Ziarul de Duminică

Iosif Ion Prunner: „După 1989, în domeniul muzical a rămas aceeaşi legislaţie comunistă” (II) / de Dorina Călin

Iosif Ion Prunner: „După 1989, în domeniul muzical a...

Autor: Dorina Călin

09.10.2015, 00:04 47

 Mai sunt câteva zile şi se termină şi ediţia de anul acesta a Festivalului George Enescu (interviul a avut loc pe 18 septembrie, n.r.). Cum aţi caracteriza-o?

– O ediţie absolut normală, adică trebuie să fie mai bună, mai competitivă. Cum spunea un coleg de-al dumneavoastră de breaslă, puţini înţeleg în România că acest Festival Enescu reprezintă un fel de campionat mondial de fotbal, dar, atenţie, nu cu unii prin repartizare care vin din Burkina Faso sau nu ştiu ce echipă de acolo. Avem un campionat mondial cu cele mai bune ţări, care sunt permanent aceleaşi. E suficient să vedeţi lista orchestrelor din ultimii ani şi din Anglia, Franţa, Germania, Olanda, Statele Unite, Italia, Austria, Rusia. Opt-nouă, hai să zicem zece ţări, care reprezintă esenţa. Fiecare ţară are câte un lucru reprezentativ, dar eu spun de cinci-şase ţări care au reprezentanţi în fiecare ediţie. Nu lipseşte Franţa. Germania, Anglia, Austria. Ce-ar fi dacă am face un campionat de fotbal în România, o dată la doi ani, să invităm numai aceste ţări să joace? Ia închipuiţi-vă cum ar fi. Cum e privită România? Dar cultura e o chestie de nişă, care nu apare pe stadioane, dar care rămâne.

 

Anul acesta a fost şi un an al schimbărilor. Domnul Ioan Holender a anunţat că nu va mai fi director artistic începând cu ediţia următoare. Credeţi că va avea de pierdut festivalul, odată cu plecarea domnului Holender?

– Cum am spus şi în alte ocazii, domnul Ioan Holender a fost pentru ultimele ediţii (director artistic, n.r.), dar acest festival se ţine de foarte mulţi ani, iar, după 1990, este actualul director al Arteximului, care, după mine, am spus şi o repet, este coloana verbală a acestui festival, domnul Mihai Constantinescu, care ştie foarte bine să coordoneze lucrurile şi în interior, şi în exterior. Adică are o capacitate managerială şi o pregătire muzicală foarte serioasă. Am fost colegi de facultate, de an, aşa că ştiu ce student excepţional a fost. Pe urmă, el a urmat altă carieră, tot legată de muzică, deci este şi un foarte bun profesionist, dar şi această coloană vertebrală. Normal că trebuie cineva care să fie alături de domnul Constantinescu, deci, aici, vă spun direct (ideea nu-mi aparţine, dar şi eu m-am gândit la fel): în fruntea lui (a Festivalului Enescu, n.r.) trebuie să fie o personalitate recunoscută, care să poată să-i spună lui Daniel Barenboim „ştii că prietenul tău Zubin Mehta vrea să facă «Simfonia a 5-a», de Bethoveen, şi, chiar dacă vrei s-o faci tu, eu te sfătuiesc s-o faci pe-a patra” – deci cineva care să poată să-i spună unuia sau altuia „el face asta, dacă poţi să renunţi”. Or, un necunoscut, numit fie pe criterii politice sau economice sau mai ştiu eu pe ce alte criterii, nu poate să facă acest lucru. Până acum, Festivalul Enescu, terminând cu Ioan Holender, a avut aceste personalităţi, care au avut suficientă suprafaţă ca prezenţă, prin care să poată să angajeze acest tip de discuţii. Eu am dat un exemplu de vârf, dar sunt o grămadă de alte lucruri: „pot să schimb data concertului, mie îmi convine 5 septembrie, lui îi convine 7” şi încep şi negociază între ei. Aici, respectivul, alături de Mihai Constantinescu şi echipa lui de la Artexim, este capabil să facă acest lucru. Asta e părerea mea mea cu privire la viitorul director.

 

Anul acesta, a fost reintrodusă şi funcţia de preşedinte onorific.

– Este excelent.

 

Dar era nevoie să fie împărţită această responsabilitate?

– Nu e vorba de împărţire. Vreau să vă spun că, la un anume moment, a fost preşedinte onorific lordul Yehudi Menuhin şi consider că nu este rău să fie o personalitate. Pe urmă a fost Roman Vlad. Eu cred că nu este rău acest lucru. Mai ales o personalitate care este încă activă şi poate să şi participe la festival dă o altă aură acestui lucru, dar trebuie să avem şi un director pentru festival care să aibă o reprezentativitate foarte mare. Nu sunt naţionalist, deci aici pot să vă spun că nu neapărat un român. Noi putem să fim naţionalişti, dar nu cred că ne prinde. Să fie şi un român dacă se consideră că este foarte reprezentativ, dar trebuie să se gândească foarte bine decidenţii noştri.

 

Dar nu avem români care să ne reprezinte?

– Mulţi români nu sunt în ţară, sunt mai multe aspecte aici de discutat şi n-are rost să le discutăm că, pe urmă, intrăm în domeniul speculaţiilor sau al unor exprimări de natura „am auzit că”, „se pare că ăla e aşa”. Este nivelul mult prea ridicat şi responsabilitatea mult prea mare. Ce e important e că oricât s-ar investi în festival tot nu este destul şi este foarte puţin. Ce înseamnă 8 milioane de dolari la doi ani, din care faci doi kilometri de autostradă în sistem românesc, pe care tot nu-i vezi, îi vezi în buzunarele altora? Păi numai dacă de la cei care au furat de aici ai lua a zecea parte ai face zece Festivaluri Enescu pe nu ştiu câţi ani. Asta reprezintă o câtime din averea unuia singur care a dat tunuri pe acolo şi n-aţi văzut nici măcar un kilometru de autostradă. Am dat un exemplu, nu l-am spus eu, citiţi ziarele.

 

Este publicul de la Festivalul Enescu acelaşi care vine şi la Ateneu?

– Parţial da, parţial nu.

 

Este o modă să participi la Festivalul Enescu?

– Este o modă şi peste tot. Însă ce este important pentru noi este că atragem atenţia inclusiv asupra valorilor noastre, care, din păcate, în timpul stagiunilor obişnuite nu se văd în munca de zi cu zi, deoarece nici presa nu este prea tentată: este tentată de prima grevă, de banderola albă sau mai ştiu eu ce chestii, dar nu sunt tentaţi să cultive personalităţi, sistemul de publicitate la noi, în domeniul muzicii clasice, este catastrofal. Am fost recent la Salzburg, în perioada festivalului, şi am văzut nişte afişe cu toate numele care, întâmplător, pe urmă, veneau aici – e suficient să spun că Zubin Mehta, cu Orchestra din Ierusalim, a venit direct de la Festivalul de la Salzburg, a mai avut un concert la Viena şi a venit aici la Bucureşti. Arată cum suntem alături de Festivalul de la Salzburg. Aveau afişe, aveau peste tot postere cu festivalul de la Salzburg. Acum s-a făcut reclamă (la Festivalul Enscu, n.r.), dar ideea este următoarea: aceleaşi afişe le vezi şi în timpul stagiunii (la Salzburg, n.r.). Or, la noi nu vezi mai nimic. De ce? Până la urmă, tot de bani şi tot de legislaţie – care nu-ţi dă voie. De pildă, ai nevoie de concertmaestru de valoare, nu e obligatoriu să-l iei din România, poţi să-l iei de aiurea, dar nu poţi să îi dai 2.500 de lei, trebuie să îi dai mai mult. Păi, îi dau 2.500 şi vine un sponsor şi îi mai dă încă 3.000 de lei sau 4.000 de lei, şi ai, să zicem, ceva civilizat. Dar sponsorul nu are voie să dea la salariu, deci nu are voie să plătească valoarea – inclusiv valoarea ca să nu plece cu alte contracte în ţară, să nu plece instrumentiştii, să nu plece cântăreţii, soliştii, dirijorii, deci ca să nu plece în altă parte. Rusia ce-a făcut. În momentul în care era Elţân (Boris Elţîn, fostul preşedinte al Rusiei, n.r.) şi în ’93-’94 ajunsese Balşoiul la 100 de dolari salariul, la o inflaţie uriaşă, au început şi ei să se trezească puţin. A venit Putin la putere şi dirijorul de săptămâna trecută, Temirkanov (Yuri Temirkanov, care a dirijat Sankt Petersburg Philharmoniс Orchestra, pe 10 septembrie, la Sala Palatului, n.r.) s-a dus la Putin şi a vorbit pe limba lui: „Ştiţi, domnule preşedinte, că Rusia a fost o mare putere în muzică”. Atât a trebuit, încât acum au nişte orchestre de mare valoare, nu mai pleacă ruşii, cel mult se duc în Anglia, cum este Orchestra din Liverpool, care are nu ştiu câţi ruşi, inclusiv un dirijor rus. Au nişte orchestre de mare valoare, cu o medie a salariilor de trei-patru ori cât în România. Şi atunci Rusia n-a mai plecat. Deci există modalităţi de a încuraja cultura, dar trebuie să dai o libertate şi o legislaţie – pornind de la sponsorizări, de la tot. E un amestec de toate, toate se leagă.

 

Vă întrebam de public pentru au fost şi anul acesta situaţii când s-a aplaudat, deşi nu trebuia...

– Să revin la public. Parţial sunt unii care n-au acces, care sunt abonaţi, care sunt iubitori de muzică şi, datorită preţurilor foarte mari sau chiar sistemului când au fost repartizate abonamentele, nu au putut să ia parte. E bine că se atrage atenţia acestui public uneori tânăr, uneori snob, alteori cu manifestări total de neacceptat într-o sală de concert. În primul rând, nu mai permiţi – în momentul în care s-a dat primul sunet, peste tot în lumea asta, nu mai intră nici musca. Intri la pauză. Dar dai drumul la Sala Palatului şi vezi că îi mai scoală pe ăştia care s-au aşezat. Ai venit târziu, chiar dacă altul ţi-a luat locul, nu mai stai să-l scoli, fiindcă îl deranjezi. Au fost situaţii când muzicieni de valoare s-au întors către public şi până n-au văzut că s-a aşezat şi ultimul spectator nu au început. Este penibil. Asta ţine inclusiv de comportamentul nostru. Nu înseamnă că, dacă am dat nu ştiu câţi bani pe un bilet, dar am venit târziu, să şi deranjez pe altul. În cazul celor cu bilet, dar sunt şi cei fără bilet. Sau au plecat în timpul concertului că nu le-a plăcut nu ştiu ce, n-au avut răbdare la „Woyzeck”. Am plătit, stau până la sfârşit totuşi. Nu mă apuc să stric, pentru că este o legătură care se produce între public şi dirijor. Pe urmă, e bine că vin tineri, că aşa se atrage atenţia şi asupra stagiunii obişnuite, că există muzicieni de valoare la Filarmonică, la Radio, la Operă.

 

Dar astfel de evenimente au loc şi la Ateneu? Să se aplaude când nu trebuie, să se ridice lumea şi să plece...

– Se mai întâmplă, sigur. Este o caracteristică generală, nu numai a Festivalului, este a României. Că aşa e şi la teatru, şi la concertele obişnuite, deci este a României. Dar, până la urmă, hai să avem public peste tot, hai să avem public foarte mai mult, în ciuda publicităţii mai mici sau mai mari care se face artiştilor şi evenimentelor din sălile de concert.

 

Educaţia aceasta ar trebui să vină într-un fel din copilărie. De la ce vârstă ar putea veni un copil la concerte?

– De mici.

 

Cât de mici?

– Oricât de mici. 4, 5, 6 ani.

 

Nu e o vârstă la care să poată să înţeleagă cât de cât ce se întâmplă?

– Depinde cum o faci. Dacă îi dai unui copil de 5 ani să asculte „Parsifal”, care durează patru ore, nu o să-l câştigi. Trebuie să ai minte. Trebuie şi educaţia în şcoală făcută altfel. Ora aceea de muzică în care se învaţă absolut numai nişte lucruri teoretice şi banale, numai pentru ca nişte profesori să aibă... mi se pare absolut derizorie. Efectul este aproape nul. Trebuie să nu ai o oră, să ai două ore, să le aranjezi în aşa fel încât să poţi da posibilitate – nu spun în liceele de specialitate, care au alt regim, spun în liceele şi şcolile obişnuite – ca orice copil să poată să practice inclusiv un instrument, dacă îi place chitară, să participe la cor, să ia chiar elemente de vioară sau chiar un pian. Atunci trebuie să înlocuieşti ora aceea de muzică – poţi să mergi la un concert în acea oră de muzică, iei legătura cu instituţiile respective şi vezi ce concert special au. Noi avem mai puţine, există programul „Clasic e fantastic”, făcut în parteneriat cu nişte licee, care se poate dezvolta, există o iniţiativă a conducerii Filarmonicii, împreună cu o organizaţie privată, ca la repetiţia generală de joi, o oră, un grup restrâns de copii – fiindcă nu trebuie să deranjeze repetiţia – vine atât la repetiţie, dar fac şi un tur al Ateneului. S-a întâmplat în pauză să stea de vorbă şi cu muzicieni, să vadă instrumentele. Bineînţeles, de la clasa a VI-a, a VII-a în sus, fiindcă alfel, dacă vin prea mici, nu poţi să faci. Deci, iată că se poate găsi această oră de muzică şi aici. Vreau să vă spun că elevi de clasa a IX-a, a X-a au ascultat, în toamna trecută, au fost la repetiţia generală când s-a cântat o lucrare extrem de... nu grea, dar mult mai puţin pentru public, pentru înţelegerea lor, „Concertul în re minor pentru pian, partea a II-a”, de Brahms, care este foarte profundă. O mare tensiune, o mare linişte. Vreau să spun că au stat 20 de minute nemişcaţi. Aşa de mult i-a prins acest lucru greu. Pentru un om obişnuit era un lucru greu. Asta au nimerit, ce să facem? Nu facem noi programele după cum vin ei. Deci, asta este ideea.

 

Nu trebuie să mai fie totul teoretic.

– Categoric. Nu numai teoretic şi nu numai de un singur fel, fiindcă unuia îi place să cânte din gură, altuia, la instrumente. Pot să meargă şi către muzica uşoară, pentru că muzica uşoară nu este uşoară, este muzică bună sau prost făcută. Atât.

 

O altă problemă cu care se confruntă acest domeniu muzical este lipsa unei săli adecvate. Domnul Holender chiar a menţionat în discursul său despre...

– A menţionat, au fost petiţii semnate de mari artişti, mari dirijori, dar răspunsul trebuie să-l dea Guvernul, fiindcă Sala Mare a Palatului aparţine de Secretariatul General al Guvernului. Or, dacă acelaşi Guvern, care dă milioane pentru un festival, nu se gândeşte şi la o sală, e grav. Acum, problema sălii se pune sub două aspecte: o sală bună de concert. Şi în lume s-au construit numai în ultimii doi ani câteva săli excepţionale şi foarte mari de concerte. Cred că e suficient să spunem că, în toamna anului trecut, s-au deschis mai multe săli la (Sankt) Petersburg. La Paris, anul trecut, s-a dat în funcţiune o sală excepţională, deşi aveau destule săli de concert, dar s-a mai făcut o sală de concert. Asta este un aspect şi al doilea este poziţionarea ei. Eu rămân la ideea că, totuşi, tot zona Ateneului este cea mai propice. Automat, Sala Palatului ar trebui închisă nouă luni, lucrat nemţeşte, făcut una sau două săli efectiv polivalente muzicale: de la 6.000 faci 2.500 sau poţi să laşi chiar una singură, dar pe care să poţi să o modulezi între 2.000 şi 4.500, fiindcă o sală de concert normală pentru cerinţele Bucureştiului nu trebuie să aibă mai mult de 1.500 de locuri – cerinţele Bucureştiului în afara festivalului. Ca poziţie, este ideală. Guvernul trebuie să aibă această tărie să închidă şi să nu se mai facă acele spectacole care există tot timpul la Sala Palatului şi să permită, că inclusiv acelora le va face bine să aibă o sală de tipul acesta: modernă, dotată la ultimul standard. Lucrat nemţeşte, fără alte adaosuri, cum, din păcate, am văzut şi am auzit că s-a întâmplat atât la Opera Naţională, cât şi la Teatrul Naţional. Lucrat în felul acesta şi atunci se rezolvă problema. Vreau să trag un mic semnal de alarmă: Ateneul are şi el nevoie de acoperiş. Din păcate, o parte din acoperiş – după zece ani – s-a distrus şi plouă în Ateneu. Încă nu în sală, dar în părţile laterale plouă. Ar fi păcat ca, înainte să facă o sală, Ministerul Culturii să nu se gândească să dea 100 şi ceva de mii de euro pentru un acoperiş bun.

 

Ştiu că a fost o problemă acum câteva zile cu un concert care a avut loc în Piaţa Festivalului şi a întrerupt, într-un fel, concertul de la Ateneu. Cum a fost posibil să se audă?

– N-a întrerupt concertul, este o practică obişnuită să nu ştie stânga ce face dreapta sau stânga să bage ceva în buzunar şi dreapta să nu bage nimic. Adică, să zicem, noi suntem de dreapta, că suntem mai aşa, cu muzica clasică, şi ei, mai de stânga, sunt mai populari, care adună mai multă... că sunt târguri, că e muzică folk, muzică populară, n-are importanţă. Este o practică de ani de zile a Primăriei, care consideră că spaţiul ei este acolo, s-au făcut sesizări inclusiv din partea Ministerului Culturii, dar nu se ţine seamă şi, când întreb, ArCuB zice „n-am închiriat noi”, Primăria te trimite de la Ana la Caiafa şi nu ştii cui să-i spui. I s-a spus fostului primar general Oprescu şi celorlalţi primari dinainte – fiindcă nu se întâmplă numai în timpul festivalului. În mod curent, se întâmplă la concertele noastre să se audă în sală aceşti decibeli infernali ai acestor staţii de amplificare pentru instrumente electronice, pop, rock, jazz, folk ş.a.

 

Deci, nu a fost un caz singular, s-a mai întâmplat.

– Nuuu, este o obişnuinţă. Or, n-am auzit nicăieri în lume ca în mijlocul oricărui oraş să pui asemenea decibeli. Să-mi spună şi mie cineva dacă a văzut aceste lucruri. Ştiu că sunt locuri speciale, sunt parcuri unde se fac aceste spectacole, dar nu ştiu de ce trebuie aici. Mă rog, asta este altă problemă.

 

Mai spuneţi în cartea „Trei generaţii la Ateneul Român” că niciun Prunner nu a avut „impactul mediatic, promovarea, notorietatea pe care le-au avut alte nume” şi că le-ar fi meritat. Cât de mult contează aceste lucruri pentru încrederea în sine şi pentru parcursul unui muzician?

– Depinde de felul în care priveşti lucrurile. Dacă priveşti numai din punct de vedere al unei vanităţi, pe care orice om o are mai mică sau mai mare, a dorinţei de ce ăla are zece interviuri şi eu am avut unul – dau un exemplu –, pot să aibă un impact asupra ta, dar, în momentul în care tu ai pornit de la vorba clasicilor noştri muzicieni „Serveşte muzica, nu te servi de ea” –, ăsta e răspunsul meu. Noi încercăm să servim muzica, nu să ne servim de ea. A fost numai o constatare – poate puţin a exagerat doamna Georgescu, excelenta realizatoare a acestei cărţi, căreia îi mulţumesc pentru toată munca domniei sale. Noi căutăm să servim muzica şi nu să ne servim de muzică. Şi nu întâmplător am fost foarte apropiaţi cu aceste personalităţi care au susţinut aceste lucruri: Dinu Lipatti şi George Enescu.

 

Mai spuneţi în carte că vă implicaţi la alcătuirea fiecărei stagiuni a Filarmonicii „George Enescu”.

– În măsura în care pot, mă implic cu sugestii repertoriale, cu o planificare cât de cât judicioasă a concertelor, ca să acoperim întreaga stagiune, să nu fie foarte multe înghesuite şi pentru noi este un efort foarte mare.

 

La ce să se aştepte melomanii de la această stagiune şi când începe?

– Stagiunea întregii instituţii începe pe 1 octombrie, iar, în ce priveşte corul, vom avea în 22 octombrie o primă manifestare şi, împreună cu Orchestra Simfonică, în luna noiembrie, vom prezenta din nou, după aproape 20 de ani, o nouă versiune a „Recviemului de Război” de Benjamin Britten. Pot să spun că e o noutate, pentru că, din membrii Corului care au cântat acum 20 de ani, nu ştiu dacă mai sunt vreo 10-12. Deci este o noutate absolută ca lucrare şi nu este numai asta. O să mai fie mai multe surprize, o să vedeţi pe site-ul Filarmonicii, Corului, concertele anunţate.

 

Fotografie de Marius Dumbrăveanu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO