Lucian Vasilescu: Draga Vasile Proca, draga poete, uite ca „Ziarul de Duminica" nu numai ca ne indeamna sa stam de vorba, dar ne si „ameninta" ca o sa publice vorbele pe care ni le vom arunca. Ce zici?
Vasile Proca: A raspunde la intrebarile tale inseamna si a ma spovedi, iar spovedania nu-i doar o insiruire de pacate, ci este o taina. Dar cum prea adesea ne pierdem simtul pacatului, as putea sa-ti raspund pe principiul: daca ma intrebi, nu stiu, daca nu ma intrebi, stiu. Mai mult decat atat: de la un capat la altul, intrebarile, mestesugit puse, sunt mai mult niste „piedici". Voi incerca sa propun, dupa puterile mele, un „discurs contra piedicilor" (Marcel Moreau).
L.V.: Dincolo de timp, cu ce masori distanta dintre „Ruperea ritmurilor", volumul de debut, si „Variatiunile Goldberg", interpretate si editate la anul 2008?
V.P.: Sa incerc diferite reprezentari despre mine insumi, despre raportul dintre dorinta si vointa. De la o carte la alta a existat un timp al asteptarii, iar sentimentul asteptarii s-a amplificat. Chiar daca nu intotdeauna asteptarile s-au confirmat. Uneori s-au transformat in dezamagiri, in iluzii insidioase. Dar, increzator, asteptam in continuare. Exista o psihologie a asteptarii.
Asa s-a intamplat, in 1987, cu prima carte, „Ruperea ritmurilor". Cenzurata in draci de un nenorocit de culturnic al timpului acela, care se credea „Gallimard"-ul Editurii Junimea. Cartea s-a transformat intr-o brosura, iar pentru mine a fost o imensa dezamagire. O singura consolare: nu am acceptat compromisurile cerute. Din aceleasi motive, in 1984, mai ratasem o carte, „Alergare in cercul fiintei", carte propusa aceleiasi edituri de criticul literar Daniel Dimitriu. Nu am catadicsit sa schimb titlul cartii si mai multe poeme. Daniel Dimitriu, care m-a debutat in „Convorbiri literare", fiind un intelectual de mare forta, a facut cu mine o instructie culturala exemplara, dandu-mi sa citesc multe carti rare, alcatuindu-mi un program literar pe etape. Dar rebelul din mine nu l-a ascultat in totalitate. Ii multumesc inca o data.
Matematic, intre prima carte si ultima, zece la numar, sunt 21 de ani. O carte cam la doi ani si ceva. Cam mult, daca tin cont de spusele lui Cezar Ivanescu in 1968.
Sfasiat intre tacerea paginii albe, semnificativa, plina de sens, si meditatia ivita din „listele umbrei", umbra nascuta din lumina Dumnezeului, ivita din pomelnicul fricilor si din jocurile existentei – din toate acestea s-au nascut cartile mele. Carti comentate de critici literari si poeti, printre care: Gheorghe Grigurcu, Ioan Holban, Emil Iordache, Mircea A. Diaconu, Bogdan Alexandru Stanescu, Daniel Cristea-Enache, Octavian Soviany, Constantin Dram, Gheorghe Mocuta, George Badarau, Daniel Corbu, Nichita Danilov si multi altii. Le multumesc tuturor.
L.V.: Dar distanta dintre poetul Vasile Proca al anului sau de debut (1987) si cel de acum?
V.P.: Daca inteleg bine, trebuie sa ma las biografiat si, cu „urechile mintii", sa-mi ascult vocile interioare. Sau, folosindu-ma de cuvintele marelui duhovnic Arsenie Papacioc, sa spun: „Sa dai nu din ce ai, sa dai din ceea ce esti".
Asadar, batrane, toata ziua fac pantomima purtand mastile caracterului si ascultand monologul interior despre principiile care guverneaza existenta, despre o estetica a existentei, spun ca timpul este si ceea ce trebuie asteptat, si reflectie asupra existentei, si faptul de a fi in lume. Din teribilism, putem accepta si ideea lui Heraclit conform careia „timpul e un copil care joaca zaruri".
Fara a moraliza, caut sa profit de resursele amintirii si sa fac o distinctie clara intre partile aflate in contrapunct: trecutul si prezentul. Desi, de cele mai multe ori, se spune ca trecutul este o prelungire a prezentului. Si mai este ceva: sa-ti intelegi timpul trait. Si sa nu judeci pripit, sa nu accepti inacceptabilul, asa cum au facut-o, intr-un trecut apropiat, multe condeie nevrednice, ratacite.
