Ziarul de Duminică

Incepatorul

Incepatorul

Imagini din Spovedanie la Tanacu

20.06.2008, 20:01 20

Una dintre primele - si cele mai judicioase - lectii pe care le invata, in tarile mai rasarite, oricine are de gand sa intre in bransa spectacolului (a show-business-ului, mai exact) suna cam asa: esential este ca lumea sa vorbeasca despre tine, indiferent cum; numele tau trebuie sa fie pe buzele tuturor; n-are importanta daca e insotit de elogii sau de injurii: daca nu aud mereu ceva despre tine, oamenii te uita; nu conteaza ca ziarele (de pilda) te fac praf, maine s-ar putea sa te ridice in slavi; totul e sa ramai permanent in atentia publicului. E o lectie utila.

O demonstreaza, la noi, Andrei Serban, regizor care si-a petrecut o buna parte din viata biologica si cea mai mare parte din viata profesionala "afara", in Statele Unite cu precadere, dar si la Paris, Viena s.a.m.d., punand in scena spectacole de teatru sau de opera si desfasurand o activitate pedagogica notabila. Rechemat in tara (de unde "fugise" in anii 1970) pentru a fi primul director de dupa 1989 al Teatrului National din Bucuresti, el a aplicat creator invatatura dobandita in exil, acreditand si pe piata interna modelul artistului vesnic in disputa cu ceva sau cineva; inclusiv cu sine insusi, conflict rezolvat, de regula, pe spezele altora, asa cum s-a intamplat cu formidabila sa plecare, dupa scurt timp, de la conducerea TNB, plecare precedata si urmata de conferinte de presa fulminante, de scrisori deschise vituperante ori, dimpotriva, lacrimoase, de un intreg scandal mediatic astfel programat incat sa transforme o optiune personala intr-o conspiratie nationala. Modelul a fost reluat apoi in diverse ocazii nevralgice: nominalizari discutabile la premii de-ale breslei, cronici negative, felurite plictiseli administrative, dovedindu-se, in ciuda previzibilitatii sale, perfect functional. Se pare ca viata teatrala autohtona are nevoie de asa ceva. Ce-i drept, spre deosebire de unii confrati de-ai sai de portanta damboviteana, Andrei Serban are stil si anvergura in manifestarile publice: nu tricoteaza intrigi prin unghere obscure, trimitandu-i pe altii la inaintare, ci iese personal in arena, vitejeste, iar in alegatii practica nu insulta meschina, provinciala, ci pamfletul enorm, gongoric; si apoi, omul stie fara gres unde sa se opreasca, neiesind niciodata din limitele unui spectacol sui generis, orchestrat de un cunoscator subtil si un iubitor neconditionat al scenei si al jocurilor ei. In fine, lucrul capital: Serban este, dincolo de toate si inainte de orice, un artist talentat; un artist care nu produce numai capodopere (ceea ce, de fapt, stie si el...), dar care, cu omenesti suisuri si coborasuri, ramane unul dintre cei mai mari (adica, mai buni) regizori romani din toate timpurile. Daca n-ar fi existat, Andrei Serban trebuia inventat.
Acest gand mi-a rasarit in minte in timp ce-i ascultam discursul rostit inaintea uneia dintre reprezentatiile cu Spovedanie la Tanacu, spectacol jucat sub egida Teatrului Odeon, dar produs de o structura numita Academia Itineranta Andrei Serban si descrisa ca "o initiativa a ICR New York". "Sunt un incepator", a spus, cu o frumoasa metafora, regizorul, "imi plac inceputurile". Inceputul se referea, aici, la ideea de a a crea un fel de spectacol documentar - specie inexistenta in teatrul romanesc - pornind de la o intamplare reala, consemnata in "romanul jurnalistic" omonim, scris de Tatiana Niculescu-Bran; este vorba despre moartea suspecta, in manastirea Tanacu, a unei tinere "posedate", pe care preotul lacasului si cateva maici incercasera sa o vindece printr-o exorcizare ad-hoc. Episodul a facut mare valva in presa acum cativa ani, dar adevarul despre cele petrecute la Tanacu nu s-a aflat integral niciodata. Nici n-ar fi fost usor, pentru ca la deznodamantul tragic a condus, pare-se, o combinatie uluitoare de slabiciuni ale fapturilor umane si hibe ale institutiilor lor, divinitatea avand un rol cu totul neglijabil. Aceasta este si concluzia cartii si a dramatizarii infaptuite de autoare: un sistem medical haotic si corupt, o ierarhie ecleziastica descurajand sinceritatea in relatiile dintre oameni, fie ei monahi ori mireni, o politie ineficienta si, peste toate, infinite si inepuizabile, frica si prostia - iata autorii omorului de la Tanacu. Este, in noul val de obscurantism (sau de oportunism?) religios care inunda Romania, o concluzie curajoasa.
Desigur, in cazul unui spectacol de acest gen dimensiunea strict estetica e ultima care intra in discutie. Trebuie spus, totusi, ca spectacolul realizat de Andrei Serban cu tineri actori din mai multe teatre are o fizionomie plastica ingrijita, folosind inspirat atat proiectiile de film (documentar? mi s-a parut ca nu tocmai...) datorate lui Mirel Bran, cat si dinamica grupurilor si forta modelatoare a luminii (de ambele fiind responsabil, evident, regizorul), asa incat "impresia artistica" de ansamblu e net pozitiva. Tot astfel, tinerii interpreti - Csilla Albert, Richard Balint, Lamia Beligan, Ionut Caras, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Catalin Herlo, Cristina Holtzli, Nicoleta Lefter, Mara Opris, Relu Poalelungi, Andrea Tokai si Florentina Tilea -, schimband mai multe roluri si evoluand cu siguranta data de antrenamentul temeinic, sunt ireprosabili. Problema apare, din punctul meu de vedere, in discreta manipulare pe care am sesizat-o in spectacol si care ne sopteste ca Satana domiciliaza, cu siguranta, in Uniunea Europeana. Ca, poate, chiar asa o fi nu inseamna, totusi, ca e corect sa dam aceasta veste drept sigura; oricum, nu prin intermediul teatrului documentar, presupus a fi, prin definitie, obiectiv si impartial. Macar la inceput...


Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO