Ziarul de Duminică

Ingrid Beatrice Coman: „Sunt un salahor al literaturii”/ de Stelian Ţurlea

Ingrid Beatrice Coman: „Sunt un salahor al literaturii”/ de Stelian Ţurlea

Interviu Ingrid Beatrice Coman

Autor: Stelian Turlea

24.02.2012, 00:07 494

- Ingrid Beatrice Coman, te-ai născut în România, ţi-ai definitivat studiile în Italia, unde te-ai stabilit, acum locuieşti în Malta. Ai publicat mai multe nuvele şi mai multe romane, înţeleg că şi traduci, nicăieri n-am găsit cu ce anume faci în acest moment, pe lângă faptul că îţi creşti băieţelul. Cu ce te ocupi, de fapt? Vrei să spui pe scurt "Ziarului de duminică" povestea ta, mai ales că este una de succes?

- Aceasta este o întrebare care ar putea rezuma soarta unei generaţii întregi de scriitori. Fără să vrei ai atins un punct foarte dureros în povestea unui scriitor. De multe ori m-am izbit, ca să spun aşa, de acest paradox: dacă un tâmplar vine să-ţi repare o uşă sau un dulap, îi arăţi ce are de făcut, îl plăteşti, şi la revedere. La fel se întâmplă şi cu multe alte meserii "clare", şi nimeni nu şi-ar permite, cred, să cheme un instalator, un electrician, un taximetrist - toate meseriile acestea preţioase de care ne folosim în orice moment al cotidianităţii - fără să-l plătească sau punându-i la îndoială meseria. Nu am auzit niciodată pe nimeni întrebând un măcelar cu ce se ocupă, de fapt, în viaţă.

Acesta este paradoxul: foarte rar am întâlnit un scriitor care să nu fie întrebat: bine bine, scrii, dar cu te ce ocupi de fapt în viaţă? Adică, în traducere liberă, din ce mănânci? Pentru că ştim cu toţii că scrisul este meseria muritorilor de foame, din păcate, şi că aura aceea de magie care însoţea figurile scriitorilor din alte vremuri s-a destrămat. Aşa că astăzi foarte rar un scriitor îşi poate permite să fie… scriitor.

Mulţi sunt profesori, traducători, funcţionari de tot felul. Şi numai cine a trecut prin acest gen de "viaţă dublă" care de fapt înseamnă "muncă dublă" poate să înţeleagă cât este de greu să rămâi în echilibru pe funia subţire şi tremurată dintre pasiune şi necesitate.

Poate că scriitorii nu mai sunt la modă, cine ştie, poate că le-a trecut vremea, sau încă nu le-a venit, cert este că rămâne o meserie delicată pentru zilele noastre. Mii de rânduri aşternute pe hârtie în numele unui crez ascuns care numai Dumnezeu ştie cum de mai rezistă şi din ce se mai hrăneşte…

Aşa că, uite, întrebarea ta nu mă ia prin surprindere. Mi-ar plăcea să răspund: scriu, scriu şi iarăşi scriu, asta fac în viaţă, mă trezesc cu o poveste nouă pe vârfurile degetelor şi ştiu că până la sfârşitul zilei trebuie să o aştern pe hârtie, altfel îmi rămâne un gol dureros şi insuportabil în zi…

Dar ştiu că nu ar fi întru totul adevărat. Aşa că îţi răspund: încerc să supravieţuiesc. Mă trezesc în fiecare dimineaţă înainte de răsărit (şi când ai norocul unei ferestre care priveşte spre mare, e un privilegiu) să scriu, de mână, ca un soi de posedată matinală. Dacă am noroc prind vreo doua-trei ore de muncă înainte de a se trezi băieţelul meu, care îmi împarte ziua cu ritmurile lui. Mă ocup de el, pâna la ora când trebuie să meargă la grădiniţă. Apoi alerg să deschid un birou care n-are nici o legătură cu scrisul, al unei firme care nu îşi are rădăcinile în cultură, şi mă străduiesc să o fac să meargă, lucrând la proiecte industriale cu aceeaşi sârguinţă cu care lucrez la o carte.

Apoi trec dintr-o piele într-alta, ca să spun aşa, alerg să trec "pe curat" ultimul capitol, ultima nuvelă, ultima idee pe care am scris-o de mână, cu ochii pe ceas, să nu pierd ora când va trebui să alerg să-mi aduc băieţelul acasă.

După amiaza aproape copie dimineaţa - alergătura la birou, apoi acasă la scris, citesc ca o dementă, printre picături, mă străduiesc în acelaşi timp să fiu şi prezentă în viaţa copilului meu, deşi mi se întâmplă câteodată să primesc reclamaţii gen "joaca-te cu mine, mami, mai lasă hârţoagele alea…".

Cam asta sunt: un fel de salahor al literaturii, aş putea spune. Merg orbeşte înainte, fără să ştiu încotro, cu singura certitudine că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să mă opresc…

- Unul dintre romanele tale, cel apărut în 2010, "Pentru cine cresc trandafirii", descrie societatea românească cu puţin timp înaintea căderii lui Ceauşescu. Cât de mult ai cunoscut acea societate, dat fiind că, prin forţa împrejurărilor, erai foarte tânără?

- Aveam peste 17 ani când s-a întâmplat. Tânără sau nu, balaurul acela cu mii de capete se înfruptase deja din toată copilăria şi adolescenţa mea. Eram prea tânără să înţeleg? Poate, dar cu siguranţă nu eram prea tânără să simt muşcătura adâncă în carnea mea şi a celor din jurul meu - a dinţilor metalici ale unui mecanism monstruos şi nebănuit de puternic. Mi-au trebuit mulţi ani să mă împac cu acele amintiri, şi nu întâmplător cartea se naşte la 20 de ani distanţă (incredibil cât de mult le ia unor răni să se închidă!). Uneori trebuie să te îndepărtezi foarte mult - în spaţiu şi în timp - ca să înţelegi. Când am luat pentru prima oară în mână pixul cu gândul să scriu despre asta, am ştiut că drumul de întoarcere era deschis şi că a venit vremea să cobor în ungherele cele mai ascunse ale sufletului meu.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO