Poeta Ioana Ieronim a lucrat ca redactor pentru enciclopedii străine, apoi jurnalist cultural. A fost ataşat cultural la Washington DC (1992-96), apoi director de program Fulbright în Bucureşti. Scriitor free-lance, membră a Uniunii Scriitorilor şi a PEN-Club (unde a fost o vreme secretar general) din România, a publicat mai multe volume de poezie, unele bilingve (română-engleză, română-germană). Recent, i-a apărut un nou volum de versuri, în limba engleză.
-Ioana Ieronim, iată că, după mai bine de trei ani şi jumătate, avem prilejul unui nou interviu pentru „Ziarul de duminică” după apariţia la Contemporary Literature Press, în ediţie online, a volumului de versuri în engleză „Ariadne’s Veil”, îngrijit de neobosita Lidia Vianu, un volum de 41 de poeme. Poţi prezenta pe scurt acest volum celor care nu-l ştiu?
-Volumul cuprinde o lirică asumat sentimentală, traduce încercarea de a explora un orizont subiectiv. Poemele sunt aproape exclusiv o privire înlăuntru, personală, un discours amoureux. Pentru dureroase realităţi imediate, am folosit, în timpul recent, forma de teatru.
Când Lidia Vianu, această scriitoare - şi editoare – de excepţie, a numărat poemele din „Vălul Ariadnei” (ceea ce eu nu făcusem), am descoperit o neaşteptată coincidenţa: în volum sunt 41 de poeme, acest număr prim, cifra care apare în bine-ştiutul descântec „41 de bobi, 41 de fraţi, bine ştiţi, bine să daţi.” Poezia, până la urmă, ca descântec... Cifra este şi titlul unei cărţi mai vechi, una dintre ediţiile mele bilingve, în traducerea engleză a lui Adam Sorkin. Acolo numărul poemelor, 41, a fost, într-adevăr, ales cu intenţie.
-Intenţionezi să publici Ariadne’s Veil şi în româneşte?
-Nu există lucru mai greu decât a traduce propria poezie. Asta o spun mulţi, o spun şi eu, care am o mare plăcere de a traduce şi am ceva experienţă, în variate registre de transpunere. Am reuşit, într-un timp oarecare, să cobor pe firele poemelor înspre limba română şi să rescriu o parte din Ariadne’s Veil în cuvintele de acasă. Altfel, mulţumită Lidiei Vianu, au fost lucrate traduceri din tot acest volum, de masteranzii săi care se specializează în traducere literară, la Universitatea din Bucureşti - şi aceste versiuni sunt în curs de finisare.
-Cum e să scrii poezie într-o altă limbă? Ai abordat această temă într-un admirabil eseu apărut în “Poetry international”, apoi în revista “22”. Poţi spune ceva şi pentru „Ziarul de duminică”?
-Încântată că ai descoperit eseul meu... Eu sunt de fapt împotriva scrierii de poezie într-o altă limbă decât cea maternă, fiindca limba originară este singura în care stăpâneşti toate nuanţele, în care nu te poţi înşela (deşi...). Poezia este cea mai complexă formă de expresie a unei limbi şi ai nevoie de un instrument de înaltă fidelitate. Totuşi, trăim într-o lume globalizată, în care suntem puşi deseori – şi chiar pe perioade lungi – în situaţia de a vorbi o limbă străină. Mai ales engleza, care este lingua franca, latina epocii noastre. Cum spuneam în eseul menţionat de tine, poezia, oricât ar fi ea de tăcută şi personală, este o formă de comunicare, implică un tu (metafizic sau fizic, singular sau plural, din afară sau lăuntric, într-un glissando al implicitului şi explicitului). Experienţa mea de scris în engleză a fost un tu cu care comunic în mod obişnuit în limba engleză. Sunt texte care au venit, eventual, ca reacţie la un dialog sau la o lectură în limba engleză. Ele şi-au găsit expresia spontană în limba rostirii iniţiale, s-au întâmplat în limba de comunicare, în respectiva geografie mentală.
-Mulţumeşti într-un text introductiv al amintitului volum scriitorilor americani Sean Cotter şi Gene Tanta. Au avut un rol în inspiraţia poetului?
-Ei nu au avut rol în inspiraţia volumului. Să precizez că Sean Cotter este un distins specialist în traductologie şi promotor al literaturii române în Statele Unite (recent a fost distins cu un premiu pentru un volum tradus din Nichita Stănescu), iar Gene Tanta, originar din Timişoara, Fulbrighter în Romania până acum câteva zile, se află în SUA din copilărie şi este un interesant poet cu ecouri de tradiţie românească - precum şi un eseist pe teme de marea literatură a imigraţiei americane. Cei doi scriitori americani au fost cei care au avut amabilitatea să citească manuscrisul Ariadne’s Veil, la rugămintea mea prietenească: aşa cum rogi prieteni scriitori să citească manuscrisul unei cărţi înainte de a-l trimite la un editor (eu fac asta întotdeauna şi în limba română, consider asta o importantă lectură: valoroasă mai ales unde punctează, eventual, propriile îndoieli). Cu atât mai mult a fost cazul în situaţia în care am scris poemele într-o limbă învăţată în adolescenţă. Oricât de puţine ar fi sunetele/conotaţiile nedorite în expresia mea englezească, vorbitorii nativi pot detecta asta şi sugestiile lor sunt de preţ. Pe Gene l-am asimilat la nativi. Mi se par naivi cei care spun despre x sau y: ştie engleza (ca limbă străină) la perfecţie. Să notez că o parte dintre poemele volumului au fost văzute şi de minunatul poet şi critic irlandez Dennis O’Driscoll, cel care s-a stins din viaţă prematur, acum câteva luni. Cu puţini ani în urmă, el a fost oaspete în România, la festivalul literar de la Neptun. Am inclus reacţia lui la lectură, într-un preambul al acestei ediţii, ca semn de omagiu şi profund regret pentru dispariţia sa.
-Spui, la un moment dat, sau personajele poemelor spun: „who said we were Ariadne and Theseus?” Cine suntem, de fapt? Trebuie să ne regăsim în personajele poemelor?
-A existat un moment în care mi-am dat seama că apelasem de mai multe ori la imaginea unui fir al Ariadnei. Am (re)descoperit recent, scriind, fascinaţia acestui mit întemeietor. Reconsiderarea clasicilor este, întâmplător, un trend - şi, desigur, mai mult decât un trend: o permanenţă, o necesitate vitală (recent Saviana Stănescu a susţinut un doctorat la Bucureşti pe această temă). Dacă din subconştientul umanităţii noastre originare au răsărit miturile, ele vor ilumina infinite faţete ale subconştientului nostru, câtă vreme vom fi - dincolo de orice mode ale relativizării ori obliterării memoriei. Pentru materia transcrisă de mine în acest volum, mitul Ariadna-Tezeu, cu semnificaţiile lui mereu deschise, mereu insolubile, a funcţionat ca formă de triangulare pentru a lămuri câte ceva din terenul pe care încercam să-l descifrez.
-Un alt poem vorbeşte despre „poetry, our true language”. Ce înseamnă acest limbaj? Că poezia poate cuprinde tot ce avem de spus, cum declarai cândva?
-Da. Poezia poate cuprinde tot ce avem de spus. Şi poate nega ce am spus. În poezie cuvântul şi tăcerea au valori echivalente. Poezia poate dezvălui şi ascunde şi iar dezvălui şi iar ascunde, precum vălul Ariadnei.
-Biografia ta include mai multe profesii – redactor de carte, jurnalist cultural, ataşat cultural, scriitor. Te-ai fixat în vreuna?