Vedem cum, zi de zi, violenta, egoismul, trufia, ipocrizia, saracia ne impart, ca realitate dominanta, timpul trait, generand suferinta, stres, angoasa.
Daca acceptam si ideea ca „suntem nevoiti sa murim", atunci voi spune ca viata traita trebuie sa fie iubire, aspiratie spre o implinire prin creatie.
Concluzionand, pot spune ca distanta dintre poetul Vasile Proca al anului sau de debut (1987) si cel de acum o masor avand un optimism logic, cu fictiuni adevarate generate de o gandire tragica, de un sentiment al nemultumirii de sine. Dar, peste toate acestea, mi-am dorit in acest timp ca scrisul meu sa-l tulbure pe cititor.
L.V.: E raspandita ideea ca poetii prefera sa vorbeasca despre ei insisi. In rasparul acestei idei, constat ca poetul Vasile Proca vorbeste cu si despre alti confrati. Cel mai recent astfel de dialog l-am gasit publicat in primul numar al revistei Festivalului International de Poezie de la Sighetul Marmatiei. Este un dialog exemplar cu regretatul Cezar Ivanescu. Ce te mana in acest demers?
V.P.: Da, in revista „Marmatia literara", prin acel fragment dintr-un amplu interviu, l-am omagiat pe fostul meu duhovnic literar, poetul Cezar Ivanescu. L-am cunoscut in 1968, la prima editie a Festivalului National de Poezie „Mihai Eminescu" de la Iasi, unde, pentru volumul „Rod", aparut in acelasi an, a primit Marele Premiu. Eu debutasem cu un an mai inainte, in primul numar al revistei „Licariri" a Liceului „Al.I. Cuza" din Iasi. Atunci, Don Cezar mi-a dat un autograf, mi-a citit poeziile si mi-a spus: „Sa muncesti zi de zi pentru a merita nobilul titlu de poet si sa nu te grabesti cu scrisul".
In ultimii cinci ani (2003-2008), el a fost pentru mine ceea ce fusese Marin Preda pentru el (intre anii 1974-1979): un maestru si un mare prieten. Drumul pe care l-a parcurs Cezar Ivanescu, de la inhibitie la afirmarea plenara, a fost greu si a trecut prin lipsuri, durere, indoiala, orgoliu, revolta, disperare, cinism, nebunie creatoare. A fost un luptator: stia sa-si inarmeze mintea si trupul firav. Cand a fost cazul, el poseda arta de a se dezlantui si de a sti sa-si prezinte mesajul (dificultatea de a fi), dupa caz: cand cantat, patrunzand adanc in inimi, cand strigat, vituperand constiintele adormite. Era un intelectual rafinat, cu o cultura impresionanta. Citea enorm. Cum spuneam, am fost foarte apropiati in ultimii ani. Ne vedeam des, faceam nopti albe discutand, discutand despre cum l-a tradus pe Mircea Eliade, despre Miscarea Legionara, despre cum i-a cunoscut pe Nichita Stanescu, Paul Goma, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea si alti confrati, el fiind un interlocutor fascinant. Calatoreai spre inima lui, era in inima ta. Era un mare fumator de tigari Kent si un la fel de mare bautor de cafea (era un Don-Cafe). Imi vorbea cu admiratie despre prietenia lui cu intelectualii exemplari: Marin Preda, Marcel Petrisor, Teohar Mihadas, Petre Tutea si parintele Gheorghe Calciu. Poetul era asemenea acestora, era un solitar care sfida ordinea sociala de atunci, fiindca primise de la ei darul indraznelii de a reactiona la absurditatile morale ale timpului sau. De aceea mi se pare oripilanta afirmatia unor minti tembele, ca poetul Cezar Ivanescu ar fi fost colaborator al Securitatii. Traim intr-o tara unde macularea valorilor a devenit un lucru obisnuit, iar aria calomniei s-a transformat in imn national. Dupa ce s-au facut partasi la calomnie, motiv pentru care Poetul i-a repudiat, unii „clasici in viata" se lustruiesc in continuare, folosindu-se de numele lui. Ori au transformat pozele, facute cu Don Cezar sau cu magistrul Mihai Ursachi, in tablouri cat fereastra, punandu-le pe birou. Sa vada lumea si sa priceapa ce mari sunt.
In continuarea ideii din intrebarea ta, afirm ca in urma cu niste ani, in „Convorbiri literare", sustineam rubrica „Vorbiri despre scriitori". I-am prezentat acolo pe Adam Puslojic, Miljurko Vukadinovic, Gaal Aron si pe altii. In revista „Poezia", timp de cativa ani, folosind pseudonimul Abatele de Cumania, am semnat rubrica intitulata „Catalogul manuscriselor" (posta redactiei), unde am dialogat cu multe sute de aspiranti la gloria literara. De asemenea, am facut interviuri cu scriitorii Sumiya Haruya (Japonia), Andreas Saurer (Elvetia), Vasyl Makhno (SUA), Gheorghe Grigurcu, Iurie si Valeriu Matei, Ion Muresan, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu si multi altii. Se naste ceva din nimic? Nici prietenia, nici pretuirea aratate unor persoane nu se nasc din nimic. Iti trebuie o disponibilitate sufleteasca speciala pentru a crea punti spirituale intre tine si alte persoane (fiinte verbale).
L.V.: Ai implinit 60 de ani. Ai strans destula viata cu care sa-ti scrii poezia? Sau: ai scris destula poezie cu care sa-ti umpli viata?
V.P.: Traind atat de mult, mai mult decat Eminescu, Labis, Rimbaud, Puskin, ma simt culpabil. Mai departe, spun asa: in aceasta dezordine contemporana, scriu pentru a afla cat sunt de liber. Pentru a-mi pastra libertatea de gandire, libertatea interioara. Dupa ce traversezi mai bine de o jumatate de secol, vazand cum vin si pleaca revolutiile, strivit de inechitatile sociale, trebuie sa stai un timp singur in desert. Acolo, tu sa-ti rumegi disperarile, prejudecatile, dezastrele interioare, absenta idealurilor, impasurile intelectuale, raul politic, suferintele fizice si morale. Daca, dupa toate acestea, nu ai destula viata traita, atunci ai imaginarul din tine: cu aventurile, cu jocurile lui. Batrane, n-ai sa ma crezi, dar intr-o noapte, cu luna plina in Capricorn, am trait un vis nebun: intr-o tara necunoscuta, un Presedinte necunoscut, la propunerea Uniunii Scriitorilor Necunoscuti, m-a onorat cu Ordinul Mesterilor Anonimi. Si de atunci sunt fericit, mai fericit decat acei cutarescu dintr-o capitala culturala, care, pe ascuns, s-au propus, trecandu-se pe liste, s-au gudurat la mai-marii zilei pentru ordine si medalii.
Nu mai dezvolt tema cu „jocurile imaginarului", cu jocurile vietii care rezulta din viitorul ce destituie neincetat prezentul sau tema cu cele doua motoare ale omului: dragostea si frica. Dupa atatia ani, devii raspunzator de ceea ce esti, de lumea ta interioara, de chipul/chipurile pe care il/le porti. Oare cati ne punem intrebarea: ce chip va alege privirea posteritatii?
L.V.: Poet egal neserios, zapacit, un tip in care nu poti avea incredere, iar poezie egal ceva fara de continut, fara de relevanta. De unde Dumnezeu crezi ca vine utilizarea acestor doua cuvinte: „poet", „poezie", mai cu seama in sens peiorativ?
V.P.: Intrebarea ta, la fel ca si celelalte, este incitanta si trebuie sa o indur. Ea tine si de teoria literaturii, si de anumite concepte despre poezie. Trebuie sa vorbim despre limbajul comun si despre limbajul poetic: deosebiri, asemanari. Si unde duc devierile de la limbajul comun. Sa amintim de Aristotel, care vorbea despre un „grad zero" al limbii, in „Poetica" sa. Ar trebui sa amintim despre insusirea omului de a vorbi poetic, de a compune poetic. Sau despre harul pe care oamenii il primesc de la Dumnezeu, dar nu toti se mantuiesc prin har. Pentru ca unii refuza harul, altii il lasa nelucrator si astfel cad din har. Cand e vorba despre arta, iar poezia e o arta, doua verbe iti impun sa faci distinctie intre ele: a face si a crea. Vorbim despre arta cuvantului ca producatoare de sens, ca fiind o sinteza emotionala a relatiilor individului cu lumea, o aventura a libertatii creatoare. Poezia il scoate pe om afara din sine insusi. Iar de la limbajul animalelor si pana la limbajul zeilor, pe poet, in calitatea lui de creator, il gasim in diferite ipostaze, in aceasta magie a extremelor. El se foloseste de limbajul verbal (flacarile verbului), dar nu-i strain nici de limbajul vizual, muzical, religios, literar, politic, plastic, corporal, tactil, olfactiv, al ochilor, al anotimpurilor s.a.m.d. Si de ce spun toate acestea despre om aflat in ipostaza de creator? Fiindca „omul nu este nici inger, nici fiara in acelasi timp, este jumatate inger – jumatate fiara, este rand pe rand inger si fiara" (Vladimir Jankelevitch). Asa stand lucrurile, toate aceste limbaje, amintite mai sus, pot fi si pervertite, anulate, iar atunci poetului, creatorului in general, pentru a dobandi singularitatea rostirii, ii mai ramane doar un limbaj salvator: cel al tacerii. Tacerea nu poate fi imitata, lucrata. Tacerea este o fiinta. Tacerea este conditia artei. Adevaratul artist are ochiul tacerii, urechea tacerii, glasul tacerii. El stie sensul tacerii. Imbolnaviti-va de tacerea marilor tacuti: Lucian Blaga, Samuel Beckett si Henri Michaux!
