Ziarul de Duminică

Istorici şi diplomaţi (XXIX). Actualitatea lui Titulescu/ de dr Alexandru Popescu

Nicolae Titulescu la masa de lucru

Galerie foto

Autor: Dr. Alexandru Popescu

11.12.2014, 23:47 388

Există personaje politice a căror activitate aparţine unei anumite epoci, devenind apoi istorie. Există însă şi alte personaje a căror contribuţie are reverberaţii peste vreme, ideile cărora le-au slujit păstrându-şi perenitatea şi actualitatea. Una dintre aceste personalităţi este, fără îndoială,  Nicolae Titulescu (1882-1941).

 

Politicianul

După ce obţine la Paris titlul de doctor, cu teza „Essai sur une théorie des droits éventuels”, Titulescu activează ca profesor de drept la Universitatea din Iaşi. Intră în politică în 1909 şi, în 1912, devine parlamentar pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu care, încă de atunci, remarca puternica personalitate politică a lui Titulescu: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească şi acest talent este al nostru”. Curând, intră în guvernul lui Ion C. Brătianu, ca ministru al Finanţelor, funcţie pe care a deţinut-o în două rânduri (1917 şi 1920-1921).

Încă din perioda neutralităţii, Nicolae Titulescu susţine ideea Unirii Transilvaniei pe care o considera „Inima României”. În vara anului 1918, împreună cu alte personalităţi (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille), înfiinţează la Paris „Comitetul Naţional Român”, cu scopul de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţiar al naţiunii române.

În ceea ce priveşte doctrina de politică internă a României, sunt de menţionat unele idei ale sale care îşi păstrează şi ele actualitatea: „Partidul meu se numeşte România”, „Popor alege-ţi şefi, nu stăpâni!”

 

Diplomatul

După ce face parte din delegaţia la Conferinţa de pace de la Paris (1920), devine ministru plenipotenţiar la Londra (1922-1927) şi ministru de Externe (1927-1928 şi 1932-1936).

Titulescu şi-a câştigat un renume internaţional ca delegat permanent (1920-1936) al României la Liga Naţiunilor al cărei preşedinte a fost ales în 1930 şi în 1931, singurul care a deţinut aceasta funcţie de două ori. Principalele sale calităţi care i-au permis să desfăşoare o activitate diplomatică prodigioasă, au fost nu numai strălucitul talent oratoric, ci şi o documentaţie vastă şi o riguroasă argumentaţie.

Printre reuşitele sale a fost acceptarea internaţională a punctului de vedere românesc cu privire la problema optanţilor maghiari, ridicată de Ungaria, demonstrând că aceştia nu au fost discriminaţi prin reforma agrară din 1921.

Principalele idei de politică internaţională pe care le-a susţinut Titulescu, militând pentru aplicarea lor în practică au fost combaterea revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, stabilirea de raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici. În ultimă instanţă, Titulescu a militat pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii, idei care şi-au păstrat actualitatea şi în perioada următoare.

Pe această linie, ţinând seama de pericolul care îl reprezenta ascensiunea nazismului mai ales după venirea sa la putere în Germania, într-o perioadă în care alţi politicienii ai vremii îl ignorau, Titulescu a trecut la acţiuni politice concrete menite să îi pună stavilă. Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933,  în numele guvernului României, convenţiile împotriva agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea, în 1933, a Micii Înţelegeri şi, în 1934,  a Înţelegerii Balcanice care trebuiau să fie o stavilă împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste. „Întreaga politică externă pe care am urmat… n-a avut decât acest ţel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o reţea de alianţe în aşa fel încât războiul să devină imposibil.”

Din păcate, nu întotdeauna, ideile sale politice au găsit înţelegere la Marile puteri, dar  desfăşurarea ulterioară a evenimentelor i-a dat dreptate.

Unele dintre iniţiativele sale au stârnit controverse, între care apropierea de URSS şi simpatia pentru acţiunile stângii politice, mai ales în Războiul civil din  Spania, ceea ce ar fi contribuit la înlăturarea sa de către Carol II. De fapt, cauza reală a fost dezacordul său cu regimul de autoritate personală pe care acesta dorea să îl instaureze.

În ultimă instanţă, ideile politice ale lui Titulescu privitoare la poziţia României în context internaţional s-au dovedit constante ale acestui domeniu în perspectivă istorică: „Vreau pacea. Pentru aceasta ne trebuiesc alianţe şi amiciţii cu toate popoarele fără deosebire. Declar că oricine garantează hotarele României şi pe acelea ale aliaţilor noştri este aliatul nostru de drept.”.  „Nu dau dreptul nimănui din afară să se amestece în treburile noastre lăuntrice; cer, dimpotrivă, ca directivele politicii noastre interne să fie pur româneşti. Cu această concepţie şi în acest spirit am condus politica externă a ţării şi afirm că i-am asigurat o independenţă, cu privire la înrâuririle din afară, care n-a fost niciodată depăşită în trecut. Dar tocmai pentru că vreau ca românul să fie stăpân la el acasă.”

 

Opera

Se poate spune că Titulescu nu a scris istorie, ci a făcut istorie. De pe urma lui nu au rămas tomuri de istorie, ci texte aplicate, inspirate de experienţa sa politică şi de ideile generoase pe care le-a susţinut. Pe drept cuvânt, unul din volumele de exegeză care i-a fost consacrat se intitulează  „Opera politico-diplomatică” a lui Nicolae Titulescu.

În tot cazul, contribuţia sa şi pe plan cultural a fost recunoscută  prin acordarea, în 1935, a  titlului de membru titular al Academiei Române.

           

Una din cele mai importante contribuţii a lui Titulescu s-a concretizat în discursurile care au materializat concepţia sa politică, unele dintre ele publicate în perioadele în care au fost rostite, adunate ulterior în volume.

Între acestea este de menţionat discursul „Inima României”, rostit în 1915, în care Titulescu arată:  „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa…”

Un alt discurs, pledoarie pentru apartenenţa unei provincii la România este „Basarabia, pământ românesc”.

Iar liniile directoare pe care, după părerea lui Titulescu, trebuia să le urmeze Europa este discursul rostit la Berlin, în 1929, intitulat „Dinamica păcii”, în care arată: „milioane de oameni au murit în Marele Război pentru ca să se poată naşte o nouă viaţă internaţională”.

Desigur, rămân memorabile cuvântările pe care le-a rostit Nicolae Titulescu în faţa adunării generale a Ligii Naţiunilor şi a altor organizaţii internaţionale remarcabile prin claritatea, dar şi fermitatea exprimării ideilor.

 

O bună parte din aceste opinii şi idei sunt exprimate şi în corespondenţa purtată de Nicolae Titulescu de-a lungul anilor cu unele dintre cele mai importante personalităţi ale vieţii politice interne şi internaţionale. Impresionantă este nu numai amploarea acestei corespondenţe, dar şi faptul că din această galerie nu lipsesc cele mai importante personalităţi ale perioadei interbelice cu care Titulescu a făcut un fructuos schimb de idei. Din fericire, cea mai mare parte a acestei corespondenţe, care de asemenea a făcut obiectul unor volume, s-a păstrat la Hoover Archives din Statele Unite, fiind adusă în ţară.

Între corespondenţii din  România ai lui Titulescu se numără  prim-miniştri (Take Ionescu, Ion I.C. Brătianu, Alexandru Averescu, Vintilă I.C. Brătianu, Ion Gh. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Gheorghe G. Mironescu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Argeşeanu, Constantin Argetoianu, Ion Antonescu, Nicolae Rădescu); miniştri de Externe

(Ion Gh. Duca, Gheorghe G. Mironescu, Nicolae Petrescu-Comnen, Grigore Gafencu, Mihail Manoilescu, Mihail R. Sturdza, Constantin Vişoianu, Gheorghe Tătărescu etc.).

Impresionantă este şi galeria oamenilor politici din diferite ţări cu care a corespondat Titulescu de-a lungul vremii: Joseph Austen Chamberlain, Aristide Briand, Frank Billings Kellogg, Raymond Poincaré, Ramsay MacDonald, Edouard Herriot, Edvard Beneš etc.

 

Probabil că Titulescu s-a numărat printre oamenii politicii ai vremii care s-au bucurat de cea mai bogată bibliogafie, alcătuită din volume de exegeză, monografii. După ce o vreme, în timpul regimului comunist, numele şi contribuţia lui  Titulescu au rămas într-un „con de umbră”, din anii 1960, au început să apară din ce în ce mai numeroase lucrări consacrate diferitelor domenii ale activităţii sale atât de multilaterale, aşa cum poate demonstra o listă selectivă a acestor lucrări:  Ion M. Oprea, „Nicolae Titulescu”; „Nicolae Titulescu, Discursuri” (1967); Ion Grecescu  „Nicolae Titulescu – Concepţia juridică şi  diplomatică” (1982) şi  „Opera politico-diplomatică. Iulie 1927-iulie 1928” (2003), Gheorghe Buzatu (coord), „Titulescu şi strategia păcii” (1982), „Nicolae Titulescu – Opera politico- diplomatică. Corespondenţă. volumul I, II (1920-1939)” (2013),  George G. Potra, „Titulescu pro şi contra” (2002).

 

Moştenirea lui Titulescu

După ce a încetat să fie ministru de Externe, ceea ce, aşa cum ne încredinţează apropiaţii săi, i-a creat o îndreptăţită senzaţie de frustrare, stabilit în Elveţia, apoi în Franţa, Titulescu nu a încetat, chiar în exil , prin conferinţe şi articole de ziare, să se exprime în favoarea ideeii prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război, previziune care, din păcate, s-a adeverit.

Acestei activităţi nu i-a putut pune capăt decât moartea sa, la 17 martie 1941, la Cannes.

Respectându-i una din ultimele dorinţe, rămăşiţele sale au fost aduse în ţară şi înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Scheii Braşovului, adică, aşa cum se exprimase chiar el, în „inima ţării”.

În ceea ce priveşte moştenirea sa spirituală, Titulescu a afirmat: „Şi chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Şi chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina.”

Dar oare, ideile lui Titulescu îşi păstrează valoarea, actualitatea într-o perioadă de intense şi profunde schimbări politice, cum este aceea a globalizării pe care o trăim? Un răspuns la această întrebare ni-l oferă unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai săi, George G. Potra:  „Dacă acţiunea politico-diplomatică a lui Nicolae Titulescu dă conţinut unor întregi capitole de istorie interbelică, gândirea sa continuă să fie un izvor de aleasă inspiraţie pentru descifrarea şi judecarea istoriei, un exemplu de abordare lucidă şi constructivă a treburilor lumii, o pledoarie valabilă în esenţa ei pentru soluţii care să dea sens şi continuitate devenirii într-un mileniu confruntat încă de pe acum cu cele mai grave întrebări existenţiale.”

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO