Ziarul de Duminică

INTERVIU / Bogdan Vlăduţă: „Felul meu de a gândi arta refuză să creadă în supremaţia Americii asupra Europei”

INTERVIU / Bogdan Vlăduţă: „Felul meu de a gândi arta refuză să creadă în supremaţia Americii asupra Europei”
31.03.2010, 15:40 772

Bogdan Vlăduţă a debutat cu expoziţie personală în anul 1999, laGaleria Catacomba, într-un spaţiu unde criteriile selective eraucunoscute ca foarte exigente. Dispoziţia acestuia pentru vechi şitipologiile artistice expirate se concretizase şi în expozitii ca:"Pas D'accord avec Zeffirelli" - 1994, Fresco Performance, MuzeulKiscelli Budapesta; "Rudenie şi Patrimoniu" -1999, Centrul CulturalKalinderu Bucureşti sau "Una Bizanzio Latina" -1999, SallaBramante, Roma. În acelaşi timp se implică în proiecte caremanifestă opiniile lui despre timpul actual al artelor vizuale,fără ca asta să afecteze buna locuire cu tradiţia. Apar expoziţiişi manifestări precum: "Construcţii Auxiliare Provizorii" - 2009,Galeria Recycle Nest, Bucureşti, "Zwei Kunstler aus Rumanien -Aurel Vlad - Skulptur und Bogdan Vladuta - Malerei" - 2008, G5,Munchen, "Moarte Romei!"- 2008, pictură, fotografie, text şiinstalaţie, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, "Asymmetrical Icons" -2007, performance - Parco degli Aquedotti, Roma, "Sicriul gol" -2007, performance - expedierea unui numar de scrisori cu uncaracter vizual ambiguu, dar frapant, "Lamentaţii" - 2007, 3comentarii. Activităţii curente de târguri, expoziţii şi licitaţiila care participă Bogdan Vladuţă i se adaugă o susţinută preocuparepentru studierea fenomenului artistic: doctoratul cu tema "Picturaromana. Un itinerar de pictor" - susţinut în 2009, bursa "VasilePârvan" de doi ani la Roma sau volumul "Roma", pe care îlrealizează în 2007 ca pe un un obiect artistic, cu text, pictură,fotografie şi concept propriu de editare. Galeria Recycle Nest, pecare o întemeiază împreună cu pictorul Sorin Neamţu, constituie ceamai recentă realizare a sa.

- Bogdan, ai trăit experienţa succesului, ai avut expoziţiipersonale, stagii în străinătate, un album, acum ai o galerie şieşti promotor/manager pentru alţii. Cât de tânăr se simte un artistromân - artistul care eşti - la 40 de ani?
- Tinereţea este o stare de bine pe care o asociez împlinirilor. Pede altă parte, un artist tânăr trăieşte neliniştea veşniceinemulţumiri, dar şi tentaţia de a cuceri cât mai mult. Pentru mine,cheia succesului seamănă cu capacitatea de a accesa datelepersonale, prin efort, prin minte deşteaptă şi răbdare. Aceastăecuaţie marchează vocaţia şi resursele darului tău. Aşa ar arătatinereţea mea.

- Ce a însemnat, din perspectiva evoluţiei tale interioare(artistice, în primul rând), ieşirea în străinătate? Toatedrumurile tale încep de la Roma sau duc la Roma?
- Sunt încredinţat de unicitatea legăturii pe care o stârneşte Romaşi cultura italiană în orizonturile unui pictor român. Măemoţionează mai mult raportul cultural stabilit în ecuaţiaItalia-România decât oricare altul din oferta internaţională.Pentru mine, miza unei dezvoltări de succes în teritoriulinternaţional ţine de adecvare şi nu de adopţie stearpă,artificială, a unei culturi, fie ea şi de top, la mare modă.Temeiul stă în distanţa lungă şi adevarată, nu doar în intensitateafulgurantă, nu doar în distanţa scurtă pe care o arde un artistvizual în viaţa lui. De aceea, sincopelor imediate mă străduiesc sănu le dau atenţia pe care o revendică.
Prin efortul de a vedea dincolo, peste ani, Roma te pune însituaţia mai sus prezentată. Galeria pe care am pus-o pe picioaredezbate o astfel de înţelegere a lucrurilor, unde accentele se punpe noutatea pe care o afli în ceea ce este vechi. Însăşi picturamea foloseşte acest principiu. Noul este vechi şi vechiul estenou.
Roma are puterea de a te schimba esenţial. Iradiază şi modifică înprofunzime. O astfel de întreprindere îi ajută în special pe ceitineri, dornici să înveţe, să asume exemple înalte de a face artă.S-a întâmplat şi cu mine schimbarea despre care vorbesc. Prima meaieşire din ţară s-a făcut la Roma, în 1989, după care au urmatdrumuri scurte, dar şi bursa de câţiva ani din Urbe. A fost omodelare care are legătură nu doar cu felul meu de a face pictură,ci şi cu chestiuni ce ţin de comportamentul meu cotidian, cu felulde a mă îmbrăca şi a mânca, cu felul de a contempla, a gândi sau alua decizii.

