- Nominalizarea la Cartea Anului 2008, cu Fantoma din moara (Polirom, 2008) si traducerea in bulgara a romanului Zogru sunt doua evenimente care au incununat finalul anului trecut. Ca specialist in simbologie, crezi in sensul ascuns al unor evenimente benefice, cum ar fi acestea?
- Nu sunt obsedata de legaturile subtile, dar nici nu pot sa le ignor. Odata, pe când eram mai tânara si mai increzatoare in mintea mea, am nimerit pe o strada cu platani cojiti, batrâni si falnici. Cautam o adresa, nu departe de Unirii, pe-o caldura bucuresteana, de-aia care-ti ia mintile. Aveam niste sandale noi, despre care as putea sa vorbesc 5.000 de semne de-aici incolo. Dar te iert. Mi-am adus aminte de sandale, de fapt de felul cum calcam peste cuburile plumburii ale unei strazi incalzite de soarele lunii august. Pe-un zid de casa veche era scris si numele strazii, unul scurt si atât de stupid, ca l-am uitat imediat ce l-am citit. Dar n-am uitat ce scria alaturi, cu creta mov: 9.5.19.9.18.5. Cifrele astea, cum se-ntâmpla uneori, mi s-au parut atunci capitale, chiar mi le-am notat, sa nu râzi, si-am inceput sa sper in mesajul lor secret. Cum strada se infunda, m-am tot invârtit pe lânga zidul cu numere mov si, la un moment dat, am descoperit ca era un gang pe-acolo, o iesire strâmta printre doua siruri de case. In fine, nu mai conteaza ce-am facut in ziua aia, ci ca, dupa ce-am incercat tot felul de combinatii numerologice, mi-am dat seama ca in cifrele mov era inchis un cuvânt, pe care o minte copilareasca il pusese acolo pentru cineva usor de ispitit, ca mine.
- Asta suna ca una din povestile din Omuletul rosu.
- Cam asa. A fost ca-n Ieudul tau, dar unul insorit si cu gang de evacuare. Am vrut sa spun ca simbologia nu este decât o cale de a-mi risipi dorintele peste dorintele celorlalti. In labirintul fiecaruia traiesc cele 10 mii de intâmplari posibile.
- In ce masura teoriile despre simboluri, care te-au preocupat in cartile academice, ti-au folosit in constructia epica a celor trei romane?
- Dictionarele de simboluri, dintre care unul a fost parte a tezei mele de doctorat, m-au ajutat sa m-adun si sa inteleg cum gândesc altii. Fictiunea, dupa cum stii, are alt limbaj si alta mixtura. Asta nu inseamna ca neg fondul cultural al scrierilor mele. Dupa parerea mea, romancierul trebuie sa fie cult. S-a tot spus ca literatura inseamna experienta nemijlocita. Este adevarat. Am avut pâna acum o viata foarte aventuroasa, iar intâmplarile prin care-am trecut sunt decisive pentru cine cauta pulsul adevarat al vietii. La 11 ani am ramas fara tata, iar asasinarea lui si apoi toate incercarile justitiare ale familiei mele m-au pus in contact cu vâna groasa si pulsatila a lumii. La 14 ani am plecat in celalalt capat al tarii, singura, si m-am initiat incet si dur in legile oamenilor maturi. Dar, in acelasi timp, la 15 ani am inceput sa invat greaca veche si latina. Prin urmare, tesatura romanelor mele e facuta din fire extrem de diferite, venite dintr-o viata tensionata si din cultura atât de blamata de adeptii autenticismului literar. Când un romancier nu are cultura, se vede imediat, iar scriitura, chiar bine incropita, cum este cazul scriitorilor care si-au facut ucenicia in presa, e in cel mai bun caz plictisitoare, iar in cel mai rau - penibila.
- Precis ai niste cazuri in minte.
- Ca si când ar conta! Vorbim despre o tehnica sprijinita deopotriva pe instructie intelectuala si pe traire directa.
- In romanele tale exista o alchimie simbolica discret legata de simbolismul lui Mircea Eliade, de proza sud-americana. In Omuletul rosu, ai un episod in care doua cuvinte scrise la repezeala cad pe fundul unei vai linistite, unde genereaza, mai intâi, un om, crescut in jurul literelor rosii ca in jurul unei coloane vertebrale, apoi o multime de oameni si de generatii, care perpetueaza mesajul scris cu litere rosii, pentru ca in cele din urma acesta sa ajunga la destinatarul dumnezeiesc. In Zogru, personajul titular e o entitate fabuloasa, iar in Fantoma din moara, doua zile din viata unui om se metamorfozeaza intr-un spirit care dirijeaza visele unui sat comunist. Care au fost sursele acestor constructii fictionale?
- Mereu am fost fascinata de sinteze, de imagini globale, iar in modul meu de a intelege lumea a existat in permanenta un ochi fixat la distanta. Imi place sa refac integral drumul pe care il parcurge un detaliu pâna sa ajunga parte a unui intreg. Dar, oricât ti se va parea de bizar, fictiunea mea este autobiografica. Mesajul ala care face sa creasca in jurul lui carnea grea a supravietuitorilor este unul care m-a obsedat si pe care l-am crescut, incet, in carnea mea.
- S-a vorbit intr-adevar si despre latura aceasta autobiografica a textelor tale, in care apar persoane reale (cu numele lor adevarate) ori usor de identificat.
- Da, s-a vorbit. Insa aceste personaje sunt absolut episodice. In romanul Omuletul rosu am povestit moartea tatalui meu, impachetând-o intr-o multime de povesti care insotesc un act de manipulare subliminala.
- Si in Zogru?
- Si acolo exista intâmplari prin care am trecut. Unele sunt experiente de lectura, cum ar fi vestimentatia Zoei Moruzi ori scurta poveste a lui Stroe Leurdeanu. Personajul acesta apare in cronicile muntenesti, in Anonimul Brâncovenesc in special, dar mi-a placut sa-mi imaginez ce s-a intâmplat cu el dincolo de cronica. De multe ori, in prelungirea lecturilor mele studentesti, m-am gândit la acest personaj si am vrut din tot sufletul sa se fi salvat. Iar in romanul meu el reuseste sa treaca muntii, in Transilvania. Alte episoade sunt traite de mine ori de oameni apropiati mie. Ion Nicolescu, din romanul Fantoma din moara, reconstituie, bineinteles, din punctul meu de vedere, biografia strabunicului meu, un revizor scolar, care a crezut in Spiru Haret mai mult decât in Dumnezeu.
- Cum il chema pe strabunicul tau, in realitate?
- Ion Stanculescu. Acesta este si numele meu, de altfel – numele de dinainte de casatorie.- Ce vei scrie in continuare? Vei merge pe aceeasi linie a realismului magic?
- Nu. Urmatorul roman, pe care tocmai l-am terminat, este unul realist. E o poveste care porneste de la un caz real, intâmplat la sfârsitul anului 2007.
- Poti sa-mi spui mai mult ori esti superstitioasa in privinta divulgarii subiectului?
- Este vorba despre o intâmplare pe care presa a prezentat-o sub un titlu generic: Prostituata de 11 ani care a umplut satul de sifilis. M-a indignat nepasarea ziaristilor, care au copiat in masa titlul stirii, fara sa verifice faptele. Era vorba despre o fetita din Vaslui, pe care presa o facea responsabila de toate cazurile de sifilis dintr-un sat oarecare, nici mai bun, nici mai rau decât majoritatea satelor românesti.
- De altfel, in ultima vreme s-a tot vorbit despre copiii abuzati, in special fete, maturizate brutal, la aceasta vârsta aproape premonitorie - 11 ani.
- Asa este. Tocmai de aceea am si scris romanul acesta, pe care l-am intitulat Lizoanca la 11 ani. In el sunt intr-adevar o multime de intâmplari cu copii de 11 ani, care fac alti copii, sunt abuzati ori intra intr-un mod violent in lumea maturilor.
- Ai povestit pur si simplu intâmplarile legate de fetita din Vaslui?
- Nu tocmai. De fapt, povestea propriu-zisa face obiectul unui film documentar, realizat de Cristina Bazavan. Caci trebuie sa-ti spun ca romanul Lizoanca este parte a unui proiect mai larg, initiat de Editura Trei. La acesta participa ziaristi care au facut anchete minutioase asupra cazului, regizori care au fictionalizat mentalitatea actuala a satului ori psihologi interesati de fenomen. Romanul meu are ca punct de pornire povestea fetitei acuzate ca a umplut satul de sifilis. Insa actiunea este plasata la 25 de km de Bucuresti, intr-un sat prin care trece apa Neajlovului si care nu este cu nimic diferit de cel din Vaslui. Povestea Lizoancai se redimensioneaza prin alte povesti, care compun treptat cauzele acestei stari de fapt. Bunicii, rudele, parintii si concetatenii personajului meu sunt de fapt creatorii povestii sordide despre Lizoanca, un copil care la 11 ani este fortat sa se maturizeze.
- Vârsta aceasta are legatura cu biografia ta?
- Totul are legatura cu biografia autorului.
- Ma refer strict la vârsta de 11 ani, pe care ai invocat-o mai inainte.
- Pe când aveam 11 ani a fost ucis tatal meu. Drama Lizoancai se petrece, insa, in alta zona a vietii. Dar esentiala ramâne experienta unui copil refugiat in lanul de porumb, de unde pândeste salingerian portitele pe care oamenii maturi se prefac ca le-au uitat deschise. Iar situatia nu-mi este deloc straina.
- Pare un roman cu miza mare. Când va aparea?
- La sfârsitul lui februarie va fi in librarii.
- Il astept cu tot interesul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
