Radu Negrescu-Suţu (n. 28 august 1950, Bucureşti) este un scriitor contemporan român, provenind dintr-o familie de moldoveni stabiliţi în Capitală la refugiu. Tatăl său este colonelul Aurel-Mihai Negrescu din Roman, combatant pe Frontul de Răsărit, deblocat din armată în 1947, iar mama principesa Georgeta Rudolf Suţu din Iaşi, stră-strănepoata domnitorului Alexandru Nicolae Suţu, sora pianistei Rodica Suţu, fiica scriitorului Rudolf Suţu şi nepoata junimistului Alexandru Gr. Suţu. Între 1968 şi 1970, publică poezie de factură suprarealistă în ţară, la revista studenţească „Amfiteatru”, unde activa poeta Ana Blandiana. În 1975 se dedică studiului picturii şi Istoriei Artelor. Anul 1977 îl găseşte în conflict deschis cu regimul comunist, ca semnatar al apelului lui Paul Goma. Este arestat şi condamnat la un an de muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În urma intervenţiei organizaţiei Amnesty International şi a preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, este eliberat şi expulzat din ţară la sfârşitul aceluiaşi an, obţinând azil politic în Franţa şi stabilindu-se la Paris. Expune pictură religioasă în Austria, Franţa şi Germania, trecând ulterior la suprarealism.
Proza lui Radu Negrescu-Suţu cultivă cu predilecţie căutarea sensului metafizic pierdut la o primă vedere şi ascuns până şi în cele mai aparent banale fapte diverse.
Volume publicate: Poezie: „Zece Amintiri” (1996), „Şi-alte patru triste cânturi” (2002); Proză: „Dialogul Teologilor” (1995, 2009), „Eseuri” (1996), „Poarta Luminii” (1999), „Concertul de Haendel (2000), „Cleopatra, Besadà, Meredith” (trilogie) (2015), „Cartea de aur a Familiei Suţu” (2005, 2015), „Descendenţa europeană a Alexandrinei Alexandru Suţu” (2008).
Invitaţia
Am primit odată o invitaţie neaşteptată, din partea unui om pe care-l cunoşteam fără a-l cunoaşte, în sensul că familia-i cu nume multisecular îmi era cunoscută după renume, însă nu întâlnisem niciodată pe moştenitorul celebrului patronimic. Mi-l închipuiam totuşi pe măsura numelui, a educaţiei şi a averii acestei vechi şi ilustre familii, fără a putea însă înţelege raţiunea care-l determinase a mă invita, necunoscându-mă personal.
Din curiozitate, ţin minte că am acceptat atunci invitaţia, ba chiar, aflând că şi alte cunoştinţe comune fuseseră solicitate, curiozitatea s-a transformat în plăcere, soţia mea bucurându-se şi ea să întâlnească o prietenă cu care se amuza întotdeauna copios, aşa că am răspuns confirmându-ne participarea.
Astfel, la data şi ora fixate ne aflam la adresa reşedinţei amfitrionului nostru, prezentând la intrare multicolorul bristol primit. Se formase deja o coadă impresionantă la portalul monumental al haciendei, lacheii în livrele de epocă, cu peruci, galoane şi fireturi aurite nu mai pridideau cu protocolul verificării invitaţiilor, servirea cupelor de şampanie şi parcarea maşinilor, vechiul meu Buick mă făcea de râs, umbrit de strălucirea caroseriilor limuzinelor noi-nouţe ale invitaţilor mai prosperi şi, în final, ne-am văzut în mijlocul privilegiaţilor poftiţi la acest festin, pe terasa vilei de pe celebra colină californiană, printre tufe de trandafiri sălbatici, cactuşi, agave şi groteşti pitici de ceramică, multicolori precum cartonaşul de invitaţie trimis de gazda noastră.
Poziţia era, într-adevăr, privilegiată. De pe terasă, camuflat după un pin, un puternic ochean telescopic permitea invitaţilor scrutarea gratuită a intimităţii ,,vecinilor’’ de la poalele colinei, fără a le mai cere permisiunea. Puţin mai departe, înspre partea dreaptă, luneta prilejuia admirarea necondiţionată a celebrei vile a nu mai puţin celebrului miliardar saudian, în a cărei piscină se oglindeau statuile neoclasice de pe margini, împodobite cu păr pubial şi axiar natural, iar acoperişul vilei, bătut în monezi noi-nouţe de un cent, scânteia în lumina amurgului. Feeria hollywoodiană crepusculară nu avea ridicol egal pe lume, cel puţin pentru mine până la acea dată, proaspăt exilat sosit nu demult în ţara tuturor posibilităţilor unde şi totul este posibil.
Băutura fiind la discreţie, invitaţii se amuzau copios în aşteptarea trecerii la impresionanta masă festivă pregătită şi decorată cu mult gust, e drept, în salon, trecere care s-a petrecut în zgomotul salvelor unui mic tun instalat într-un colţ al terasei, piesă autentică de artilerie din războiul de secesiune, după cum mi s-a spus, confidenţial, achiziţionată de stăpânul casei la o licitaţie, precizându-mi-se, după obiceiul locului, şi valoarea exorbitantă a obiectului adjudecat.
Deja, în jurul mesei la care am fost poftiţi, bucătarii, maîtres d’hôtel şi ajutoarele lor se afereau, forfotind în număr aproape egal celui al mesenilor. Bucatele erau de calitate, prezentarea lor extrem de apetisantă şi toată această lume de vază aştepta apariţia gazdei, înainte de a putea începe banchetul la care fusesem, cu atâta deferenţă şi generozitate, invitaţi.
Spre dezamăgirea noastră însă, gazda, pretextând o afacere urgentă de ultima oră, ne-a transmis, printr-un secretar particular destul de prolix, că nu ne va putea onora cu augusta sa prezenţă în această memorabilă seară, rămânându-ne a termina serata în compania bucătarilor, a angajaţilor casei şi a Mariachilor care primiseră ordin să cânte pe tot parcursul ospăţului vestitul şi interminabilul Deguello, deşi eu nu sesizam deloc legătura, însă în ţara milionarilor excentrici se pare că nu trebuie să cauţi înţelesuri.
Într-o alegrie generală, comesenii mei s-au precipitat asupra platourilor cu bucate, unii dintre ei amintindu-şi printre îmbucături că figura cu afacerea urgentă era de-acum tradiţională în această onorabilă casă şi devenise o obişnuinţă care nu mai şoca şi nici măcar mira pe nimeni, asemeni faptului că nici celebrul nume nu era prea autentic.
Fiind simplu neofit la acest hilar ceremonial, totul era nou pentru mine şi mirarea mea nu era egalată decât de neputinţa de a mă complace în această vexantă situaţie. Ridicându-mă spre a părăsi banchetul, ţin minte că am ciocnit, făcând haz, o ultimă cupă de şampanie cu soţia mea, închinând-o nu în cinstea inospitalierei gazde, ci a lui Juvenal, amintindu-i soţiei un cunoscut pasaj din ,,Satirele” sale:
,,Şi, de altfel, poţi căuta întorcându-te cât de departe către originea numelui tău, în mod sigur te tragi dintr-o sursă ignobilă: primul tău strămoş, oricare ar fi fost el, era un cioban sau ceva asemănător ce prefer a trece sub tăcere.’’
Buick-ul meu demarase molcom, ca de obicei, torcând aidoma unui bătrân motan uriaş şi, oprind motorul, am început să cobor, în liniştea şi parfumul serii, panta care mă îndepărta, încet dar sigur, de excentrica mea gazdă ,,ignobilă’’. Juvenal avea, cert, dreptate, şi dacă ar fi fost prezent la această serată ar mai fi adăugat cu siguranţă că totuşi ciobanii pot fi mult mai primitori atunci când te invită la stână, pentru a-şi împărţi cina cu tine, baciul lor poate fi un amfitrion desăvârşit în augusta sa simplitate şi o sindrofie pastorală poate fi uneori mult mai reuşită decât una citadină.
* * *
Neuitata serată mi-a bântuit amintirile timp de două decenii, iar ridicolul ei m-a împiedicat să emit cugetări care nu puteau fi nicidecum profunde. Am reîntâlnit, după ani, pe unul dintre participanţii de atunci ai sindrofiei californiene şi evocând memorabilul eveniment, am rămas uimit de pragmatismul acestui perfect american, nu născut, ci făcut, devenit:
- A fost o serată reuşită. Bucatele şi băuturile erau excelente, iar faptul că gazda nu a fost prezentă nu a avut nicio importanţă. După masă ni s-au oferit chiar havane de o rară calitate, de 20 $ bucata pe atunci, adică 100 $ astăzi, domnule, îţi dai seama? Păcat că ai plecat, ai fost un fraier, ca întotdeauna, nici nu ştii ce ai pierdut, dragă. Ba chiar la sfârşit ne-am scăldat cu toţii în piscină, în salve de tun. What a fun! Da, a fost o serată într-adevăr reuşită!
Japoneza
Vara aceea fierbinte era departe de a se fi sfârşit, doar călătoria lui Miron, pelerin modern plecat, după mai bine de un veac, pe urmele poetului Alecsandri, se încheiase. Acum, odihnindu-se pe marginea piscinei cu un pahar de Sangria în mână, Miron îşi depăna alene amintirile circuitului andaluz. Fusese superb, iar proaspetele-i imagini văzute şi trăite i se derulau acum în minte, aidoma unui film pe care-l viziona cu ochii închişi.
Iată Málaga, pe Costa del Sol, cu Malagueña salerosa, renumită pentru misterioasa sa frumuseţe orientală, şi nu departe, Nerja, el balcón de Europa, la poalele Sierrei de Almijara, cu Cuevas de Nerja, impresionanta peşteră aidoma unui sanctuar, veche de două milenii, unde maestrul Pavarotti concerta în ireala lumină verde care se răsfrângea pe sculpturile coloanelor formate de stalactite. Iată culmile în formă de dinţi de fierăstrău, de sierra, ale muntelui Nevada, cu pârtii de schi acolo sus, la trei mii de metri altitudine, unde deşi soarele este mai aproape, căldura sa este la fel de rece ca şi zăpada.
Şi iată în sfârşit şi Granada, cu Alhambra ,,cea roşie’’ la poalele muntelui, cu vestitul Patio de los Leones, doisprezece la număr, în a căror fântână şi-au lăsat capetele cei treizeci şi şase de abencerrajes. Cu Sala de las Dos Hermanas, a celor două imense dale albe, surori marmoreene ale pavajului aflat sub cupola în formă de media naranja, împodobită cu stucatură reprezentând stalactite, asemeni unui fagure, şi cu Sala de los Abencerrajes, unde desenul cupolei se inspiră, discret, direct din teorema lui Pitagora, pentru ochii celor iniţiaţi, care afirmă că respectiva teoremă era totuşi cunoscută de babilonieni cu o mie de ani înaintea descoperirii ei.
Cu ,,Grădina Paradisului suprem”, Generalife, Djannat al-Arif, unde, în miorlăitul păunilor şi mirosul ameţitor de nedescris al florilor şi tufelor acestor grădini suspendate, reşedinţa estivală a foştilor suverani mauri îşi etala amintirile. În susurul cântat al apei din Patio de los Cipreses, loc idilic al întâlnirilor amoroase ale infidelei sultane Zoraya, ceramica, stucul şi lemnul se jucau subtil cu spaţiul, lumina şi apa.
Iată câmpurile nesfârşite de maci şi livezile de măslini de lângă drumul şerpuit către Jaén, Djayyan, ,,locul de trecere al caravanelor’’ din Andaluzia în Castilia, pentru ca apoi să apară Córdoba, vestita, cu Mezquita sa, moscheea-catedrală, a doua din lume ca mărime, după cea de la Mecca. Cu turnul său, Torre del Alminar, clopotniţa-minaret, cu dantelăria de arabescuri geometrice şi pădurea de colonade, cu superba cupolă a mihrabului, nişa îndreptată către Mecca şi, în mijloc, cu surprinzătoarea catedrală gotică despre care Carol Quintul, într-un regret tardiv, ar fi spus, şi pe bună dreptate, că non erat hic locus. Ca şi clopotele catedralei Santiago de Compostela cucerită de mauri, aduse aici răsturnate şi suspendate de cupolă în chip de lămpi cu ulei, spre a împodobi cu lumina lor creştină gloria moscheii lui Allah şi a Profetului său.
Afară, pe malul Guadalquivirului, lângă Puente romano, vacile andaluze păşteau liniştite în soare, neatinse parcă de căldura necruţătoare care îl alungase pe Miron în mijlocul răcoroaselor grădini ale Alcázarului, reşedinţa de los Reyes Cristianos în perioada Reconquistei. Aici, în Córdoba, Seneca, duşmanul iudeilor, trăieşte în bună vecinătate cu Averroes şi cu Maimonide, duşmanul declarat al creştinilor.
Regăsi Guadalquivirul puţin mai departe, la Sevilla, oraşul în care intrase pe nişte străzi largi cu şiruri de portocali sălbatici pe margini, sub care fructele căzute putrezeau pe jos nestingherite de nimeni. Iată deci şi Sevilla, curata şi îngrijita, cu faţadele caselor văruite de patru ori pe an, cu a sa Torre del Oro, vestigiu maur care mai avusese un turn geamăn pe celălalt mal al apei şi între care un lanţ greu de fier oprea, la epoca sa, trecerea corăbiilor.
Cu carnavalul veneto-iberic din balcoanele care dădeau în Argote de Molina, cu Casa de Pilatos, cel din Pont, amprentă a seducţiei Renaşterii italiene în Spania, cu minaretul-clopotniţă Giralda al faimoasei Catedrale renascentiste, dar cu cupolă gotică, în care se odihneşte Cristobal Colón sau dacă nu, măcar amintirea sa.
Alături, nu departe, erau los Reales Alcázares, reşedinţă timp de şapte ani a Regilor Spaniei, cu terasele, patio-urile şi fântânile sale arteziene şi cu ţâşnitorile din piatră care-i aminteau pe cele din Cişmigiul copilăriei.
Aici, lângă Sevilla, la Tirana, după numele strămoşului său eponim Traian, împăratul, originar de prin părţile locului, Miron descoperise cum copiii ţigani primeau prin botez darul faimosului canto flamenco, în Iglesia gotico-maură Santa Ana, acest amestec de tradiţii muzicale şi folclorice indiene, iudaice, musulmane şi creştine, cu flamenco gitano, baile chico şi cante jondo, care înfierbântă repede sângele interpreţilor dar şi al auditoriului, prin ritmul şi misterul mesajului lor.
Iată şi Cádizul, oraşul legendar fondat de eroul Herakles şi ocupat succesiv de cartaginezi, romani, mauri şi englezi, capitală efemeră a Spaniei, cu labirintul său de străduţe şi catedrala neo-clasico-barocă.
Iată Cabo Trafalgar şi apoi Cabo Tarifa, la o aruncătură de băţ de coasta africană, peste ape sau pe dedesubt, prin misteriosul tunel de sub Estrecho de Gibraltar, Djebel al-Tariq, reşedinţa vestitului Macacus sylvanus, deloc prietenos de altfel, aidoma militarilor acestei aparent liniştite colonii pre-victoriene unde aerul, la peste 40° C, tremura în faţa privirilor sale nedumerite.
Şi aici călătoria lui Miron luă sfârşit, oprindu-se într-un sătuc de lângă Marbella, odată superbă, pe vremea când încă nu devenise americanizată, câştigându-şi clientela multimilionară cu preţul pierderii frumuseţii.
Acum, tolănit pe marginea piscinei, cu un pahar parfumat de Sangria în mână, vin care se bea singur, când la soare, când la umbră, când admirând răsăritul soarelui pe malul mării la ora cuatro de la madrugada, Miron reflecta la tot ce avusese şansa să cunoască în această călătorie andaluză.
Atunci a văzut-o. Se căznea să iasă din piscină chiar în dreptul său, şi nu reuşea să se ridice din apă. Miron îi întinse mâna, admirându-i ochii migdalaţi de pisică şi îi oferi un prosop în care ea se înfăşură pe loc, ascunzându-şi trupul privirilor sale curioase. Îi oferi apoi un pahar de Sangria, pe care ea de-abia-l atinse, dându-i întâlnire spre seară, în micul apartament închiriat de Miron lângă Marbella veche, cu faţa către mare, la parterul unui imobil întortocheat, cu scări, terase şi grădini.
Sosi punctual şi nici nu apucă bine să intre în modesta sa reşedinţă andaluză că deja gurile lor însetate se căutară încă din pragul uşii, hainele zburară singure de pe trupurile lor înfierbântate de soare şi dorinţă, iar răsuflarea lor comună deveni ritmică, asemeni zgomotului valurilor care se spărgeau de ţărm în apropiere.
Mirosea a trup de femeie tânără, cu un discret parfum oriental la gât şi la încheieturile mâinilor, extrem de senzual. Pielea-i era tare şi mătăsoasă în acelaşi timp, sânii mici, între măr şi pară, erau o imagine castă şi totodată provocatoare, iar pântecele, aproape imperceptibil bombat, tremura ca şi cuprins de frisoane atunci când mâna lui Miron, insistentă, i-l mângâia cu infinită tandreţe. Era parcă electrizată de atingerea sa, închidea ochii oblici şi gemea încetişor, ca o chemare adresată lui din străfundul transei extrem-orientale în care se cufundase.
Apoi, gemetele ei s-au amplificat puţin în momentul contopirii, transformându-se treptat într-un plâns greu de descris, care pe Miron îl tulbura şi-l pătrundea, ajungând să-l simtă în interiorul întregii sale fiinţe.
Începuse acum să-i şoptească duios, pe limba ei pe care Miron o ştia totuşi răstită, cuvinte necunoscute pe care el le ghicea sublim de senzuale, atât de senzuale încât duioşia ei i-a provocat efectul contrar. Îl cuprinse un fel de furie în care l-a urmat şi ea de îndată, de parcă voiau să-şi dovedească reciproc puterile, fiecare dorind să-l învingă pe celălalt primul. Gurile lor se căutau febril, sorbindu-şi răsuflarea fierbinte, mâinile lor se strângeau până la durere şi s-au înfrânt unul pe altul în acelaşi moment, într-o explozie a simţurilor.
Când Miron se trezi singur, răsăritul soarelui semăna cu un apus şi inunda încăperea cu lumina sa rece, în zgomotul sacadat al valurilor. După plecarea ei hoţească, nimic n-a mai fost ca înainte. Spania maură nu-l mai interesa, marea, atât de frumoasă, nu-i mai plăcea şi răsăritul soarelui, atât de impresionant, îl lăsa indiferent. Marbella îl plictisea, flamencourile, chiar interpretate de Manitas de Plata, nu-i mai spuneau nimic, iar coridele, după care, de fapt, nu se dăduse în vânt niciodată, acum îl enervau de-a binelea.
Un timp a căutat-o în fiecare femeie a rasei sale pe care o întâlnea în cale, apoi, cu timpul, amintirea nopţii când Extremul Orient se întâlnise cu Extremul Occident s-a estompat treptat în misterul pasiunii neîmplinite, netrăite până la capăt.
Dar în noaptea aceea, într-un vârtej al soarelui andaluz şi al vrăjii mării, elementele naturii se contopiseră armonios în ei şi ei în ele, într-o odihnă şi desfătare primordială, împlinire efemeră a stării de beatitudine supremă, pierdută şi regăsită doar pentru o clipă.
Fusese misterul femeii orientale venite din Ţara Soarelui Răsare în cea a Soarelui Apune şi care îşi dezvelise voalul, numai pentru o noapte, privirilor lucidului om balcanic, dornic pentru o clipă să-şi piardă dureroasa-i luciditate.
Din volumul „La bocca della verità. Proză scurtă, eseuri, discuţii, polemici”, în curs de apariţie la Editura Junimea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
