Ziarul de Duminică

Între viaţă şi cărţi/ de Antonio Patraş

Între viaţă şi cărţi/ de Antonio Patraş
16.03.2011, 13:47 156

Am citit întotdeauna cu viu interes paginile de jurnal şicorespondenţă, însemnările "intime" ale scriitorilor, curios să vădcum prinde contur în oglinda operei, ca ipostaziere ideală aspiritului creator, personalitatea psiho-morală a omului concret,ancorat în istorie şi într-un univers bine determinat de valorispecifice. Recunosc, mă atrage îndeosebi latura anecotică abiografiilor mai mult sau mai puţin celebre, cu acele amănuntesavuroase de viaţă trăită care, chiar dacă sunt doar rodulimaginaţiei, surprind din câteva linii esenţialul, comportamentultipic, gestul definitoriu.
Ca atare, atenţia acordată unor astfel de lucruri, aparenttriviale, nu mi se pare neapărat compromiţătoare, câtă vremedorinţa de a cunoaşte omul din spatele textului nu se rezumă lapreocuparea frivolă pentru cancan şi bârfa măruntă.
În orice caz, pe lângă satisfacţia legitimei (până la un punct)curiozităţi, lectura documentelor cu caracter biografic ajută la oînţelegere infinit mai nuanţată a literaturii înseşi. Nu poţiadmira frumuseţea perlei, spunea un intelectual trecut prinînchisorile comuniste, fără să ţii cont de suferinţa scoicii ce alăcrimat-o. Numai că, din păcate, suferinţa nu se decantează decâtrareori într-o formă perfectă.
De aceea, m-au fascinat mereu scriitorii pe jumătate rataţi, dar deo mare frumuseţe morală, în a căror neîmplinire asumată mi-a plăcutsă întrezăresc un semn de nobleţe şi de superioară detaşare. Înplus, odată cu trecerea anilor am ajuns la convingerea că maiimportantă decât literatura în sine e calea care duce spre (şidincolo de) ea - convingere periculoasă, menită a cauza graveprejudicii unui critic obligat să emită judecăţi estetice, devaloare. Nu însă şi unui moralist de ocazie, cum îmi placecâteodată să mă consider, dând dovadă de foarte puţinăînţelepciune.

Taman din această postură, favorabilă consideraţiilor cuschepsis etic (şi nu numai), se cuvine să formulez în cele ceurmează câteva opinii neconvenţionale în maniera unui exerciţiu deadmiraţie despre volumul Minunea timpului trăit (Humanitas,2010), al treilea din seria tulburătorului epistolar al familieiPillat, după Biruinţa unei iubiri (corespondenţa dintre Dinuşi Nelli Pillat) şi Sufletul nu cunoaşte distanţele(culegere dedicată integral Piei Pillat).
Noul op adună la un loc epistolele Monicăi şi ale Ştefanei(Lily) Velisar-Teodoreanu către Pia Pillat, pe care prefaţatorulediţiei, Horia Roman Patapievici, o consideră fără ezitări drept"una dintre cele mai frumoase voci din literatura română". Binebine, dar ce a scris propriu-zis Pia ca să merite asemenea,tuşantă, apreciere? Din scurta notiţă biografică ce escorteazăcorpusul de scrisori aflăm că, în ciuda talentului său precoce,fiica poetului de la Florica a semnat doar nişte texte răzleţe, osumă de povestiri şi poeme nu mai mult decât onorabile, plus douăromane cu caracter autobiografic apărute la intervale mari de timp(primul, Zilnic începe viaţa, datează din 1937-1938, iarcelălalt, The Flight of Andrei Cosmin, vede lumina în 1972,în exil, fiind publicat sub pseudonim).

Evident, prea puţin pentru a vorbi de o carieră de scriitor înadevăratul sens al cuvântului. Dar vocea acestei femei admirabilese va face auzită în toată splendoarea dincolo de spaţiul mort alliterei tipărite, în lumina vieţii care se vieţuieşte, acolo undefrumuseţea morală şi dragostea de aproapele ridiculizează egoismulmeschin al condeierului dornic de afirmare.
Din fotografii ne priveşte ghiduş o făptură mărunţică, argintviu, cu ochii ca două mărgele negre şi nasul în vânt. Vestimentaţialejeră, băieţească îi dă un aer rebel, iar chipul ei tineresc,delicat în mod natural, fără ajustări cosmetice, degajă osenzualitate subtilă, de femeie deşteaptă, care ştie ce vrea.Acelaşi firesc, cu un strop de blândă melancolie, îl respirăfăptura Piei şi la bătrâneţe, aşa cum o surprinde aparatul defotografiat pretutindeni, la cottage-ul ei din Wales, înfamilie, lângă Dinu şi Nelli, lângă Monica şi Nic, ori sus pemunte, în bătaia aspră a vântului, la Durău. Văzând de ce e înstare, prietenele o îndemnau întruna la scris, dar ea obişnuia săspună mereu că i-a plăcut mai mult să trăiască. Şi ce viaţă a avutaceastă minunată femeie!
Căsătorită devreme (la 18 ani) cu un aviator, Ilie Arapu, Piase îndrăgosteşte ulterior de prietenul acestuia, Mihail Fărcăşanu.Familia nu e de acord cu gestul iresponsabil şi o reneagă un timp,până când cei doi vor consimţi la jugul matrimonial, intrând dinnou în rândul oamenilor respectabili (se pare că judecătorul celmai intransigent al fetei a fost chiar mama sa, MariaPillat-Brateş, femeie cu un temperament afin, obişnuită însă a-şistăpâni, cu aristocratic orgoliu, firea năvalnică - veziobservaţiile Monicai Pillat despre pictura bunicii). Ani buni deacum înainte Pia va trăi în umbra omului drag, bărbat inteligent,cu multiple talente, cunoscut lider al tineretului liberal şi unuldintre cei mai influenţi oameni politici din epocă. Ameninţat cumoartea, Mihail Fărcăşanu găseşte adăpost la Ionel şi LilyTeodoreanu (naşii de cununie ai lui Dinu şi Nelli), pentru ca maiapoi să părăsească ţara în nişte împrejurări dramatice, evocate înromanul de mai târziu al soţiei sale (Pia a avut un rol decisiv înevadarea aceasta, graţie trecerii de care s-a bucurat pe lângăagentul secret şi diplomatul britanic Ivo Porter).
În exil, soţii Fărcăşanu au stat la Roma şi Paris, mai apoi laNew York, până când (ironia sorţii!) Mihai se îndrăgosteşte deLouise, prietena Piei, văduva ambasadorului SUA în România. Dupăcum ne informează schiţa biografică din capul volumului, nefericitafemeie nu a putut suporta echivocul unui "menaj în trei" şi-şi vapărăsi soţul fără a-i purta pică, păstrând în continuare legăturacu familia lui. Se recăsătoreşte cu un medic englez, AnthonyEdwards, pe care izbuteşte să-l vindece de melancolii şi depresiiîngrijindu-l cu un devotament de sfântă. Practică diverse meseriiocazionale, cu un dezinteres total faţă de propria carieră, iardupă moartea celor apropiaţi (părinţii, fratele, soţul) se dedicăacţiunilor caritabile, până când, cu puterile împuţinate,nemaiputând nici măcar să compună scrisori (singura ei alinare), seretrage într-un sanatoriu din sudul Angliei, mângâiată doar deminunea timpului trăit şi de gândul că sufletul nu cunoaştedistanţele.
Pia şi-a pus talentul în viaţă, nu în cărţi. Aşa se face că,neavând norocul să o cunoşti, nu-ţi rămâne decât să-i citeşticorespondenţa care păstrează nealterat palpitul autentic şi viu alfrumuseţii sale morale, fără adaosuri de prisos şi fără"literatură".

Nu întâmplător, când deschide plicul cu scrisul acela caligrafic,ordonat "ca un text muzical", Lily Teodoreanu simte emoţia de a fiintrat în contact cu prezenţa concretă a prietenei sale îndepărtate("îmi sună şi cântă în inima mea înainte să îl descifrez"). Pentrucă, într-adevăr, şi atunci când tace vocea Piei se aude mereu,modelând ca un tainic ecou discursul îndrăgostit al celor douăprietene.
Scrisorile Monicăi, tânăra admiratoare a mătuşii dinstrăinătate, acoperă o perioadă foarte mare de timp (1957-1997),fapt ce ne oferă prilejul de a urmări etapele devenirii interioarea unei femei din aceeaşi nobilă plămadă sufletească, însă maiinteriorizată, cu o înclinaţie ceva mai accentuată către reverie şispeculaţie. Propensiunea artistică, moştenită prin gena paternă, nuse manifestă la fel de genuin precum în cazul Piei, dar e de laînceput mai acaparatoare, trădând ulterioare complicaţiiexistenţiale şi o psihologie mai tulbure, frământată de impulsuricontradictorii. Iată o formidabilă intuiţie transcrisă în ianuarie1963 (la doar 15 ani!): "Mă gândeam că viaţa este ca un lut pecare-l modelezi, dându-i o interpretare proprie. Când ştii săînsufleţeşti lucruri de nimic, în aparenţă, şi să le dai ostrălucire, pe care poate n-au avut-o niciodată, găseştifericirea".

Aşadar, scopul suprem al vieţii îi apare Monicăi a fi, nici nu seputea altfel, fericirea, dar la fericire nu are acces decâtcreatorul, omul capabil să "însufleţească lucrurile" şi să le deastrălucire. Mai târziu, sufletul gingaşei copile începe să vibrezela alte chemări, mai fireşti, care aduc fericirea înapoi la izvor,în matca de acum previzibilă a destinului feminin, pe traiectoriafatală a iubirii necondiţionate şi a jertfei de sine. "Cred că ceimai fericiţi oameni sunt cei care pot iubi cu toată fiinţa lor",mărturiseşte Monica într-o scrisoare din septembrie 1965, pentruca, doi ani mai târziu, imperativul moral să-şi spună dejacuvântul, în detrimentul egoismului instinctiv ("N-aş vrea să calcniciodată peste alţii ca să fiu fericită", notează în alt loc,niţel întristată).
După cum observăm, în chestiunile legate de viaţă Monica sedovedeşte a fi mult mai cumpănită decât zvăpăiata mătuşă. Nu-şiînşală bărbatul, nu trăieşte periculos. A moştenit temperamentulmolcom al mamei (fiinţă blajină, cu care nu comunică intelectual),dar şi, deopotrivă, spiritul de independenţă al Pillaţilor (fapt ceo determină să-şi accepte mai greu umilitoarea condiţie de femeie).Căsătoria cu Nic nu celebrează, nici ea, o pasiune răvăşitoare.Incapabilă să se devoteze bărbatului cu acel fanatism al femeilorfără personalitate, Monica a fost bucuroasă când a găsit în soţcamaradul perfect, omul bun ca un frate. Fotografiile ni-iînfăţişează în posturi elocvente: el, puţin obosit după munca depeste zi, la răsaduri (e inginer agronom); ea,matern-înţelegătoare, cu un zâmbet cald luminându-i chipul rotundşi bun, de moldoveancă înţeleaptă. Imaginea fericirii domestice,evocată cândva şi de bunicul poet, devine în prezentul epistolar unfel de contrapunct luminos la nenorocirile care zguduie familiagreu încercată.
După lunga agonie a bunicii, Monica e nevoită să asisteneputincioasă la cumplita suferinţă a tatălui, doborât în putereavârstei de un cancer la cap. Pe lângă sprijinul lui Nic, numaiscrisorile au ajutat-o să treacă peste asemenea dureroase momente.Dar, observând că mama sa pare mai împăcată decât toţi ceilalţi cugândul pierderii soţului, Monica îi scrie Piei, la 4 noiembrie1976: "mama, stingherită de faptul că noi două ni-l amintim şi îlsimţim pe tata altfel decât ea, a început să-mi mărturisească,puţin complexată, că pentru ea el trăieşte fizic. Astfel, când îlvisează, îl vede mâncând în bucătărie sau aranjând lucrurile princasă sau îmbrăţişând-o. Şi atunci mi-am dat seama că e o greşealăsă ne închipuim că eu şi tu suntem mai evoluate pe o scară aspiritualităţii şi că, genetic, am poseda talentul unei comunicărimai profunde". În acest fel, prin iubirea ei de femeie simplă,Nelli a reuşit să biruie moartea, oferind fiicei o lecţie demetafizică aplicată şi un exemplu viu de credinţă. Edificată,Monica va nota în aceeaşi scrisoare ("formidabilă", exclamă cudreptate prefaţatorul): "Dacă vrei, te poţi gândi că moarteareprezintă doar un test al iubirii - şi, dacă nu rezistăm şi nu nedescătuşăm din lanţurile disperării fizice, nu trecem testul şinu-i înţelegem semnificaţia. Cel care moare cu trupul trece cusufletul în sufletul celui rămas - el dăinuie astfel în toţi ceicare îl iubesc. Nu este teorie".
De n-ar fi fost zguduită de atâtea dezastre, viaţa Monicăis-ar fi derulat uniform, după un program strict, în acord cupreocupările sale de scriitor şi profesor la Facultatea de Litere auniversităţii bucureştene, de unde s-a pensionat înainte de termenpentru a pune ordine în arhiva familiei (ca şi Nelli, care şi-agăsit pacea în activitatea de editare a operei lui Ion Pillat).Epistolele mărturisesc însă insatisfacţia profundă a creatoruluineîmplinit, ce simte mereu o "vagă melancolie", "dorul dupăcealaltă fiinţă, care tace în mine". Drama Monicăi e că nu reuşeştesă împace deloc viaţa cu scrisul, nici măcar în maniera sugerată dePia ("vrei să scrii, ca şi cum mi-ai scrie mie, o carte"), adialogului imaginar. Faptul trăit, autentic, nu