- Pentru un artist român, călirea în Occident esteobligatorie? Din ce puncte de vedere? Cum se vede România artisticădin Europa şi cum se vede Lumea Veche din Lumea Nouă? Unde se aflăcentrul universului artistic, azi?
- Evoluţia unui artist e legată nemijlocit de şansa unor deschideriîn plan artistic, personal, de felul în care reuşeşte să fructificeteritoriul cucerit. Dacă socotim utilă lecţia asumării modelelor,un artist tânăr înregistrează ieşirile în străinătate ca pe unprilej de dezvoltare profesională, o dilatare a spaţiului pe careîl are de străbătut. Mereu le-am atras atenţia studenţilor meiasupra oportunităţii de a creşte artistic, şi nu numai,fructificând şansa diversităţii, a experienţelor înalte şi anoutăţii. Conştiinţa împlinirii profesionale poate fi o ispită încontextul unor comparaţii imediate, fără perspectiva duratei. Deabia atunci când trăieşti experienţa ieşirii în Europa, a LumiiVechi, sau mai acut contemporan - a Lumii Noi, deprinzi simţul uneipotrivite măsuri a ceea ce produci artistic. Aproape orice ieşiredin România echivalează cu o trezire la realitate. Îţi spui: "Cumde-am putut rata, până acum, şansa nou câştigată?".
În România, o conştiinţă prea acută te poate face să ratezi odihnacreativităţii dar şi împlinirea socială. În Occident, dincolo dedeşteptarea la care este provocat artistul, el are parte de oadevarată concurenţă, dar şi de familiarizarea cu scara valoricăculturală, anemică în România.
De aceea, cred că secretul este acela al unei conştiinţe limpezi,româneşti, trăite în vâltoarea bărbătească a Occidentului.
Nu ştiu unde se află acest centru despre care vorbiţi. Felul meu dea gândi arta refuză să creadă în supremaţia Americii asupraEuropei. Am în vedere un argument subiectiv, de îndrăgostit deacest patrimoniu străvechi, care nu îmbătrâneşte. Un alt ins, maiatent la fenomenologia contemporană a artei, m-ar contrazice cuargumente solide. I-aş da dreptate, dar nu aş negocia nici iubirilemele europene.
E o chestiune de alegere personală, în fond.
Nu fac apologia plecării cu orice preţ din România. Ar însemna săcontrazic un dat preţios pe care îl asum. Acela de a face recurs latermenii intimi, profunzi, care te alcătuiesc, dar mai ales lapreţiosul românesc. Occidentul aplică în cazul artistului român olecţie care ţine de capacitatea de a-i recunoaşte locului originarconstituţia irepetabilă, unică, acel pattern spiritual la careajungi şi prin aritmetica diferenţei. Să ne gândim de cePerjovschi, unul dintre cei mai de succes artişti românicontemporani, nu s-a izolat de România lui, iradiind pretutindeniîn Occident semnalul ce vine de aici. Pentru că îi convine mai multtrena originarităţii, cred eu. Fără de ea, discursul său s-ardilua.

- În ce fel poate un run artist space să slujească unuipictor ocupat cu meseria lui şi care afirmă primatul atelierului?Sunt două direcţii care se încalecă şi care devoră, fiecare, dintimpul cuvenit celeilalte? Revenim la Giovanni Papini, care a vrutsă le facă pe toate şi care, tocmai de aceea, a ajuns un uomofinito?
- În cazul meu şi al lui Sorin Neamţu, pictorul cu care amconstruit galeria, avem de-a face cu un compromis care unora lepoate părea impardonabil. Un pictor trebuie să rămână doar pictor,ar spune cei anchilozaţi într-o ecuaţie clasică a artistului. Lerăspund prin exemplul lui Van Gogh, un tânăr din Olanda, capabil nudoar de-o pictură copleşitoare, dar şi angrenat în lecturidevastatoare, trăiri care l-au restituit anemic, în misiunisociale, în corespondenţe elaborate, mereu în căutarea adevărului.Sincopele acestui tipar artistic reflectă un mod de a ne adapta. Nuindic asta ca pe un posibil model de urmat. Rămâne totuşi o caledificil de gestionat. Noi nu facem doar munca de galerie, cu tot cepresupune ea: curatoriat, organizat artişti, Public Relations şievenimente... Ci, întâi de toate, încercăm să învăţăm cum se factoate acestea la standarde de competiţie.
Papini, asemenea altor intelectuali ai acelei epoci, cultivaseminţele unei culturi cu angoase şi emancipări enciclopedice. Nuuităm ca acesta s-a remarcat cu interes pentru Mircea Eliade. Unuomo finito îmi apare ca o copertă desenată dinadins, un efort de aîmbrăca o haină rebegită, dar emblematică pentru perioada lor.Papini şi La Scuola Romana îmi evocă modelele unei Italii genuinepe care o caut în pictura mea.