Cat despre ultima parte a intrebarii, cu utilizarea de catre unii a cuvintelor poet, poezie in sens peiorativ, eu raspund asa: din griul vietii, din jegul zilnic, omul indiferent, atomizat, fara dimensiune intelectuala, devine o canalie rafinata, care iese in fata si se bate cu caramida in piept, ca el stie, face si drege, ca el binemerita de la natiune. El asa atrage atentia. Ei bine, el are psihologie de paduche. Cum se stie, paduchele iese in fata. Romania-i plina de asemenea reziduuri umane. Cu asemenea reziduuri nici nu poti sa polemizezi. Cu alte cuvinte, avand o exprimare mai mult pronominala, acesti indivizi nu-si pot asuma ironia ca pe un joc superior, iar ignoranta lor tine mai degraba de „filosofia porcilor". Arta (poezia) e o marturisire, nu un produs. Cine gandeste altfel arta este pierdut.
L.V.: Ai publicat si inainte de 1989, si (mai ales) dupa. Cum vezi „peisajul editorial" in care a aparut prima ta carte, in comparatie cu cel in care au aparut celelalte?
V.P.: Cand am raspuns la intrebarea a doua, am atins o parte a problemei de care ma intrebi. Daca nu erai dispus la facut compromisuri, erai pierdut. Era greu atunci sa publici chiar si intr-o revista. Asteptai si un an. Unii redactori de la revistele de cultura, responsabili cu pagina de poezie, erau primii cenzori. Apoi veneau cei mai de sus. Cam tot asa stateau lucrurile si la edituri. Asteptai si zece ani tiparirea unei carti. Orice s-ar spune, fara relatii nu realizai mare lucru. Pile, cunostinte, relatii (P.C.R.). Sau sa fii predispus la temenele, linguseli, sau sa fii pupincurist. Sa lauzi partidul, conducatorul si drumul iti era deschis. Daca te mai si certai cu ei, cum am facut eu, salutare. Evident, dupa1989, lucrurile s-au schimbat. Revistele literare s-au inmultit. La fel si editurile. Precum ciupercile dupa ploaie. Publica oricine, orice. Nu mai exista cenzura. Nici macar autocenzura. Sunt „autori" care publica si 4-5 carti pe an. Unii chiar au talent, dar cei mai multi sunt grafomani. Le-a intrat in cap ca, daca publica cat mai multe carti si cat mai groase, sunt si mari scriitori. Nimic mai fals. Mai exista un inconvenient: cel legat de finantarea tipariturilor. Sunt autori care au probleme financiare si nu pot tipari o carte in regie proprie. Sunt autori intr-adevar remarcabili, dar nu au trecere la marile edituri. Sa-l citez pe Claudiu Komartin: „Chiar daca esti cu adevarat bun, este extrem de greu pana ti se acorda sansa de a arata ce poti". Si asta in 2009. Continuand ideea, sesizez un handicap: acela de a fi autor in aceasta tara. Ce se alegea de Ionesco, Cioran, Eliade daca ramaneau in Romania? Mai nou: s-ar fi stiut ceva despre Marius Daniel Popescu daca nu pleca in Elvetia, unde a devenit un autor celebru, premiat? El, un sofer de autobuz din Lausanne.
Si iar intreb: o carte incendiara, stranie, fermecatoare, cea a convorbirilor cu Cezar Ivanescu, va putea sa apara la Polirom, la Humanitas? Nu cred, desi sunt sigur ca ar fi un eveniment editorial. Ar trebui sa dau exemple pozitive si negative din activitatea editoriala. Exista persoane, chiar scriitori, care nu au vocatie de editori. Sunt si ei acolo ce sunt, oameni ai interesului, parveniti prin cultura. Suferind de indecenta si imoralitate, ei stiu sa deschida usi, sa acceseze bani publici, motivandu-se prin tot felul de "programe culturale", insignifiante in fond. Rezultatul? "Noii arendasi" din cultura au masini de lux, au vile, fac excursii in strainatate, isi fac mofturile. Dar ce a putut sa faca, si ma refer pe plan local, Silviu Lupescu din Polirom dovedeste o inzestrare aparte pentru asa ceva. Fara o pasiune iesita din comun, fara har, nu poti realiza mare lucru. I-as aminti, in aceeasi ordine de idei, pe Calin Vlasie (Ed. Paralela 45), Mircea Petean (Ed. Limes), Cezar Ivanescu (Ed. Junimea). Sunt persoane care au plecat de la zero in acest domeniu si au obtinut rezultate deosebite. Sa-l amintesc aici si pe Emil Stratan, un mecena iesean al artelor. Cu acele carti-obiect, a uimit pe toata lumea. Laude merita si pentru festivalul de poezie de la sfarsitul anului 2008, un eveniment cultural de exceptie pe plan national.
L.V.: Nu stiu daca esti pescar, dar sa zicem ca esti. Sa zicem ca esti si, intr-o zi, prinzi pestisorul de aur. Cum bine stii din povestile copilariei, ai dreptul sa-i ceri trei lucruri. Acum, ca zic eu ca l-ai prins, cere-i-le!
V.P.: Si pestisorul intr-un navod de lumina,
Si noi sub un cer albastrindu-ne zilele,
Si Diogene accepta sa intre si el in joc,
Si Dumnezeu, in meditatia lui cosmogonica.
Si eu in trenul de Sighet, toamna, 2008, rugand pestisorul sa ma faca martorul unei intamplari de pomina. Si asa a fost. Va rog sa cititi: Ion Muresan, aranjat la patruzeci de grade, adresandu-se lui Gheorghe Grigurcu, aranjat la patru ace: „Tu n-ai scris despre mine. De ce?"
Gheorghe Grigurcu, incercand sa raspunda: „Domnul Muresan, sa va explic..."
„Tu n-ai scris despre mine si nu-i bine."
„Domnul Muresan, nu mi-ati trimis nici o carte. Eu nu am bani sa-mi cumpar carti."
„Tu n-ai scris despre mine, tu n-ai scris despre mine."
„Domnul Muresan, v-am spus..."
Si, bineinteles, frazele s-au repetat si de o parte si de cealalta. La despartire, Muri (Ion Muresan) ii spune doar sarut-mana doamnei Gabi Grigurcu si, cat se poate de normal, cu smerenie, saruta apasat mana domnului Grigurcu. Tacere, uimire si toti ramasi bocca aperta. Gura-casca a ramas si Muri.
Multumesc, pestisorule. Va scrie criticul literar din Amarul Targ si despre cucernicul poet Ion Muresan? Nu astept un raspuns, e doar o intrebare.
L.V.: Cere-i acum pestisorului sa nu mai fie trei lucruri care sunt!
V.P.: Gandind ca tine, drag prieten, si nu ca un pestisorul de aur, spun: Pestisorul nu inoata inotand, omul nu vorbeste vorbind, in timp ce eul care ucide plange, iar eul care este ucis rade. Daca nu-i asa, de ce-i asa?
L.V.: Ingaduie-mi sa te incredintez ca „Ziarul de Duminica" va transmite pestisorului dorintele tale. Multumesc de convorbire si pe curand. Cum se cuvine, ultima verba iti apartine.
V.P.: Multumesc, la randul meu, tie si „Ziarului de Duminica" pentru acest dialog, pentru aceasta eliberare prin verb.
Ar mai fi multe de spus: de ce am refuzat Premiul Salonului International de Carte de la Oradea (1999), de ce am plecat din Asociatia Scriitorilor din Iasi (2008), de ce am fost scos din Dictionarul General al Literaturii Romane de catre Dan Manuca. Dar, dupa aruncarea mea in lume, unii, avand „cancer la limba" (Beckett), au zis ca sunt vagabondul crescut cu vodcocultura. Ei bine, daca in sufletul nostru mai purtam putina credinta, atunci sa le primim cuvintele cu bucuria celor fara bucurii si sa transformam fiecare zi traita intr-o sarbatoare a celor fara sarbatori.
De aceea, eu spun: raman tot un vagabond, dar mistic, daca se poate. Restul e tacere, iar tacerea, spun marii teologi, este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul omului. Asadar, sa ne imbogatim in Dumnezeu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
