Într-un spaţiu public polarizat, dihotomizat şi încins la roşu de o dispută privind aplicarea unei decizii judecătoreşti (şi NU, cum s-a susţinut, închiderea ori cenzurarea unui post TV, deci NU o problemă de libertate a presei), era previzibil să treacă nebăgate în seamă sau abia observate ştiri fundamentale, precum un atentat cumplit la Ankara, anunţata inaugurare a celui mai mare radiotelescop din lume sau moartea lui Umberto Eco.
Umberto Eco!? Cine mai era şi ăsta? La ce talk-show a participiat şi cu cine ţinea? Era de-al nostru sau de-al ălora?
Mai mult decât atât, însă. Din cauza gâlcevei juridic-jurnalistice (căci am ajuns să ne pricepem toţi nu doar la cum se face presa, ci şi la cum se înfăptuieşte justiţia), sunt neglijate şi altfel de ştiri, nu de talia posibilităţii de a primi semnale de la zece miliarde de ani lumină (!), dar poate la fel de profunde în semnificaţiile lor. Astfel, suprasaturat de informaţii despre accidente rutiere, cum a bătut-o Fane pe Tanţa şi elevi îngenuncheaţi de şcoală – la propriu şi la figurat – publicul (despre presă numai de bine) a ratat să discute o ştire năucitoare venită de la Constanţa, unde un bărbat a fost tăiat în două de tren. Dar nu la o secundă după ce se-mpiedicase şi căzuse acolo, ci douăzeci de minute mai târziu! I se făcuse rău şi a căzut tocmai acolo? Era beat? Poate că vom afla. Dar nu e relevant. Relevant este că a fost observat, înainte de tragedie, de către o martoră. O femeie. O româncă, o concetăţeancă, o gospodină. Care a declarat ulterior că n-a făcut nimic pentru că... avea mâncarea pe foc.
Înţelegeţi, da? Cratiţa era sudată de aragaz şi nu putea fi dată de-o parte. Iar butonul era înţepenit şi nu putea fi închis. Mă-ntreb ce va fi făcut când mâncarea a fost gata! Poate că a stins focul cu o găleată de apă. Dar gazul!? Poate nu era aragaz, ci vatră, sau foc de tabără. Aşa trebuie să fi fost.
În acelaşi timp, femeia nu avea prin preajmă vreun telefon, să sune la 112. Că doar n-avea nimeni pretenţia să fugă afară, lăsând mâncarea pe foc, şi să ajungă în calea trenurilor unde, ea, o biată femeie, să târască trupul încă viu al bărbatului. Din fericire, nu era nevoie, era suficient să sune. Din nefericire, n-avea telefon.
Şi nici vecini. Locuia, fără îndoială, complet izolată. Nimeni în casă, nimeni în jur, pe care să-l strigi: „Vasile, Ioane, Măriuco, sună tu la urgenţe, că e un amărât căzut pe linia trenului!”
Nenorocită situaţie. Omul ăla n-a avut nicio şansă.
Decât dacă ar fi trăit în altă ţară.
În realitate, ştiţi ce a gândit compatrioata noastră, da? „Ce-o fi cu ăla acolo? Probabil e beat. Plină lumea de beţivi!”
Şi atât. Punct.
După care s-a întors la oalele de pe foc.
Mai contează că mecanicul trenului n-a ştiut că a călcat pe cineva?
Sigur, s-ar putea spune: Un caz particular.
Oare?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
