Sunt unii autori care au dobândit o anumită reputaţie datorită unei singure cărţi. Ar putea fi şi cazul lui Radu Crutzescu (1892-1947), autor al volumului „Podul Mogoşoaiei – Povestea unei străzi”, considerată a fi „una dintre cele mai frumoase monografii despre artera vitală a Bucureştiului”, dar nu trebuie să uităm că el a avut o reală reputaţie şi ca diplomat.
„Diplomat de carieră”
Într-adevăr, Radu Crutzescu poate fi considerat unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai „generaţiei de aur” a diplomaţiei româneşti din Perioada interbelică.
După studii în drept la Paris, Crutzescu îşi începe cariera diplomatică în 1918 la Legaţia de la Paris, activând apoi la Bruxelles (1921-1924) şi la Praga (1924-1930). Este unul dintre diplomaţii care a deţinut cele mai multe funcţii de ministru plenipotenţiar (ambasador) al României: Sofia (1936-1938), Moscova (din februarie 1938), Praga (1939-1940), Berlin (1940-1941), Ankara, Budapesta.
În 1932, a îndeplinit funcţia de însărcinat cu afaceri şi delegat permanent al României pe lângă Societatea Naţiunilor la Geneva.
În 1943, este trimis în Danemarca, dar, după încetarea misiunii, refuzând să revină pe ruta impusă (Finlanda, U.R.S.S), are probleme cu Ministerul de Externe român.
Revenit în ţară, a devenit membru al mai multor comisii, printre care „Comisiunea pentru aplicarea Armistiţiului dintre România şi Naţiunile Unite” (noiembrie 1944) şi „Comisiunea pentru studiul materialului şi pregătirea documentelor în vederea conferinţei de pace” (februarie 1945).
În august 1947, Radu Crutzescu solicita să iasă la pensie.
Ca şi în cazul altor diplomaţi români, care au trebuit să-şi înceteze misiunea după începutul comunizării ţării, ultimii ani de viaţă ai lui Radu Crutzescu sunt puţin cunoscuţi. În tot cazul, înainte să moară, Crutzescu a avut grijă să-şi pună la adăpost familia în Elveţia.
Apărător al drepturilor românilor
În perioada petrecută la Budapesta, Crutzescu a protestat energic împotriva samavolniciilor şi asasinatelor armatei maghiare în teritoriul ocupat al Transilvaniei, dar demersurile nu au putut avea efect în condiţiile impuse de război.
Un alt fost ambasador, Emil Haţieganu trimite, la 25 martie 1941, Ministerului de Externe o scrisoare de mulţumire pentru sprijinul acordat de către diplomatul român Gheorghe Crutzescu românilor din teritoriul preluat de hortişti.
Pentru meritele lui Crutzescu stau dovadă numeroasele ordine şi medalii româneşti, dar şi din partea Italiei, Iugoslaviei, Poloniei.
„Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.“
De fapt, Crutzescu nu a fost autorul unei singure cărţi, căci, în 1935, mai publicase cartea „Amintirile colonelului Lăcusteanu”.
Se pare că Radu Crutzescu şi-a conceput cea mai mare parte a cărţii „Podul Mogoşoaiei – Povestea unei străzi” în perioada în care se afla la post în Danamarca, dar desigur elaborarea sa, strângerea de materiale începuse cu mult înainte, chiar în vremea tinereţii sale când a putut beneficia de amintirile familie sale şi ale altor cunoscuţi care avuseseră prilejul să cunoască direct istoria arterei bucureştene. Desigur, această „istorie orală” a fost completată cu informaţii de arhivă sau din alte volume. Toate aceste informaţii au fost prelucrate şi integrate organic într-o naraţiune atrăgătoare care relevă talentul de literat al lui Crutzescu. Se poate spune că, de fapt, acest volum se înscrie într-o istorie sentimentală a Bucureştilor.
De fapt, demersul diplomatului Radu Crutzescu autentifică cuvintele lui Eusebiu Camilar („Cărţile săgetătorului”): „Cartea bună este cel mai desăvârşit diplomat, cel mai iscusit strateg.”
Şi cartea lui Radu Crutzescu a fost într-adevăr o reuşită: editată în 1944, s-a bucurat de un real succes, ceea ce a făcut să cunoască numeroase reeditări.
Spre exemplificare oferim un fragment care probează talentul literar lui Radu Crutzescu, ca şi faptul că era realmente îndrăgostit de această arteră a Bucureştilor, viitoarea Calea Victoriei: „E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut. (...) De-a lungul ei, fără orânduială, aproape fără rost, se înşiră palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori, curţi şi grădini, morminte şi biserici. Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.“
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
