite doar o ecranare.
Absenţa arhetipului, deconstrucţia imaginii referenţiale duce la înstrăinare, alienare, demitizare. Human involution se manifestă în lipsa unor repere, pe un teren arid, în care tehnologia deţine supremaţia imaginii. O astfel de imagine tiranizează lumea transformând-o în imagine idolatră. Într-o asemenea societate totul este doar „de văzut” şi „de comunicat”, dar nimic „de dăruit” sau „de primit”. Se ajunge astfel la incapacitatea de a-l privi pe celălalt şi de a-l înţelege, de a dărui sentimente. Lumea actuală se raportează doar la imagine, într-o nefirească iconolatrie. Excesul de imagine, de frumos artificial, de tabloid, transformă omul într-un surogat - şi aici invit privitorul să vadă cele două instalaţii ale lui Irinel Moldoveanu şi Adrian Moise. Imaginea mediatică uniformizează, depersonalizează, omul devine astfel un număr, un cod de bare, un produs aşa cum vedem în instalaţiile Georgianei Cozma. Iar atunci când omul nu este captiv societăţii de consum, acesta este captivul cutumelor religioase (vezi femeia musulmană). În lucrările Georgianei, captivitatea corpului este subliniată de prezenţa virulentă a grilajului şi de sintagma postmodernistă a fragmentului.
Angrenarea în cotidian transformă individul într-un simplu mecanism, lipsit de gândire, simţire, trăire. Fluxul vieţii cotidiene ne duce la martirizare fără asimilarea realităţii – invit publicul să vadă sculptura Mariei Pop Timaru. Când însă, realitatea mercantilă intersectează un spaţiu metafizic, este accentuată însingurarea, înstrăinarea, alienarea. Alăturări bizare de obiecte şi acţiuni inopinate, compun pânzele lui Andrei Berindan. Elemente surpriză şi personaje enigmatice intervin în compoziţiile artistului băimărean. Prin imaginile realizate într-o manieră minimalistă, secondată de un (hiper)realism (foto)grafic, Andrei Berindan experimentează, găseşte moduri neconvenţionale de abordare precum şi procedee inedite de exprimare plastică.
Deconstrucţia şi demitizarea imaginii are în contrapartidă, discursul dezvoltării personale prin raportarea la spiritual, cultural, religios - Human evolution.
Restabilirea relaţiei pe verticală (cu divinitatea), în schimbul celei pe orizontală (cu falşii idoli) este urmărită de Simona Antoniu şi Marcel Scutaru în cele două compoziţii minimaliste. Reinstaurarea unui astfel de raport atrage după sine şi raportarea la un model absolut. Dacă Simona tratează într-un spirit ludic toată compoziţia, Marcel se îndreaptă mai mult către ideea de imagine arhetipală, spre kenoza imaginii. Artistul ilustrează Demolarea reperelor (dealtfel şi titlul lucrării sale) prin succesiunea de imagini orizontale, multiplicate. Fără a se mai raporta la un model, la un arhetip, astfel de imagini multiplicate îşi sunt suficiente sieşi, transformându-se în imagini idolatre care tiranizează lumea, lucrurile şi sufletele. Singura salvare ar fi reîntoarcerea la firesc, la reperele pe verticală. O astfel de abordare o regăsim în lucrarea din gresie a Anielei Ovadiuc. Artista vede această reîntoarcere la firesc prin contopirea cu natura. Într-un teluric metafizic, Aniela imaginează o relaţionare între persoană şi mediu, acesta din urmă semnalându-şi prezenţa prin amprentarea la modul literal.
Tipul de relaţie, dintre persoană şi mediu, extinsă la relaţionarea dintre personaj şi spaţiu metafizic, o întâlnim şi în sculptura minimalistă a italianului Alberto Mariani. Personajele sale minuscule, nedefinite, depersonalizate sunt poziţionate pe socluri masive, supradimensionate, dar, spre deosebire de personajul Anielei, personajele lui Mariani nu sunt rezultatul mediului din care fac parte, ele doar există şi contemplă meditativ viaţa. La graniţa dintre cele două medii, persoană (adică interior) şi mediu (adică exterior) este individul aşa cum îl înfăţişează Adela Bonaţ în lucrările sale cu sevă conceptuală. Emoţiile şi redarea lor le regăsim în pânzele hiperrealiste ale Mirelei Iordache. Chiar dacă artista este un discret şi fin observator fără a acuza actul de furie şi încordare, exhibarea membrelor şi fragmentaritatea corpului trădează o anume intoleranţă a acestor manifestări. Melancolia şi exuberanţa diferitelor trăiri se descifrează în lucrarea video a nemţoaicei Yasemin Ylimaz (Germania).
Artiştii invitaţi în expunere au ca numitor comun imaginea individului pe care o clădesc în funcţie de una dintre cele două direcţii menţionate, şi în jurul căreia problemtizează/ ironizează, construiesc/ deconstruiesc, mitizează sau demitizează.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
