Există în cariera unor diplomaţi momente în care, uneori negându-şi atitudini şi opinii exprimate anterior, consideră necesar să spună adevărul, dincolo de orice fel de riscuri.
Cariera diplomatică
…a lui Corneliu Bogdan (1921-1990) a fost într-adevăr substanţială. Între 1967-1976 îndeplineşte funcţia de fost ambasador la Washington, acţionând ca principal consilier al preşedintelui Nicolae Ceauşescu în probleme legate de relaţiile cu Statele Unite, într-o perioadă în care acestea erau mai bune decât cele ale oricărui stat din Pactul de la Varşovia. A depus eforturi pentru extinderea acestor relaţii în domeniul politic, dar şi în cele comerciale, culturale. A avut o contribuţie deosebită în pregătirea vizitei preşedintelui Richard Nixon în România, în 1969.
În continuare, Corneliu Bogdan ocupă posturi de conducere în Ministerul Afacerilor Externe până în 1982, când demisionează, în condiţiile în care relaţiile cu Statele Unite şi cu alte ţări vestice se deterioraseră. Unul dintre motive ar fi fost faptul că se opusese la stabilirea de „răscumpărări” pentru persoanele care emigrau din România.
În anul 1989 a fost cercetător invitat (visiting scholar) la „Centrul Woodrow Wilson” al „Smithonian Institution” din Washington.
Se reîntoarce în ţară în decembrie 1989.
Opoziţia faţă de regimul lui Ceauşescu
De fapt, chiar presa străină a considerat că motivele „dizidenţei” lui Corneliu Bogdan sunt totuşi „neclare” („The New York Times”).
În 1988, ca opozant al regimului lui Nicolae Ceauşescu este pus sub arest la domiciliu. În tot cazul, la reîntoarcerea sa în ţară, a fost pus sub supraveghere de Securitate, fiind şi interogat.
Mai târziu va declara: „Există unele persoane care au exprimat anumite puncte de vedere şi au suferit, ele trebuind să fie respectate... Trebuie să fim de acord că nu oricine poate fi un erou”.
Se pare că Corneliu Bogdan a intrat în conflict cu serviciul de informaţii externe (DIE) în perioada în care era ambasador la Washington, deoarece nu agrea tendinţa spionajului extern românesc de a controla întrutotul viaţa şi activitatea reprezentanţelor diplomatice româneşti.
Potrivit afirmaţiei pe care Ioan Talpeş i-a făcut-o istoricului american Larry L. Watts (2009) Corneliu Bogdan ar fi avut relaţii cu KGB.
„Un excepţional profesionist”
…a fost Corneliu Bogdan în opinia primului ministrului de externe din perioada de după evenimentele din decembrie 1989, Sergiu Celac, menţionând că cel care a îndeplinit funcţia de secretar de stat pentru puţin timp (28 decembrie 1989 - 2 ianuarie 1990), căci a decedat curând, „Avea relaţii multe şi bune în lumea occidentală... Ne-am înţeles foarte bine asupra priorităţilor, şi anume reprofesionalizarea ministerului şi o reabilitare a funcţiilor lui în ceea ce priveşte elaborarea politicii externe a ţării.”
Ca şi alţi diplomaţi români, şi Corneliu Bogdan şi-a valorificat experienţa dobândită în lucrări cum a fost volumul dedicat unei probleme de mare importanţă în lumea contemporană „Spheres of Influence”, scris în colaborare cu Eugen Preda (Columbia University Press), tradus parţial şi în limba română.
Cariera didactică
Dumitru Mazilu (n. 1934-) a absolvit în anul 1959 Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureştii, obţinând titlul de doctor în drept al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în anul 1964 cu teza „Funcţiile educative şi coercitive ale statului”.
Între anii 1960 şi 1970, cariera lui Mazilu se desfăşoară în special în sistemul Securităţii statului. După ce urmează o şcoală de ofiţeri din 1964, Dumitru Mazilu lucrează ca profesor de drept la Academia de Ştiinţe Politice şi Sociale „Ştefan Gheorghiu”, iar apoi predă drept internaţional la Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa. Este avansat până la gradul de colonel al trupelor de Securitate.
În perioada 1965-1966, Dumitru Mazilu deţine funcţia de director al Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Băneasa, iar, în intervalul 1965-1968, este preşedinte al Subcomisiei Naţionale pentru cercetarea abuzurilor şi ilegalităţilor comise pe timpul regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Din anul 1970, cariera lui Dumitru Mazilu se desfăşoară în cadru universitar: este titularizat ca profesor, apoi, între anii 1970 şi 1974, este director ştiinţific al Institutului de Ştiinţe Politice din Bucureşti.
Diplomat
După ce, în 1974, activează ca „Visiting Professor” la universităţile americane Columbia, Harvard şi Berkeley, Dumitru Mazilu îşi începe cariera diplomatică. Între anii 1975 şi 1986, lucrează în calitate de consilier juridic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi este numit reprezentant al României la Conferinţa cu privire la Dreptul Maritim.
În continuare, Dumitru Mazilu este promovat în funcţii importante în cadrul unor organizaţii internaţionale: reprezentant al României la cea de-a şasea Adunare Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (1978-1985), iar, în perioada 1984-1988, deţine funcţia de membru al Subcomisiei Naţiunilor Unite pentru Combaterea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, cu sediul la Geneva.
Raportor special al Naţiunilor Unite
Ca urmare a experienţei dobândite în aceste funcţii, Dumitru Mazilu este numit în funcţia de raportor special al Naţiunilor Unite pe problemele drepturilor omului şi ale tineretului din lume.
În acest moment, intervine „divorţul” dintre el şi autorităţile de la Bucureşti, refuzând să mai reprezinte punctele de vedere ale acestora. Astfel, va concepe un raport critic despre situaţia drepturilor omului în România şi încălcarea acestora.
Această atitudine va atrage „riposta” organelor de partid şi a instituţiei în slujba căreia se aflase o bună perioadă de timp, Securitatea: în 1987, este concediat din Ministerul Afacerilor Externe şi i se retrage paşaportul diplomatic. Este împiedicat să se ducă la sesiunile Subcomisiei ONU pentru a-şi prezenta rezultatele raportului. Între anii 1986 şi 1989, a fost pus sub stare arest la domiciliu.
Autorităţile de la Bucureşti motivează că Dumitru Mazilu nu îşi poate îndeplini atribuţiile fiind grav bolnav, dar într-o scrisoare a secretarului general al ONU se afirma că asupra sa s-au produs o serie de abuzuri şi presiuni, ceea ce atrage o poziţie critică din partea acestei organizaţii.
Cu toate acestea, Dumitru Mazilu reuşeşte să-şi trimită clandestin raportul la Geneva în aprilie 1989, care este publicat ca document oficial al Naţiunilor Unite. În anexa raportului este înaintat documentul intitulat „O privire specială asupra cazului României”, care prezintă o imagine foarte critică la adresa regimului Ceauşescu, subliniind că „foamea, frigul şi frica au fost puse în slujba subjugării oamenilor şi a distrugerii valorilor umane”.
Această situaţie determină poziţii critice din partea presei internaţionale şi a ONU care decide să prezinte acest caz în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, care decide eliberarea imediată a lui Mazilu.
Din nou diplomat
După ce joacă un rol activ în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi în cele post revoluţionare, considerat uneori contradictoriu, Dumitru Mazilu revine în activitatea diplomatică: Director al Departamentului juridic în Ministerul Afacerilor Externe, şef al Misiunii Diplomatice a României în Filipine (1993-1994), ambasador la organizaţiile internaţionale cu sediul la Viena şi reprezentant al României la OSCE (1994-1997).
De asemenea, activează în diferite organizaţii internaţionale şi din reţeaua ONU şi este membru al Academiei diplomatice internaţionale (2002).
În paralel, este numit profesor la diferite universităţi şi publică numeroase lucrări de specialitate.
Primeşte ordine şi medalii româneşti şi internaţionale. În anul 2003 este recomandat pentru premiul Nobel pentru Pace de către Academia Diplomatică Internaţională
Activitatea publicistică
Dumitru Mazilu se înscrie între diplomaţii români deosebit de activi în acest domeniu: a publicat 43 de cărţi şi peste 500 de studii şi articole de specialitate.
Majoritatea lor se înscrie în sfera dreptului internaţional, între ele numărându-se şi volume referitoare la practica şi istoria diplomaţiei: „Tratatul privind Teoria şi practica negocierilor (2002)”; „The Law of Peace” (2003); Diplomaţie Europeană (2008).
O serie de volume cu caracter memorialistic se referă la evenimentele din 1989 şi din perioada postrevoluţionară: „Revoluţia furată” (1991); „Calvarul virtuţii” (2002).
Într-o emisiune care i-a fost consacrată de postul „Europa liberă” (1999), Dumitru Mazilu este considerat „o figură emblematică a rezistenţei anti-comuniste din România”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
