„O carte importantă... o carte dureroasă, o carte pe care o veţi citi cu lacrimi în ochi.” Denver Post
Născută în 1970, în familia cu şapte copii a unui înalt funcţionar guvernamental, Loung Ung a dus o viaţă privilegiată în capitala Cambodgiei, Phnom Penh, până la vârsta de cinci ani. Apoi, în aprilie 1975, armata khmerilor roşii ai lui Pol Pot a năvălit în oraş, forţând familia lui Ung să fugă şi, în cele din urmă, să se împrăştie. Loung a ajuns într-o tabără de muncă pentru orfani, unde a fost pregătită să devină copil-soldat. Părinţii i-au fost omorâţi, fraţii i-au fost trimişi în alte tabere de muncă, iar cei care au supravieţuit ororilor regimului aveau să se reunească abia după înfrângerea khmerilor roşii.
În 1980, Ung a reuşit să scape din Cambodgia ca supravieţuitoare a regimului khmerilor roşii ai lui Pol Pol, un regim de înfometare a populaţiei şi al exterminării în masă în aşa-numitele „Câmpuri ale morţii”. După ce a emigrat în Statele Unite, a scris trei cărţi în care îşi relatează experienţele de viaţă din anii 1975-2003: cartea de faţă, în care descrie viaţa în Cambodgia între anii 1975-1980; Lucky Child: A Daughter of Cambodia Reunites with the Sister She Left Behind, în care povesteşte despre felul în care s-a adaptat la viaţa în Statele Unite şi despre ceilalţi membri ai familiei rămaşi în Cambodgia, acoperind perioada 1980-2003; şi ultimul volum al trilogiei, Lulu in the Sky: A Daughter of Cambodia Finds Love, Healing, and Double Happiness, publicat în 2012. Totodată, Loung Ung se numără printre scenaristele filmului documentar de lung metraj Girl Rising (2013), în regia lui Richard E. Robbins, care spune poveştile a nouă fete din diferite părţi ale lumii, supravieţuitoare ale unor traume cumplite, dar care, prin educaţie, reuşesc să spargă barierele prejudecăţilor şi să facă schimbări.
*
* *
Toată ziua, clipă de clipă, stomacul meu ghiorăie încontinuu de parcă s-ar mânca singur. Raţia noastră de mâncare a fost redusă tot mai mult, încât bucătăresele primesc o cutie de orez de circa 300 de grame pentru zece oameni. Raţiile fraţilor mei sunt şi ele atât de mici că, atunci când ne vizitează, nu prea au nici ei ce să ne aducă. Ei încearcă să vină mai des, dar soldaţii îi pun la muncă din greu, încât nu prea mai au timp să vină în vizită.
Bucătăresele continuă să facă supă de orez într-o oală mare de unde îi servesc pe cei din sat. La ora mesei, familia mea se aşază la coadă cu bolurile de supă în mână, laolaltă cu ceilalţi săteni, să ne primim raţia. Înainte, bucătăresele făceau terci de orez, dar acum nu mai primesc destul orez, aşa că ne fac supă. Când îmi vine rândul să primesc raţia, mă uit foarte îngrijorată cum bucătăreasa învârte cu lingura aia mare în supă. Îmi ţin şi răsuflarea de spaimă şi mă rog ca bucătăresei să i se facă milă de mine şi să ia cu lingura de pe fundul oalei, unde se aşază ce-i mai greu din supa aia. Mă uit ţintă la oala cu supă şi răsuflu disperată când o văd că ia lingura şi amestecă în supă când îmi vine rândul. Ţin blidul cu amândouă mâinile, primesc cele două polonice de supă şi mă îndrept spre un loc la umbra unui copac, departe de ceilalţi.
Nu înfulec niciodată supa dintr-odată, şi nici nu vreau ca altcineva din familie să ia din supa mea. Stau tăcută, savurând fiecare lingură în parte, bând mai întâi zeama. La fundul blidului să tot fie vreo trei linguri de orez, şi trebuie să fac în aşa fel încât să dureze mai mult. Mănânc orezul încet, şi dacă îmi cade cumva vreun bob pe jos, îl iau şi pe acela. Iar după ce-am terminat de mâncat, ştiu că trebuie să aştept până a doua zi ca să mai primesc ceva. Mă uit în blidul meu şi-mi plânge inima când număr cele opt boabe care au mai rămas pe fund. Numai opt boabe mi-au mai rămas! Iau fiecare bob de orez în parte şi-l mestec alene, încercând să-i savurez cât mai mult gustul, şi nu mă îndemn să-l înghit. Mâncarea din gură mi se amestecă cu lacrimile, şi inima mi se strânge când şi acele ultime opt boabe s-au dus şi văd că alţii încă îşi mestecă mâncarea.
Populaţia din sat se răreşte pe zi ce trece. Au murit mulţi, majoritatea de foame, unii pentru că au mâncat mâncare stricată, alţii ucişi de către soldaţi. Cei din familia mea mor şi ei încet de foame şi, totuşi, guvernul ne reduce în fiecare zi raţiile de hrană. Foamea, foamea asta nu ne lasă deloc. Am mâncat tot ce era cât de cât comestibil, de la frunze putrede de pe jos la rădăcini pe care le scurmăm din pământ. Şobolani, ţestoase, şerpi prinşi în capcane, nimic nu se aruncă şi gătim şi mâncăm tot: creierul, cozile, pieile şi sângele. Când nu prindem niciun animal, bântuim câmpul după greieri, lăcuste, tot felul de gâze.
În Phnom Penh, pe vremuri, dacă cineva mi-ar fi spus numai că voi fi silită să mănânc aşa ceva, probabil că aş fi vărsat totul din mine. Iar acum, când singura alternativă e să mor de foame, mă lupt cu alţii pentru câte un animal mort găsit pe drum. Cel mai important lucru pentru mine e să supravieţuiesc încă o zi. Numai carne de om n-am mâncat. Umblă povestea că, într-un sat din apropiere, o femeie a trecut la canibalism. Se spune că era o femeie cumsecade şi nicidecum monstrul despre care vorbesc soldaţii că ar fi fost. Era atât de înfometată că, atunci când i-a murit soţul pentru că a mâncat nişte mâncare stricată şi s-a otrăvit cu ea, femeia a mâncat din carnea lui şi i-a hrănit cu ea şi pe copiii ei. Nu ştia că otrava aia din trupul lui o s-o omoare şi pe ea, şi pe copiii ei.
Un bărbat din satul nostru a dat într-o zi peste un câine rătăcit pe drum. Nici bietul câine nu avea prea multă carne pe el, dar omul l-a omorât chiar şi aşa şi l-a mâncat. A doua zi soldaţii au fost la uşa lui. Omul a început să plângă şi să se roage de îndurare, dar aceştia nici nu l-au luat în seamă. Omul şi-a ridicat braţele să se apere cumva, dar braţele nu l-au ajutat cu nimic în faţa loviturilor de pumn şi a paturilor de armă. Soldaţii l-au luat cu ei şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată. Iar vina lui era că n-a împărţit carnea aceea şi cu ceilalţi din sat.
Îmi pare tare rău pentru soarta acelui om, pentru că eu aş fi făcut exact la fel cu câinele meu. În Phnom Penh, familia mea avea la un moment dat un căţel foarte prietenos, cu un năsuc mereu umed. Era un pumn de căţel, cu părul lăţos. Căţelului îi plăcea să se ascundă sub un maldăr de haine pe un covoraş oriental. Femeia noastră în casă era foarte grasă şi nu ştia că potaia avea obiceiul să se ascundă acolo. A fost groaznic când a călcat pe el şi l-a omorât. Tati l-a aruncat înainte ca noi, fetele, să vedem ce i s-a întâmplat. Acum mi se cam face ruşine, dar ştiu că, dacă azi căţelul ar mai trăi, l-aş mânca.
Când mă gândesc la mâncare, stomacul îmi mârâie de foame. Azi tati mi-a spus că e Anul Nou. Deşi mă dor tare picioarele, m-am hotărât să mă duc pe ogorul din apropiere să mă plimb. Tati a obţinut o învoire de la şef să stau acasă pentru că nu mă simt bine. După câteva ceasuri de zăcut în colibă, zgomotele din stomac mi-au spus că trebuie să mă duc să caut ceva de mâncare. Merg cu ochii în pământ, în speranţa că o să găsesc ceva să-mi astâmpăr stomacul flămând. E o zi fierbinte, soarele îmi răzbate prin păr şi-mi încinge pielea unsuroasă a capului. Îmi trec degetele prin păr, căutând păduchii care fac să mă mănânce capul. Cum nu avem nici săpun, nici şampon, e o luptă continuă ca să reuşesc să mă curăţ şi, drept rezultat, am părul îmbâcsit, adunat în fuioare unsuroase, şi-mi vine greu să prind păduchii. Mă opresc la umbra unui copac să mă odihnesc puţin.
La Phnom Penh, eram în stare să alerg destul de iute prin toată casa, abia reuşind să evit colţurile şi muchiile ascuţite ale mobilei. Chiar şi în serile când aveam şcoală până târziu, rareori mă culcam devreme. Dar acum sunt atât de obosită. Foametea asta mi-a secătuit rău de tot trupul. După o lună în care abia am avut ceva de mâncare, m-am sfrijit mai peste tot, în afară de burtă şi labele picioarelor. Pot să-mi număr coastele, în schimb burta îmi iese în afară, umflată ca un balon. Pielea de pe picioare e atât de umflată, încât luceşte şi stă parcă să plesnească. Şi, ciudat, apăs cu degetul pe picioarele umflate şi rămâne o gaură. Număr în şoaptă şi aştept să văd cam cât timp durează până ce urma aia de deget revine la loc. După o vreme, apăs să fac alte scobituri în picioare, pe braţe, pe faţă. Tot corpul meu e ca un balon. Urmele de degete se umflă la loc încet. Chiar şi să merg mi-e greu, pentru că mă dor toate încheieturile când mă mişc. Iar când merg, mi-e greu să văd încotro păşesc pentru că pleoapele mi s-au umflat prea tare. Iar când văd suficient cât să pornesc din loc, plămânii nu mă ajută şi parcă nu am aer şi, pentru că suflu greu, trebuie să fac un efort ca să nu mă clatin. În cele mai multe zile n-am nici energia şi nici dorinţa să fac vreun pas, dar azi trebuie să mă mişc să găsesc ceva de mâncare.
Încet, încet, îmi croiesc drum spre pădurea înnegrită de fum din spatele satului. De câteva ori pe an, soldaţii dau foc la porţiuni din pădure pentru a crea noi ogoare. Nu pricep de ce fac asta pentru că noi nu avem putere să cultivăm nici pământul care a fost deja curăţat de pomi. Zona asta de pădure a fost incendiată cu câteva zile în urmă, iar pământul e încă fierbinte şi fumegă. Mă uit pe jos să văd vreun animal sau vreo pasăre prinsă sau ucisă de flăcări, să găsesc vreo friptură gata gătită. Luna trecută, în altă porţiune de pădure incendiată de khmerii roşii ca să facă ogoare noi, am găsit un tatu făcut colac, cu carapacea arsă şi friabilă. Totuşi, mi-a trebuit un oarecare efort să desfac animalul acela făcut minge, ca să ajung la carnea prăjită şi gustoasă dinăuntru. Dar azi nu am norocul ăla.
Demult, tati mi-a spus că aprilie e o lună foarte norocoasă. În cultura cambodgiană, Anul Nou cade totdeauna în aprilie, ceea ce înseamnă că toţi copiii născuţi înainte de Anul Nou devin mai mari cu un an. După calendarul cambodgian, Kim are acum unsprezece ani, Chou nouă, eu şase şi Geak patru. În Cambodgia, nu se aniversează ziua de naştere decât după împlinirea vârstei de cincizeci de ani. Atunci familia şi prietenii se adună să sărbătorească, cu mâncare din belşug, longevitatea persoanei respective. Tati mi-a spus că în alte ţări, oamenii împlinesc un an mai mult exact în ziua şi luna în care au venit pe lume. Şi în acea zi, în fiecare an, prietenii şi familia se adună pentru a sărbători evenimentul cu mâncare şi cadouri.
—Chiar şi ziua copiilor? l-am întrebat eu, neîncrezătoare.
—Mai ales a copiilor. Copiii primesc un tort mare numai al lor.
Stomacul mi se revoltă numai la gândul de a avea un tort mare numai al meu. Apuc de jos o bucată de tăciune. Aşa într-o doară, îl bag în gură şi mestec. Nu prea are gust, parcă ar fi cretă, şi puţin sărată. Am şase ani şi, în loc să sărbătoresc cu un tort special pentru aniversare, mestec acum o bucată de tăciune. Mai iau câteva bucăţi de tăciune şi le bag în buzunar să am pentru mai târziu şi mă îndrept spre casă.
Trec prin sat şi simt miros greu de carne împuţită şi excremente umane. Tot mai mulţi oameni din sat sunt din ce în ce mai slăbiţi din pricina bolilor şi foametei. Zac în colibele lor familii întregi, incapabile să se mai mişte. Feţele scofâlcite arată ca şi cum toată carnea le-ar fi putrezit. Alte feţe sunt umflate, lucioase, puhave, semănând cu a lui Budha, numai că nu zâmbesc. Mâinile şi picioarele sunt numai piele şi os, cu nişte degete ca nişte beţe şi călcâiele parcă lipite de ele. Şi zac aşa nemişcaţi, de parcă nu mai sunt de pe lumea asta, atât de slăbiţi că nu-s în stare să-şi alunge muştele de pe obraz. Din când în când, câte o parte a trupului lor zvâcneşte involuntar şi abia atunci îţi dai seama că mai sunt în viaţă. Dar nu mai e nimic de făcut, ci sunt lăsaţi să zacă aşa până când mor.
Cei din familia mea nu arată cu mult diferit de ceilalţi. Mă întreb cam cum mă văd pe mine acum mami şi tati. Cred că li se rupe inima când ne privesc. Probabil de-asta se înceţoşează ochii tatii când se uită la noi. Mă apropii de coliba noastră şi dogoarea şi putoarea mă copleşesc, îmi simt tâmplele cum mi se zbat. Durerea din picioare mi se ridică până în stomac. Soarele arde fără milă prin veşmintele mele negre, pielea unsuroasă mi se încinge. Îmi dau capul pe spate şi mă silesc să mă uit direct în soare. Strălucirea lui îmi arde ochii, orbindu-mă pe moment.
Aprilie devine luna mai, mai devine iunie, frunzele se ofilesc, copacii se fac maronii, pâraiele seacă. Sub soarele necruţător al verii, duhoarea morţii e atât de puternică în sat încât îmi acopăr nasul şi gura cu mâinile şi respir doar aerul care trece printre degete. Sunt atâţia care au murit, vecinii lor sunt prea sleiţi de puteri ca să îngroape toate cadavrele. Adesea cadavrele zac în plin soare până când duhoarea lor umple aerul în jur, iar cei care trec pe acolo se ţin de nas. Muştele bâzâie în jurul cadavrelor şi lasă miriade de ouă pe ele. Când, în cel din urmă, cadavrele sunt îngropate, nu mai sunt decât o colcăială de viermi.
Pentru că nu mai am nimic altceva de făcut atunci când sunt prea bolnavă ca să muncesc în grădină, îi urmăresc adesea pe săteni cum îngroapă cadavrele. Îi văd cum sapă o groapă sub coliba familiei care a decedat şi se trag înapoi după ce împing cadavrele în groapă. Toată familia e aşezată într-o singură groapă. A fost o vreme când astfel de scene mă cutremurau, dar am văzut ritualul acesta împlinit de atâtea ori că acum nu mai simt nimic. Oamenii care mor aici nu mai au rude care să-i plângă. Sunt sigură că unchiul nostru habar nu are pe unde suntem.
Una dintre vecinele noastre e o văduvă cu trei copii. A rămas singură de când soldaţii i-au ucis soţul. O cheamă Chong, are două fete, Peu şi Srei, de cinci şi şase ani, şi un băieţel de aproape doi ani. Băieţelul e ultima victimă a foametei din sat. L-am văzut înainte să moară: avea trupul umflat, cam ca al meu, pielea lipsită de sânge care arăta ca un cauciuc alb. Chong îl purta în braţe oriunde se ducea. Uneori îl ţinea într-o basma legată în spate peste un umăr, cu picioarele lipsite de viaţă bălăngănindu-i-se în aer. Odată a încercat să-l hrănească la sân la noi în colibă, dar n-a reuşit să stoarcă niciun pic de lapte. Sânii ei erau doar ca nişte săculeţi goi, fleşcăiţi, ce-i atârnau peste coaste, dar tot i-a pus plină de dragoste băieţelului sânul în gură. Dar el nici n-a schiţat vreo mişcare să sugă, nu se clintea şi nici nu plângea, ci zăcea în braţele mamei sale de parcă ar fi fost în comă. Din când în când, zvâcnea din cap sau îşi mişca un deget ca să arate că mai era viu, dar ştiam cu toţii că nu va supravieţui. Nu puteam să facem nimic pentru pruncul acela. Avea nevoie de mâncare, dar nu aveam nici pentru noi. Chong stătea în coliba noastră, îşi ţinea copilul în braţe şi vorbea cu el de parcă ar fi dormit, nu ar fi fost pe moarte. A murit aşa în somn la câteva zile după ce a fost cu maică-sa la noi. Iar maică-sa a continuat să-l poarte cu ea, refuzând să creadă că a murit, până când şeful i-a smuls copilul din braţe şi l-a îngropat.
După moartea băieţelului, Chong şi fetele ei au avut şi ele o soartă nenorocită. La câteva zile după moartea lui, cele două surori s-au hotărât să se ducă în pădure să caute ceva de mâncare. Erau atât de flămânde. că au mâncat nişte ciuperci care s-au dovedit otrăvitoare. După ce-au murit şi ele, Chong a venit în goană la noi.
—Tremurau din tot trupul! Mă tot strigau să le ajut cumva şi eu nu puteam! Mă strigau şi plângeau întruna. Nici nu ştiau ce li se întâmplă!
Mami o prinde în braţe când vecina cade în genunchi.
—S-au făcut albe, albe, părul de pe trup li s-a ridicat tot, sângele a început să ţâşnească prin porii copilelor mele! Copilele mele se zvârcoleau şi mă strigau să le vin în ajutor, să le alin durerile. Dar nu am putut face nimic pentru ele. S-au tăvălit pe jos urlând de durere, implorându-mă să fac ceva să le treacă. Am încercat să le ţin în braţe, dar n-am avut putere. Şi le-am văzut cum mureau! Le-am văzut cum mureau! Au murit strigându-mă, dar nu le puteam ajuta cu nimic!
Chong hohoteşte nestăpânit, se prăbuşeşte pe podea şi zace cu capul în poala mamei.
—Acum nu mai putem face nimic pentru ele. De-acum se odihnesc, spune mama şi o mângâie pe braţ, încercând să-i mai aline durerea.
Dar durerea aceea n-o poate alina nimeni. Femeia strigă şi urlă, îşi bagă mâinile sub cămaşă şi-şi apasă pieptul ca şi cum ar fi vrut să-şi scoată durerea aceea din inimă.
Stau alături de mami şi privesc cum fetele sunt îngropate lângă coliba lor. Nu le văd trupurile, dar mai devreme doi săteni au scos din colibă două mici boccele înfăşurate în nişte haine negre vechi. Boccelele erau atât de mici, că mi-era greu să-mi închipui că acolo erau fetele pe care le-am cunoscut. Mă întreb dacă Angkarului îi pasă că au murit. Îmi amintesc că, atunci când am ajuns la Ro Leap, şeful ne-a spus că Angkarul va avea grijă de noi şi că ne va pune la dispoziţie tot ce avem nevoie. Bănuiesc că Angkarul nu pricepe că noi avem nevoie să mâncăm.
Mă întorc şi mă uit la Geak, care stă sub un copac împreună cu Chou, departe de ceremonia asta de înmormântare. Arată micuţă şi slabă. Din cauza lipsei de hrană, s-a ofilit atât de mult că şi-a pierdut şi mare parte din părul ei atât de frumos, din care n-au mai rămas decât nişte smocuri subţiri ici şi colo. De parcă mi-ar fi simţit privirea, se întoarce spre mine şi-mi face cu mâna. Biata mea surioară, plâng în sinea mea, când va veni şi rândul tău să fii înfăşurată la fel într-o bocceluţă? Geak îmi face din nou semn cu mâna şi chiar încearcă să zâmbească, arătându-şi dinţişorii. Un val de durere coboară parcă în mine. Când a încercat să zâmbească, n-a reuşit decât să-şi mai întindă puţin pielea feţei, şi am văzut cam cum va arăta când va fi moartă şi pielea i se va usca pe oase.
Chong hohoteşte nestăpânit în vreme ce oamenii din sat coboară fetele în groapa aceea micuţă. Când vede că oamenii îi acoperă fetele cu pământ, aleargă la mormânt şi încearcă să se bage şi ea înăuntru. Bluza îi e plină de lacrimi, muci, bale.
—Nu! urlă ea. Lăsaţi-mă. Acum am rămas singură cu totul. Nu mai am pe nimeni.
Doi bărbaţi o trag afară din groapă şi o ţin până când se aruncă şi ultima lopată de pământ peste Peu şi Srei. După ce-şi termină treaba, oamenii satului se duc la următoarea colibă ca să sape următorul mormânt.
—De data asta o să fie mai uşor, spune unul dintre oameni, clătinând din cap. Aici n-a mai rămas nimeni din familie.
După moartea copiilor ei, Chong a înnebunit. Uneori o văd umblând în neştire, vorbind cu copiii ei de parcă ar fi fost alături de ea. Alteori ochii parcă i se mai limpezesc şi înţelege că au murit, şi atunci începe să urle şi să se lovească cu pumnii în piept. Câteva zile mai târziu, Chong vine la mama să-i spună vestea cea mare:
—Am găsit mâncarea perfectă, şi nu ştiu de ce nu m-am gândit mai dinainte. E sănătoasă şi nici nu e rea la gust, îi spune ea emoţionată mamei.
Apoi ochii i se împăienjenesc, mâinile încep să i se mişte spasmodic.
—Aş fi putut să-mi salvez copiii.
—Ei, stai, despre ce e vorba? o întreabă mama, curioasă.
—Râme! Sunt grase şi suculente. Dai pământul de pe ele, le despici, le speli şi le găteşti. Nu sunt rele, le găteşti ca pe tăiţei. Eu am încercat. Uite şi pentru voi un blid mai mic.
Şi-i întinde mamei un blid cu râme.
—Mulţumesc, reuşeşte mama să îngăime.
—Acum trebuie să plec. Trebuie să-mi găsesc copiii.
Chong îi zâmbeşte mamei şi pleacă în fugă. Îmi vine să vomit numai la gândul că aş putea să le mănânc. Râmele se hrănesc în pământ cu mortăciuni. Pentru mine, să mănânc râme e la fel ca şi cum aş mânca din cadavre. Încerc să-mi închipui un blid frumos şi curat plin de râme, dar imaginea din mintea mea se schimbă şi văd râmele târându-se prin carnea putredă a morţilor pe care-i îngropăm noi...
Din volumul în pregătire la Editura Corint. Traducere din limba engleză de Alfred Neagu şi Junona Tutunea. Prefaţă de Marius Oprea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
