Descendenta a unei familii de artisti care numara pictori si arhitecti, graficieni si designeri, pictori convertiti la sculptura, ceramista Ioana Setran este astazi un nume nobil in ierarhia plastica romaneasca. La 70 de ani a avut prima expozitie personala, la Mogosoaia, in vara aceasta. Timiditatea, discretia, obligatiile materne... Care dintre aceste trasaturi a oprit-o sa expuna pana acum? (Marcela Gheorghiu)
De pe la opt, zece ani, am stiut ca voi face arte decorative. Eram indemnata, desigur, si de mediul in care cresteam - o familie de artisti, eu nepoata de pictor (Octavian Smighelschi, n.r.) si fiica de arhitect. Mama, care era o persoana extraordinara, a spus inca de atunci: "Fetita asta trebuie sa faca pictura". La inceput m-am inscris la o scoala de arhitectura, pentru ca nu exista altceva mai apropiat de ceea ce-mi doream eu sa fac. Apoi s-a infiintat Liceul de Arte sau Scoala Medie de Arte Plastice, la care am trecut imediat in anul II. Tot atunci a luat fiinta si Sectia de ceramica, a carei conducere a fost luata de o doamna profesoara Lucaci (regret ca nu-i mai tin minte numele mic), venita de undeva din Ardeal. Chiar de la primele contacte, mi-a fost limpede ca asta va fi meseria mea: ceramica. Aveam 15 ani cand am hotarat acest lucru si nu am avut nici cea mai mica ezitare. Cativa ani mai tarziu, cand am dat examenul de admitere la Institut, la Sectia de ceramica, evident, luandu-se dupa desenele mele, toti au incercat sa ma convinga sa trec la sculptura; pe vremea aceea, ceramica era considerata o arta minora. Dar nu m-am lasat si le-am spus: "Asta-i meseria mea".
Am mers mai departe si, prin anii '70, am descoperit portelanul. Un motiv in plus sa continuu studiul ceramicii. Pana atunci, in scoala si chiar in facultate, aveam la dispozitie ca material de lucru argila. Va imaginati ce surpriza a fost pentru mine descoperirea lucrului cu portelanul. La un moment dat, am ajuns in fabrica de portelan de la Cluj. Era un acord semnat intre aceasta si Uniunea Artistilor Plastici, in virtutea caruia noi, tinerii artisti, trebuia sa lucram un timp in industria portelanului si sa propunem prototipuri, pe care insa nu le-au folosit niciodata. Asa se intampla intotdeauna. Oricum, in ce ma priveste, a fost o perioada extraordinara, pentru ca aveam acces la tehnologia din fabrica, iar de la mesterii de acolo am invatat extraordinar de multe lucruri. Era un fel de practica ceea ce faceam noi acolo, dura cam o luna si in cadrul ei lucram non stop cam 15 ore pe zi, lasand la o parte toate problemele exterioare activitatii artistice, cele de familie, de pilda. Am uitat sa spun ca ma casatorisem studenta fiind si ca aveam trei copii. Viata mea a evoluat foarte repede in toate planurile.
Un salt in urma
Tatal meu era arhitect si, in acelasi timp, canta foarte bine la vioara. La noi in familie se organizau niste serate muzicale extraordinare. Tata mai avea patru frati, trei surori si un frate, iar doua dintre surori cantau la pian. Ce mai, era un chef nebun de muzica in familia noastra, asa ca nu e greu de inteles de ce, toata copilaria mea, in loc de cantece de leagan, am fost leganata de exercitiile de vioara ale tatei, care lucra toata ziua, dar seara tarziu, inainte de culcare, trebuia sa exerseze la vioara.
Mama era italianca. Tata o cunoscuse cu prilejul studiilor pe care le urmase la Torino. Mai intai il intalnise pe fratele ei, care era inginer de profesie si, la randul sau, canta la pian. Pe vremea aceea, in Italia, arhitectura, pe care o studia si tata, era sectie a Politehnicii. Tata si viitorul sau cumnat frecventau amandoi societatile studentesti ale vremii si participau la diferite serate muzicale pe care le organizau acestea. Erau anii 1928-1929. Mama si tatal meu au trait o mare poveste de dragoste si au hotarat sa se casatoreasca. Ulterior, tata a venit in Romania, de fapt s-a intors acasa, pentru a-si face o situatie in vederea noului statut de cap de familie, si a intrat intr-o societate de constructii...
Trebuie sa spun ca tatal meu era, din fire, un om foarte credul, de o cinste iesita din comun si atat de concentrat pe lucru, ca nu vedea ce se intampla in jurul lui. In orice caz, asa-zisii lui colaboratori au profitat de numele si de imaginea lui de om curat si au facut o sumedenie de imprumuturi pe numele sau, firma de constructii s-a desfiintat ulterior, iar tata s-a vazut in groaznica situatie de a trebui sa plateasca toate acele datorii care i se pusesera in carca. Cinci ani nu s-au vazut ai mei, cinci ani au asteptat ca situatia sa se rezolve, multumindu-se sa corespondeze. Dar si mama mea era o persoana cu totul si cu totul speciala, caci a inteles si a rabdat toata aceasta umilinta.
Dupa cinci ani, in 1931, s-au casatorit, in vreme ce tata continua sa plateasca datoriile defunctei firme, iar ele parca nu se mai terminau. Viata devenise foarte grea, iar familia - mare, pentru ca isi facura rapid aparitia in lume cei patru copii ai lor (eu, sora mea Ana Maria si cei doi frati ai nostri). Cu toate acestea, ingrijorarile si greutatile acelor ani nu au umbrit atmosfera din casa noastra, care s-a pastrat intotdeauna in limitele optimismului si ale veseliei, artizanul principal al acestui mod de a privi viata fiind chiar mama mea.
Gratie exceptionalei ei firi, perioada razboiului am traversat-o aproape fara sa simtim. In 1944 insa, din pricina bombardamentelor care faceau ca viata in Capitala sa nu mai fie deloc sigura, am parasit Bucurestiul. La scurt timp dupa plecarea noastra, cel de-al doilea bombardament american ne-a pus la pamant apartamentul din cartierul Buzesti. Ramaseseram fara casa, exilati in provincie. Cu toate acestea, eu nu am simtit razboiul! Insasi refugierea noastra la Dumbraveni, unde locuia un unchi casatorit cu sora bunicii mele, s-a facut intr-o nota optimista.
Plecarea din Bucuresti trebuie povestita. Dupa primul bombardament, ne-am hotarat. Am incarcat din casa cat am putut si am plecat. Nu eram singurii care, atunci, au optat pentru aceasta solutie extrema. Ne indreptam spre Gara de Est, taind practic Bucurestiul in doua. Nu mai mergeau mijloacele de transport in comun. In gara - balamucul de pe lume. Evident ca nici vorba n-a mai fost sa cumparam bilete. Ne-am urcat in tren intr-o inghesuiala greu de suportat - parinti, copii si bagaje. Pe peron, lumea se calca in picioare sa prinda un loc in tren, in vreme ce mama tot numara: unu, doi, trei, patru copii,...; unul, doua, trei..., unsprezece bagaje! Patru copii si unsprezece bagaje. Mai aveam si alte obiecte, dintre care unul era un sul cu lucrari de arta ale bunicului meu, Octavian Smighelschi, masina de cusut electrica etcetera. Iar mama numara cand copiii, cand lucrurile. Intr-un tarziu, care ni s-a parut o vesnicie, trenul, cu un suierat ragusit, a oprit in gara la Dumbraveni. Din tren am fost scosi afara pe geam, apoi au inceput sa ni se arunce bagajele si celelalte lucruri. Pornise trenul si bagajele continuau sa ne fie aruncate pe fereastra, motiv pentru care am fost nevoiti sa alergam mai bine de un kilometru ca sa le recuperam pe toate.
Pentru noi a fost un moment de un amuzament iesit din comun, totul petrecandu-se intr-o atmosfera de molipsitoare veselie. Nici o nota de isterie, de panica nu ne umbrea starea de spirit. Atunci stiu ca mama s-a intrecut pe sine. Am stat la Dumbraveni un an de zile, timp in care nu am pierdut nici o saptamana de scoala. Casa in care ne aflam acum ii apartinea pe vremea aceea unei matusi prin alianta, nasa surorii mele Ana-Maria Smighelschi. Dar despre asta voi vorbi saptamana viitoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