-M-am fixat la aceea de scriitor, care a fost permanenţa, indiferent de câte absenţe îmi vor fi fost impuse de viaţă, de circumstanţe. Orice altceva s-a întâmplat, a avut şi o legătură cu scrisul. Există, cred, un metabolism mereu viu şi o tensiune ireducti bilă între planul trăirii şi cel al reflecţiei, al mărturisirii.
-Ce înseamnă să fii freelancer?
-Înseamnă că nu ai un serviciu, nu eşti în slujba unei instituţii, nu ai un stăpân cu orar de la 9 a.m. la 5 p.m., sau orice alt orar. Dar înseamnă că tot timpul disponibil de la datoriile inevitabile ale vieţii se dedică scrisului, într-o formă sau alta. Şi CITITULUI, această infinită plăcere (cititul liber şi capricios - ori lectura dedicată programatic unor proiecte proprii). Dar nu numai despre cuvinte este vorba, ci şi despre alte bucurii hrănitoare ale spiritului.
-De la distanţă, cum apare poezia românească de azi? Poţi cuteza o caracterizare?
-Sunt foarte impresionată de poezia românească de astăzi şi de la distanţă, şi din apropiere. Ne înconjoară o varietate de stiluri, de universuri creatoare substanţiale, de voci inconfundabile, din toate generaţiile. România poeziei e astăzi o ţară excepţional de bogată. Nu ştiu cum am proceda să existe şi o mai bună şcoală, care să facă poezia şi literatura, artele în general o prezenţă în viaţa mai multora. Când mi se întâmplă să văd genul de comentarii despre poezie care se pun în circulaţie prin şcoli (şi inevitabil pe Google...), care se impun spre a fi repetate papagaliceşte, mă cuprinde jalea: trebuie multă fantezie, mult noroc, nişte calităţi cu totul ieşite din comun, ca să se nască plăcerea şi înţelegerea poeziei în mintea şi sufletul unora foarte tineri, o relaţie directă cu poezia - după ce li se dau ca temă asemenea texte, de tip beton armat, drept explicaţie cu ton obligatoriu despre „ce a vrut să spună poetul”.
-Până unde poate merge exerciţiul de „umilinţă şi trădare” al poetului, în strădania sa de a sluji lumea?
-Cum aş răspunde? Mă preocupă şi pe mine această întrebare. Pentru demersul creator, limita n-ar trebui să fie decât cerul, cum se spune. Limitele sunt ale propriei vieţi, ale instrumentelor de lucru, ale ideilor prefabricate şi prejudecăţilor pe care trebuie să încercăm să ni le observăm, să ni le depăşim. Umilinţa creaţiei aş considera-o în sens simili-creştin, ca valoare pozitivă, de îndeplinire a unei misiuni, un mecanism în care răsplata se include în chiar gestul dăruirii. Trădarea ar fi, poate, acel écart de la ceea ce a fost statuat şi acceptat – trădarea care face parte din sensul creator ca desprindere, locul pentru o fluturare de aripă. Puterea poetului este din familia puterii celor fără putere. Oricât este de mică este audienţa pentru poezie, ea pare vitală pentru sănătatea limbii şi spiritului, a memoriei, a deschiderii clipei prezente, cea încă nenumită. Eu cred, fără a putea dovedi, că poeţii cu adevărat hrănesc acest lucru omenesc esenţial, cuvintele. În vremurile noastre problematice, cum le ştim, am văzut colegi neliniştiţi că ei nu văd efectul constructiv, reparator, al rostirii lor, al gândirii lor nuanţate. Decât să aştearnă cuvinte în zadar, îşi spun ei, mai bine ar încerca să găsească forme de acţiune, care să aibă un rezultat vizibil printre oameni. Aş zice că o viaţă de om poate cuprinde mai multe feluri de a fi în lume - şi nu ştiu ce să fac aici cu acest cuvânt, trădare. Trădarea ar fi neîncrederea unui poet în importanţa cuvântului, a poeziei, căci despre asta vorbim - şi o falsă slujire, în oricare plan ne-am situa, pragmatic sau ideatic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
