Mecanic la Atelierele CFR - Bucuresti Triaj
Ion Ionita (n. 1923 - m. 1987) a fost general de armata incepand cu anul 1971, ministru adjunct (1963), ministru al apararii nationale din 1966 pana in 1976 si viceprim-ministru de la aceasta data pana in 1982.
Totul s-a petrecut in ziua de 4 aprilie 1944. Pe la ora zece, zece si jumatate, s-a auzit sirena: alarma aeriana! Sirena era instalata pe acoperisul Garii Bucuresti Triaj; sunetul ei strident, sacaitor ne devenise familiar - inainte de dislocare o auzeam mai estompat, acum era chiar "in urechile noastre", intrucat dislocarea ne aduse tocmai in spatele Garii de Triaj - Grupa A si Grupa B se aflau la o palma de noi; acolo se primeau garniturile de tren cu tot felul de incarcaturi, destinate tuturor directiilor; trenurile erau indrumate catre asa-numita "cocoasa", unde se formau noi garnituri, ce plecau spre diferite colturi ale tarii si, in special, spre linia Frontului. Daca in decurs de doi ani si jumatate luptele impinsesera Frontul la mii de km departare de tara noastra, in inima teritoriului sovietic, acum, el se apropiase mult de granitele Romaniei. In ziua aceea se parea ca va urma un atac de proportii, caci se pornisera si alte sirene, se adaugase si fluierul locomotivelor - destul de multe atunci in triaj; in vacarmul pornit, lucratorii de la trenul-atelier intrara repede in adaposturi; dar dupa 20-30 de minute se dadu semnalul cunoscut de incetare a alarmei. Reintorsi la treburile noastre, am auzit o voce de la o statie de amplificare de mare putere; statia parea sa fie instalata in imediata apropiere. Oamenii erau informati ca totul a fost, de fapt, doar un exercitiu si deci toata lumea sa treaca la preocuparile normale, ceferistii - la problemele lor de lucru, in liniste si ordine. Si astfel, putin, ba chiar putin mai mult, suparati pe cei care ne intrerupsesera de la treburile noastre, ne-am reluat munca. In ziua respectiva, eu conduceam o echipa de nituitori; ajutorul meu direct, ce tinea contra, cu forta corpului sau ciocanului pneumatic cu care nituiam, era un tanar din Ghergani, Judetul Dambovita; eram prieteni buni. Precizez ca el locuia la Ghergani si, zilnic, facea naveta: lua cursa CFR care urma traseul, ca si astazi, Bucuresti-Pitesti, dus-intors, de doua ori pe zi, dimineata si seara. In seara-noaptea zilei de trei spre patru aprilie, dormise la mine, in Bucuresti, unde locuiam. Deci, dupa incetarea alarmei aeriene, am reluat munca; am lucrat pana spre unsprezece si treizeci de minute; apoi, am intrerupt, am inceput sa mancam ceva. In timp ce ne gaseam la masa, sub coroana unui zarzar, s-a dat din nou alarma aeriana. La aceasta alarma, nimeni nu a mai schitat gestul initial de a intra repede in adaposturi. Dar, nu peste mult timp aveam sa auzim zgomotul specific al motoarelor de avion. Ne-am ridicat, am ascultat cu atentie si, dupa cateva zeci de secunde, am vazut cum explodau un covor de bombe, la doar cativa km departare de locul unde ne aflam - si, mai exact, in preajma Manastirii Chiajna, pe camp. Privind mai atent, am vazut mai multe valuri de avioane care sclipeau ca argintul, la mare inaltime si, din care, pur si simplu, curgeau bombele. Multe bombe au fost lansate pe campul dinspre sud-vestul Triajului, dar avioanele erau asa de multe si in valuri, incat acel covor de bombe avea sa brazdeze intreg Triajul, cartierul Triaj, parte din Calea Grivitei, inclusiv Atelierele CFR-Grivita. Nu stiu cum sa exteriorizez ce am trait atunci...! Oricum as face, n-as izbuti! Parca eram tintuiti locului, priveam nenorocirea ce cobora din inaltimi...! Deodata, ne-am