- Eşti un ins artistic actual, sau practici o ideologieexpirată, fie şi numai prin direcţia "recuperatorie" a GalerieiRecycle Nest, Cuibul Reciclărilor, pe care o administrezi? Cum sepoate malaxa trecutul în coca gustului modern?
- Eu mă ştiu un pictor îndrăgostit de vechi şi de stabilitate,atras irezistibil de gloria artelor expirate, aproape uitate, darşi atent la periferiile contemporane ale artei, la psihologiilecolaterale ideologiei mele. Mă străduiesc să practic o politică destânga cu vederi liberale (sic!).
Actualitatea pare că tolerează orice. Actualitatea artistică nucred că înseamnă doar mers înainte, la braţ cu avangardele.Necesară devine şi staţionarea sau marşarierul, cel pe care îlpractic eu. Cu alte cuvinte, o bună situare în timpul tău înseamnă,zic eu, să muşti din context, indiferent de felul în care strângidinţii. Eu îi strâng a l'antique.

- Cine sunt cei pe care vrei să-i adăposteşti, în viitorulapropiat, în Cuibuşorul tău de nebunii artistice? Afinităţi saudoar îmblânzire a concurenţei? Tandreţe sau ipocrizie?
- Deocamdată, portofoliul Galeriei Recycle Nest strânge nouăartişti: Virgil Scripcariu, Ovidiu Feneş, Simona Vilău, CiprianPaleologu, Nicu Ilfoveanu, Ion Grigorescu, Ciprian Ciuclea, SorinNeamţu şi eu. Alegerea lor e circumstanţială şi argumentată deorientările noastre emoţional-artistice. Nu ne plac doar aceştia,dar nici nu-i putem avea pe toţi în jurul nostru. Galeria noastrăse străduieşte să expună proiecte conforme cu statutul ei. Primaexpoziţie, anterioară acesteia care-mi arată picturile, s-aintitulat "Construcţii Auxiliare Provizorii" şi a vorbit despreschelele unei imagini şi despre laboratorul intim al artistului. Amdorit să expunem acele piese care, de obicei, servesc procesului dea face artă, dar care stau pitite în atelier fără şansa de a fiarătate vreodată. De aceea, a contat textura lor aridă,"neprietenoasă", care nu place, în locul unor lucrări expresive şibine crescute. Asta a fost o expoziţie "capăt de perspectivă", careşi-a propus să evidenţieze statementul galeriei. Artiştilorenumeraţi li se vor prefera acele piese care au de-a face cu artareciclabilă, anume a lucrurilor din recipientul în care se strângegunoi şi a lucrurilor aparent neinteresante.

- Există (mi s-a părut că aşa crezi) o artă oficialăromânească a zilelor noastre? Cum te raportezi la ea, dar şi lamodă/ mode în general?
- Am numit artă oficială acele exemple care se exhibă public, ca oabatere de la originalitate, dar dornice cu orice preţ de-a aveasucces. E ceea ce vedem pe prima pagină cu ostentaţie, fără să avemparte de diversitate şi nuanţare specifică. La un moment dat, modadevine antipatică, semn că trebuie să apară altceva. O modă dupămodă. E o convenţie care poate zăpăci o fire insuficient de matură.Nu mă raportez nicicum la ea, iau doar aminte.

- Îţi propun un exerciţiu de admiraţie (şi de imaginaţiemorbid-SF). Eşti deţinut într-un penitenciar de înaltă securitate(pentru, să zicem, faptul că pictezi moartea, iar moartea e unsubiect interzis), nu ai cărţi, nici calculator, nici televizor,dar ţi se face un superb hatâr: ai voie să-ţi alegi, din toatepinacotecile lumii, un singur tablou. Pe care vei putea să-lcontempli, îndelung, în singurătatea celulei. Care ar fi tabloulacela?
- Aş alege ceva cuminte, ceva care să nu se consume rapid. Nu m-aşîndrepta către Matisse sau Yves Klein. Mi-ar trebui o imagine cumulte layere, ceva ce se tot exfoliază, ceva care să aibăsimplitatea unei privelişti din realitate. Poate o metopă romană dela Herculaneum, care să-mi aducă aminte de mine la Roma şi de viaţaminunată a romanilor vechi, de pinii şi de chiparoşii lor, depastele cu basilico şi mozzarella di bufala, de Celentano, deCâmpurile Elizee şi de pictură ca dar. Ceva care să mă umilească,dar şi să mă facă să mi-o asum ca pictură. Sau poate un Piero dellaFrancesca. Pe el l-aş trimite şi în spaţiu, asemeni caţeluşeiLaika.

- Baba sau Pacea? Lucien Freud sau Malevitch?
- Aici va apărea o contradicţie. Aş alege Pacea, dar aş mulţuminecontenit profesorilor mei de la care am învăţat tot ce ştiu maibun, astazi: Sorin Dumitrescu şi Ştefan Câlţia, care sunt cei maireprezentativi ex-studenţi ai lui Baba.
Freud, dar as tânji după Malevitch. Şi viceversa.

- Încotro, Bogdan Vlăduţă?
- Deocamdată, am de consumat episodul Cuibului Reciclărilor. Îmidoresc ca, după aceea, să mă dedic intereselor personale legate depictură. Tânjesc după tihna unor călătorii frivole, egoiste...

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO