Muzeul Literaturii Române a iniţiat în toamna trecută o serie deconferinţe, simpozioane, evocări, comemorări - nici nu ştiu preabine cum să le numesc. Nu le pot numi exact - şi de aceea nici nuam putut să scriu imediat, la cald cum se zice, reportericeşte -pentru că încărcătura lor emoţională este mare pentru cei careparticipă indiferent că sunt în sală ori în faţă sălii.
A fost Gheorghe Crăciun, este Mircea Nedelciu, vor fi IonStratan şi Ioan Flora. Viaţa, literatura şi moartea îi leagădureros pe toţi. Au fost filologi, au trăit vieţile tumultuoase alestudenţiei bcuureştene şi ale cenaclurilor - dacă nu am avutreviste samizdat, noi, românii, am avut cenaclurile ca revistevorbite, agore nu numai literare ci şi sociale ori politice, unfenomen de care se vorbeşte prea puţin dincolo de lumea literară -,au publicat cărţi în contra canonului comun al epocii, auîndrăznit, nu au făcut compromisuri majore cu scrisul lor, au arsrapid, niciunul dintre ei nedepăşind 60 de ani de viaţă. I-ar fiîmplinit George, Mircea şi Ioan 2010, Nino - abia de-ar fi făcut55. Nu numai atât, dar au plecat cu ani buni înainte să-iîmplinească!
Cu George, Mircea şi Ioan m-am întâlnit în 1970 la cenaclulJunimea. Erau mai mari decât mine şi, dacă nu ar fi fost duminicilejunimiste, la Universitas sau în podul facultăţii la Club Litere,nu ştiu dacă i-aş mai fi cunoscut. Eu eram bucureştean, ei -căminişti. După cursuri, eu luam 109 şi mă afundam în cartierul meu- pe care mi-era greu să-l părăsesc cu toate ale lui: străzile,amicii, amintirile, siguranţa -, în timp ce ei se îndreptau sprecămine cu opriri mai lungi sau mai scurte la Colombo, la cârciumaOperei, la Tosca sau la Codrii Cosminului, după buget (întotdeaunasărac) şi după vremea de afară. Ei continuau să pună literatura lacale, se tăiau în săbiile minţilor lor ascuţite, fiecare venind culada de zestre a pasiunilor şi temperamentului, armonizându-se pânăla a deveni comune; mari şi buni cunoscători de muzică şi filme,investigând realitatea prin lentila aparatului de fotografiat-tehnici de fotografiere, efecte, vizualizarea, redarea a ceeaaparatul de înregistrează/captează fără discriminare,secvenţialitatea lumii şi posibilitatea de a-i conferi semnificaţieprin montaj sunt lesne de decelat în prozele lui George şi Mircea,iar, într-un reflex târziu, le aflăm în ultimul volum de poeme alelui Ionică.
Sigur, eu l-aş fi adăugat în suita asta de evocări şi pe un altdispărut, tot din «gaşcă», tot din lumea noastră: Ioan Lăcustă,Meşterul, care şi el se grăbi să plece la puţin timp după ceîmplinise 60 de ani şi imediat după ce ieşise la pensie. Dacă totau fost solidari în căminele studenţeşti, în gândul că vor primeniliteratura română, în cărţile şi în biografiile lor, mi se păreafiresc să fie solidari şi în Rotonda Muzeului LiteraturiiRomâne!
Temperamentele lor diferite nu se ciocneau ci se armonizaupentru că, toţi, aveau un cult al prieteniei. Spiritul de arhivaral lui George (nu lăsa nimic să se piardă: scrisori de la ei, poemeîn ciorne pe foi de hârtie ce ar fi luat drumul coşului de gunoi,fotografii) aducea ordine în boema tumultoasă a Meşterului, dedatpe atunci plăcerilor cafelelor de la Colombo, conversaţiilor cu izrusesc cu necunoscuţii din cârciumi, jovialitatea lui Mirceadezarmorsa izbucnirile, imprevizibile, de vulcan ale lui Ionică,altfel şi el, până în momentele alea, un bonom gata oricând săîmpace orice conflict, punând alături de figura lui rotundă şilucind de o lumină blândă accentul de bănăţean molcom : «las',pretene, las' aşa».
Desigur, viaţa nu e o o ilustrată colorată în roz, iar oprietenie nu înseamnă numai clipele idilice ale comuniunii de ideişi speranţe. Vor fi fost divergenţe, rupturi de mai scurtă sau demai îndelungată durată, se vor fi ivit multe scântei în dispute nunumaidecât literare. Nu s-au transformat nici în ranchiuni, nici îninvidii şi nici în despărţiri ireversibile. Ceea ce îi unea, ceeace i-a unit trei-patru decenii a fost mult mai puternic decât ceeace i-ar fi putut dezbina. Cu toţii şi-au păstrat până în ultimaclipă candoarea, fervoarea şi bucuria specifice tinereţii. Deaceea, nici nu îşi arătau vârsta, astfel încât dincolo de vârstaînscrisă în buletin la care au dispărut (ea însăşi nedrept detimpurie), când mi-i amintesc, mi-i amintesc ca pe oameni tineri,extrem de tineri, nedrept de repede plecaţi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