dezmeticit si, cu mare rapiditate, am intrat in santul-adapost. Parca totul, dar absolut totul se prabusea asupra Triajului. Zona era intesata pana la refuz cu tot felul de garnituri, trenuri de marfa si cisterne cu lubrifianti, carburanti; cele mai multe garnituri, aflate in acel moment in triaj, erau insa ticstite cu oameni: erau refugiatii din Basarabia, speriati de apropierea Frontului, ca urmare a inaintarii trupelor sovietice spre granitele tarii noastre; refugiatii erau foarte numerosi - dupa parerea mea, la o evaluare tarzie, socotesc prezenta lor, atunci, in Triaj la circa 160 de mii de persoane. Scenele erau de cosmar: oameni ingroziti, nestiind unde si cum sa se apere de urgie, inghesuiti intre bagaje si nenumarate oratanii ce amplificau inimaginabil vaietele si tipetele asurzitoare. Garniturile cu refugiati erau plasate pe liniile de cale ferata din centrul Triajului, pe partile laterale se aflau garniturile incarcate cu armament, munitii, cu benzine, uleiuri ce-si asteptau drumul catre Front. Parca niciodata inghesuiala si vacarmul n-au fost atat de cumplite in Triaj. Si, in acest iad pe pamant, iata-ne si pe noi, "dislocatii" din atelierele CFR. Peste 1.000 de avioane de bombardament au participat la aceasta teribila operatiune aeriana, au lansat atunci covor de bombe asupra Capitalei tarii noastre, asupra celui mai mare triaj si nod de cale ferata ale tarii noastre. Din dosarele aflate la locul lor, aveam sa studiez peste ani aceasta operatiune aeriana gigantica, scopurile urmarite, pregatirea si declansarea sa. Se afla acolo adunate toate datele, pana la amanunt, cum s-a planificat, organizat si executat aceasta operatiune aeriana, acest macel de oameni, acest adevarat cataclism, in ziua de 4 aprilie 1944. Acea zi va dainui in memoria celor ce au trait-o, a celor ce vor lua cunostinta de ea din literatura, atata timp cat lumea va mai exista - daca va mai exista, daca in nebunia zilelor noastre nu se vor gasi nebuni care sa stearga tot felul de urme, inclusiv planeta noastra, de tot ce este viu si rational, printr-un altfel de bombardament, folosind arme mai sofisticate... Atunci, totul s-a petrecut ca un groaznic cosmar. Totul exploda. Totul era in flacari, totul era in fum, totul era in nesiguranta de la un minut la altul, pe toata durata acelui cumplit masacru.
Am continuat sa stau nemiscat in santul meu, impreuna cu tovarasul meu, cu care mancasem dintr-un sufertas, cu cateva minute inainte de declansarea prapadului asupra Triajului si a trenului nostru-atelier. La un moment dat, o bomba a cazut la cativa metri de locul unde eram adapostiti, pe o locomotiva cu abur care tracta un tren cu munitii; cineva incerca sa-l miste, probabil cu intentia de a-l scoate din triaj, desi nimeni, rational, nu-si mai putea pune o asemenea problema. Locomotiva a fost pur si simplu rupta in doua; a fost proiectata cu tenderul in sus. Dinspre locomotiva, am auzit tipetele unui om care se arunca intr-o mana - ca una mai avea, picioare nu mai avea, dar avea o forta iesita din comun. Am ridicat capul, am vazut ca se indrepta spre bucata de sant in care ne aflam noi doi - eu si Ionica din Ghergani. Speriati, ne-am mutat in urmatorul zigzag al santului si, in cateva secunde de la aceasta miscare, s-au petrecut doua intamplari groaznice. Cand cel fara picioare si o mana - mecanicul sau fochistul locomotivei lovite - era proiectat spre portiunea santului in care ne adapostiseram si de unde am fugit in urmatoarea portiune, o bomba a cazut pe locul pe care-l parasiseram. Aceasta bomba avea sa-l ucida pe cel care zile de trait tot nu cred ca mai avea, dar si pe tovarasul meu, Ionica - despre care nu pot spune decat atat: l-am vazut, pur si simplu, smuls din groapa, din sant, plutind prin aer si cazand la pamant. Am incercat sa ma ridic, dar nu am mai putut - eram ingropat pana la brau in pamant; am incercat sa ma desprind, la un moment dat, dar nu am mai stiut nimic de mine - probabil ca am lesinat. Mi-am revenit, am inceput sa ma lupt cu pamantul care ma prinsese. Bombardamentul continua, vacarmul continua. Incet-incet am indepartat stransoarea pamantului. Eliberat, am ridicat capul din sant si l-am vazut pe bunul meu prieten: zacea, nemiscat, intr-o balta de sange. Am iesit, l-am tras in sant, dar nu mai traia. Sangele ii cursese pe gura, pe nas si chiar pe urechi. Nu mai avea nimic viu in el. Il tot priveam si nu-mi venea sa cred: nu avea nici o rana. L-a smuls de langa mine suflul bombei cazute la cativa metri de noi si, in cadere i-a provocat, probabil, cumplite hemoragii interne - cel putin asa arata balta de sange in care zacea. In felul asta s-au sfarsit zilele acestui baiat, bun, bland, linistit, muncitor care se atasase de mine ca de o ruda apropiata, asa cum ma atasasem si eu de el. La un moment dat au fost lovite si cateva dintre vagoanele ce compuneau trenul nostru atelier. Bombardamentul parea ca nu mai conteneste. Si cand, in cele din urma, a incetat cu adevarat, au continuat sa se auda, multa vreme, ici si colo rabufniri intarziate ale dezastrului. Atunci am realizat ca mica baterie de artilerie antiaeriana, care fusese instalata cam la 250-300 de metri la vest de locul unde ne aflam noi cu trenul-atelier, isi incetase activitatea de pe la inceputul bombardamentului - calibrul ei redus nedandu-i sanse de indelunga vietuire. Acea mica unitate destinata sa ne apere a disparut dupa primele lovituri; era deservita de 30-40 de militari, cu care ne intalneam in zona, inainte de 4 aprilie. Desigur, si ei cazusera jertfa flacarilor, ca si alte mii si mii de oameni nevinovati.
Cine a trait 4 aprilie 1944, si inca in Triajul Bucurestiului, nu-l va putea uita nicicand. Multe zile dupa savarsirea dezastrului, continuau sa explodeze cate un vagon cu incarcatura militara, cate un cazan cu substante usor inflamabile. Dar atunci cand bombardamentul luase sfarsit, iar eu am reusit sa ma desprind din santul care mi-a adapostit viata, am simtit nevoia sa plec, sa ma indepartez de locul tragediei. L-am luat pe Ionica in spate; primul meu gand a fost ca trebuie sa-l ingrop eu insumi. Dar unde? Cum? Pe langa mine a trecut o femeie cu un copil sfartecat, in brate; femeia parea si ea dincolo de viata, dar mergea mai departe pe picioarele ei; am vazut tot felul de schilozi, de muribunzi. Au fost momente traite de mine, nu citite in vreun roman de groaza.
Continuam sa-l port pe Ionica in spate. Intre timp, se formasera echipe care adunau victimele bombardamentului. "Pune-l jos, copile, imi striga cineva. N-ai voie...!" L-am lasat jos pe Ionica. M-am oprit, am urmarit ce se facea in preajma, dar n-am putut sa scot niciun cuvant. Oamenii strigau, se agitau, dadeau ordine. Au aparut si niste formatiuni militare care aveau sa-i preia sub comanda pe cei ce ajutau in vreun fel la cate ceva. L-am privit, pentru ultima data, pe bunul meu prieten. Era culcat langa gardul primei case a stradutei ce dadea in soseaua Chitilei. "Lasa-l, repeta omul care ma oprise cu un minut inainte. Nu poti sa-i mai faci nimic acum!" Am plecat. Inca nu stiam incotro ma vor duce pasii...
Din volumul in pregatire la Editura Curtea veche
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