se lasă prins încarte pentru că "de câte ori doream să mă apropii de realitatepentru a pune pe hârtie o imagine, o stare, un gând, pentru adefini cuprinsul unui ceas, unei anume dimineţi, mă îndepărtam deviaţă" (1 decembrie 1977). Pe 8 august 1983, în timp ce lucra la unstudiu despre viaţa şi opera tatălui său, îi atrage atenţia Piei:"Doamne, cât de apropiată e viziunea ta de ceea ce credea el despreartă! Nu literatura, ci viaţa i se părea cel mai fantastic roman.De aceea scria, fără să aibă încredere în scrisul lui".Neîncrederea se transmite, totuşi, mai curând fiicei, care puneeşecul inevitabil pe seama lipsei de timp (6 aprilie 1980: "Nu voifi niciodată o mare scriitoare pentru că nu am timpul să mă dedicîn întregime acestei arte") sau a setei de viaţă (8 septembrie1986: "Niciodată n-am să fiu în stare să scriu un roman atâta vremecât mă las invadată de farmecul fiinţelor"), pentru ca târziu, înoctombrie 1990, să-şi mărturisească înfrângerea definitivă ("măîndoiesc tot mai tare de talentul meu de scriitoare.").
Resemnată, Monica pare să fi priceput finalmente că adevăratavocaţie a femeii rămâne iubirea, trăită fie convulsiv şi dramatic,aşa cum a înţeles s-o trăiască Pia, fie într-o senină împăcare culumea, aşa cum a trăit-o Lily, "cea mai talentată dintreTeodoreni". Ei, bătrânei doamne care atinsese cândva şi inima luiIbrăileanu, îi aparţine această confesiune (datată 23 noiembrie1970) capabilă să dea măsura sublimului frumuseţii morale asufletului feminin: "când l-am întâlnit pe Ionel, dorinţa şiplanurile mele erau să plec în străinătate, să fac universitatea laRoma, împreună cu vara mea Bebs Delavrancea, să duc o viaţăindependentă, să voiajez mult, să scriu. Dar când am simţit că-liubesc, toate acestea nu mai aveau nici o valoare pentru mine, eramfericită să renunţ la toate, să trăiesc în provincie cu el(s.n.). Douăzeci de ani m-am robit complet lui şi copiilor noştrifără cel mai mic regret şi abia târziu de tot, când erau copiiimari, am încercat iar să scriu, şi am scris ce am scris tot subloviturile grele ale soartei".
După ce a locuit o vreme la Mogoşoaia, într-o dureroasăsingurătate, când n-a mai putut nici să scrie, Lily Teodoreanu s-aretras la Văratic, de unde a mai trimis vechilor sale prietene oultimă carte poştală (care a atras atenţia, nu fără temei, şi luiHoria-Roman Patapievici). Într-o zi de august din anul 1982,Ştefana Velisar-Teodoreanu aşternea pe hârtie următoarele gânduri:"Îţi scriu de pe cerdacul meu, din coasta bisericii, unde mă bucurde primele ceasuri ale zilei (…). Am avut şi zile de soare, şialte, mai multe, de ploi de toate soiurile, şi de cele care rupmalurile şi apoi se căiesc şi strălucesc de-ţi iau ochii şi uiţitoate. Într-o zi chiar a poposit un nour în incintă, opalin,mlădios, până la florile cerdacului, care se gudurau, roşii, dehaina lui moale, şi încet, foarte încet au răsărit zidul bisericii,gemuleţele, prin care zumzăia slab corul, acoperişul, turlele, apois-au risipit…".
De atunci încolo, scriitoarea a refuzat să dea un alt semn deviaţă şi n-a mai primit pe nimeni în vizită. S-a stins în 1994, 12ani mai târziu. Nu ştim ce a gândit nobila doamnă în tot acesttimp. Dar, cum Pia ne-a învăţat că sufletul nu cunoaşte distanţele,putem măcar presupune. Iată o notaţie a Monicăi din 25 decembrie1985 care i-ar putea aparţine: "Chipurile se şterg, intră în ceaţatimpului, din ele se ridică altele, dar iubirea rămâne limpede şineîntinată; dincolo de figurile curgătoare, întrevăd lumina uneipermanenţe care ne alină sufletele, în această noapte, acum şiîntotdeauna".
Trei femei şi un singur mod de a trăi viaţa. Iubind. Iubindpur şi simplu.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiarla Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D.Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium- impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre oteorie a personalitatii, 2007.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO