Ziarul de Duminică

Ion Ionita: Insemnari (I)

Ion Ionita: Insemnari (I)

Ion Ionita (centru) la Conferinta Internationala a Tineretului Muncitor de la Varsovia, 1948, cu Petre Lupu (stanga) - viitor membru al CC

23.11.2007, 16:24 220

Ion Ionita (n.1923-m.1987) a fost general de armata incepand cu anul 1971, ministru adjunct (1963), ministru al apararii nationale din 1966 pana in 1976 si viceprim-ministru de la aceasta data pana in 1982. Memoriile fostului demnitar incredintate editurii Curtea veche de vaduva lui au fost redactate desigur, spre deosebire de majoritatea memoriilor de acest fel, inainte de caderea regimului comunist. Ceea ce presupune doua particularitati: ele nu beneficiaza de distanta conferita de schimbarea de regim politic si, ca un corolar, nu sufera de tentatia de a justifica, escamota, omite datele unui experiment social-politic ce s-a dovedit falimentar. Tonul lor este calm, tradand o anumita placere de a rememora si o caldura umana destul de neobisnuita la fostii activisti robiti ideilor pe care le-au slujit, sacrificand umanul. Interesul pentru istorici al faptelor relatate este completat de unul general pentru ganduri, atitudini si sentimente fata de care, astazi, la aproape doua decenii de la caderea regimului comunist, e posibil ca cititorul sa aiba mai multa disponibilitate.

Viata in sat, inainte de razboi
Am citit Morometii lui Marin Preda cu sufletul la gura, l-am recitit, cunosc pe de rost faptele, datele, intamplarile, greutatile, nevoile, preocuparile familiei lui, dar si ale celor ce populau Silistea Gumesti - locul sau de bastina. Prin comparatie cu cele ce se intamplau pe meleagurile mele, parca, daca s-ar aseza toate lucrurile pe o balanta, intre nevoile ce apasau pe Morometii lui Preda si cele ce apasau, prin necazurile si greutatile de tot felul, pe familia mea, povara ar fi de partea alor mei. Morometii aveau cel putin mamaliga. Aceasta rezulta din faptul ca Moromete nu numai ca asigura porumbul necesar familiei sale, pentru a nu crapa de foame, dar avea un surplus pe care-l vindea, il valorifica. La ai mei, prin lunile ianuarie-martie, problema problemelor era asigurarea cu mamaliga a familiei. Tata incepea sa umble pe la toti cei ce dispuneau de un surplus de cereale, angajand munca sa si a familiei sale, la tot felul de treburi, in schimbul unei duble-doua de porumb. De regula se angaja inca din timpul verii sa execute unele carausii (am aratat ca tata avea doi cai si o caruta) sau orice alte munci necesare fericitilor posesori de surplus de cereale. Am afirmat ca in satul nostru nu au fost chiaburi, si nu au fost. Erau insa unele familii care posedau ceva mai mult pamant, iar recolta dobandita intrecea nevoia de consum a acelor familii. Asa se face ca, la un anumit cost - si ce cost! - se puteau obtine mici cantitati de cereale. In cadrul acestor relatii nu i-am avut in vedere pe mosier si pe preot, de la care - prin insistente foarte mari - se acopereau, sub forma de "imprumut", unele nevoi stringente ale familiei.
Am vorbit mai tot timpul de porumb: cu painea ne intalneam la zilele mari, de sarbatori - la Pasti si la Craciun! Acesta si nu altul era adevarul vietii in sat, pentru marea majoritate a locuitorilor lui!...
Cateodata nu este suficienta suferinta si nenorocirea, care apasau ca o piatra de moara pe unii - asa cum a apasat pe familia mea. Mai sus am pomenit ca tata era un om care se zbatea pentru a-si intretine familia. Facea tot ce putea face, in conditiile date. Se ocupa de munca campului, de carausie - cu caruta si caii lui: se prindea la caratul lemnelor, la aratul unui petic de pamant - pentru cei care nu aveau cai; la transportul cerealelor la gara - mosierul vindea cereale in angro, unde - nu stiu, dar vindea cu vagoanele!...; tata se prindea si la caratul, la transportul de grane si porumb pentru un negustor de cereale. De asemenea, tata cumpara de la cei ce aveau surplusuri, prin satele si comunele din jur, si apoi le vindea- la randul sau - marilor achizitori de cereale din orasele mai apropiate sau mai indepartate. De regula, el isi valorifica geambasia sa cu cereale in Targoviste. Cred ca niciodata nu lipsea caruta tatii din coloana de carute care - la comanda lui Ghita al lui Gaveci - se indrepta spre locul de desfacere a cerealelor din Targoviste.
Cum toata aceasta multime de preocupari - aceasta zbatere - nu putea asigura venitul permanent necesar traiului de fiecare zi, tata se dadea drept un fel de cizmar al satului. Invatase cate ceva din "tainele" meseriei, pe cand participase - catana - in razboaiele vremii, din 1913 pana in 1918. Asa incat repara, carpea, pingelea incaltamintea - celor ce o aveau - prin partea locului! Fara a se putea numi cizmari, si-au incercat indemanarea si fratele meu Gheorghe, si fratele mijlociu - tot Gheorghe!...(dar cunoscut in sat drept Nicu).
Prin 1934-1935, in satul nostru a aparut un cetatean care, de ceva si de cineva, se ascundea!... S-a casatorit cu o femeie de la noi (tiganca). Pretindea ca se ocupa de zidarie si se dadea drept zidar. A locuit putin timp in sat. La un moment dat a lansat zvonul ca se muta la Bucuresti. La prima vedere parea un om la locul lui. A si inceput preparativele mutarii in Capitala. Pentru plecarea propriu-zisa l-a angajat pe tata. Foarte bucuros de acest adevarat chilipir cazut pe capul sau, tata s-a pregatit de drum cu multa minutiozitate: nu era lucru usor sa bati cale de peste 125 de km, dus-intors, cu o caruta destul de amarata, cu doi cai nucinestiece, carora pe deasupra trebuia sa le asiguri furajele necesare pe timpul deplasarii...
O vreme n-am mai stiut nimic despre soarta tatei, pe drumul lung pe care pornise. Dupa mai multe zile am aflat ca "marea sa afacere" iesise prost. Ni s-a adus stirea ca tata se afla la capatul puterilor, ca i se intamplase o mare nenorocire! Dupa o zi si o noapte de drum ajunsese la Chitila. Acolo au poposit pentru a hrani caii. A fost si el cinstit cu cativa mititei si o cinzeaca de tuica. Totul ar fi durat cca 40 de minute. La iesirea din carciuma, ce sa vezi?!... mai ia caruta si caii de unde nu-s...! Disparusera, fara urma...! Nu i-a mai gasit niciodata. Nici cu ajutorul jandarmilor sau al politiei la care a fost reclamat cazul...! Disperat, tata voia sa-si puna capat zilelor. Lucrurile s-au "ameliorat" numai cu sprijinul mamei, care era mai stapana pe sine in astfel de situatii. Au luat decizia sa vanda jumatate de pogon de pamant, pentru a-si cumpara alti cai. Asa au procedat. De aci, greutatile, pentru familie, s-au amplificat. Desi fratele mai mare, cu toate ca se casatorise intre timp, continua sa ne ajute - chiar foarte mult! Cu tot ce putea!
A mai intervenit si alta situatie. Nenea Gheorghe a fost incorporat pentru a-si satisface serviciul militar. Aceasta era in primavara anului 1936. A fost trimis la Alba Iulia, la Regimentul 6 - Artilerie grea. Singurul membru al familiei care l-a vizitat la unitate am fost eu. Mama m-a pregatit pentru drum: pregatirile au fost complicate. Imi amintesc ca i-am dus turta coapta de malai, cateva oua fierte, un bot de branza de vaca si cateva zeci de lei. Dupa satisfacerea serviciului militar avea sa se angajeze la calea ferata, a devenit muncitor la CFR - Bucuresti. A ramas in functie timp de 40 de ani. De acolo s-a pensionat; a trait, in continuare, in sat, sub un patul. Patulul i-a tinut loc de casa. Mai tarziu, dupa 1960, si-a construit o casa destul de spatioasa. Si-a oranduit, in jurul casei o gospodarie deosebita, cu multi pomi, vita-de-vie si tot ce-i era necesar familiei lui. La inceput erau patru: el, sotia si doi copii - fata si baiat. La randul lor, copiii s-au casatorit nimerind bine sau mai putin bine.
Spuneam ca fratele mai mare mi-a fost ca un tata "mai mic". Asa mi-a ramas pana la capatul zilelor sale - ca un parinte, ba chiar ca un foarte bun prieten. La inmormantarea sa n-am luat parte - era un caz de forta majora, cu totul in afara vointei si puterilor mele; am aflat de pierderea lui la doua luni de zile dupa ce bunul meu prieten plecase in nefiinta. Aceeasi absenta a survenit mai tarziu, la decesul celuilalt frate, Nicu; el, Nicu, mi-a lasat amintiri placute, dar si neplacute. Era facut parca din alt aluat decat restul familiei. Desi multe trasaturi i s-au schimbat in bine, in special dupa razboi - a participat in bataliile finale ale celui de-al doilea razboi mondial, ajungand cu unitatea pana in Muntii Tatra - nu a incercat niciodata sa-si insuseasca temeinic o meserie. Singurele lucruri pe care le-a facut cu placere au fost treburile legate de drumurile cu caruta, cu caii de atelaj - dar cum solicitarile in aceasta directie erau rare... nu i-au adus mare lucru. Cand au luat fiinta in sat intovarasirile (la inceputul colectivizarii in tara noastra) si apoi CAP-ul, tot cu atelajele s-a ocupat. A fost o fire cam bolnavicioasa, cam neajutorat de natura, dar e drept nici el singur nu s-a ajutat. A murit la varsta de 59 de ani dupa o grea si lunga suferinta. Tot ce a lasat in urma lui a fost o femeie - sotie - amarata, dar vrednica, harnica, si doi copii - fata si baiat.
Din volumul in pregatire la Editura Curtea veche

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO