Au existat situaţii, ce este drept de excepţie, în care diplomaţi de carieră, reprezentanţi ai unor curente ideologice extremiste, au acces, în anumite contexte politice, la funcţia de ministru de Externe. Este cazul lui Mihail R. Sturdza (1886-1980).
Printre membrii familiei Sturdza s-au numărat o serie de oameni politici de prim rang, diplomaţi, cum a fost chiar bunicul lui Mihail, primul ministru al Afacerilor Străine al lui Alexandru Ioan Cuza, şi tatăl său , Radu Sturdza, consul al României la Constantinopol.
După studii în drept la Iaşi, prinţul Mihail R. Sturdza obţine doctoratul în drept internaţional, intrând în diplomaţie.
În Primul Război Mondial
…Sturdza este comandant al unei mici unităţi.
Trecând prin Petrograd spre sfârşitul războiului, are ocazia să asiste la evenimentele din timpul revoluţiei bolşevice. În Italia, participă, alături de Alexandru Lahovary, la organizarea Legiunii Voluntarilor Români. După campania din 1919 contra republicii sovietice maghiare a lui Béla Kuhn,se retrage temporar din activitatea diplomatică pentru a ocupa funcţia de Prefect de Cluj.
Activitate diplomatică
Debutează în diplomaţie în anul 1913 şi, după întreruperea cauzată de război, reia această carieră. Se poate spune că s-a numărat printre diplomaţii români care, în perioada 1931-1939, parcurgând toate treptele acestei cariere, au îndeplinit cele mai numeroase misiuni, în diferite capitale europene: Tirana, Sofia, Atena, Berna, Budapesta, Viena, Washington, Riga, Tallin, Helsinki, Copenhaga.
Totuşi, este nevoit să-şi întrerupă cariera diplomatică, fiind rechemat în Centrală, probabil datorită apartenenţei sale la mişcarea legionară, fiind din acest punct de vedere o excepţie între diplomaţii da carieră.
Ministru de externe
Nu se ştie când a aderat Mihail Sturdza la această mişcare. Se pare că nu a îndeplinit pentru început funcţii importante în cadrul ei. Nu figurează printre legionarii judecaţi pentru crime politice. De altfel, această perioadă este trecută în „umbră” şi în memoriile sale.
Totuşi, probabil datorită experienţei sale diplomatice, după lovitura de stat de la 6 septembrie 1940, la cererea lui Horia Sima, este numit ministru de Externe, funcţie pe care o îndeplineşte doar 100 de zile, căci, în urma unor neînţelegeri cu Ion Antonescu Mihail Sturdza îşi dă demisia în 20 decembrie 1940, fiind înlocuit ad-interim de către acesta.
Practic, cea mai importantă acţiune îndeplinită de Sturdza în perioada în care a fost ministru de Externe a fost ratificarea aderării României la „Pactul Tripartit” care marca înscrierea ţării în Axă. Se pare că au existat unele divergenţe între Sturdza şi Ion Antonescu cu privire la statutul României în această alianţă şi situaţia românilor din Ardeal.
În urma evenimentelor din 21-23 ianuarie 1941, „Rebeliunea legionară”, Mihail Sturdza este arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare. Amnistiat împreună cu alţi „camarazi”, părăseşte clandestin ţara, ajungând în Bulgaria, unde aşteaptă o lună aprobarea ministrului de Externe german, Joachim von Ribbentrop, pentru a putea trece pe teritoriul Reichului fără a fi reţinut. În august 1941, ajunge în Danemarca şi încearcă că formeze o unitate militară care să lupte contra ruşilor, iniţiativă blocată de intervenţia conducătorului statului, Ion Antonescu.
După încheierea războiului, redevine ca ministru de externe şi al instrucţiunii publice în cadrul Guvernului Naţional Român de la Viena. (decembrie 1944 - mai 1945) cu o existenţă efemeră.
Exilul
În cadrul procesului „Marii Trădări Naţionale” (6-17 mai 1946), Mihail Sturdza a fost condamnat la moarte în contumacie. Reuşeşte să se refugieze în America Latină, apoi în Spania, menţinând permanent legătura cu Horia Sima şi alte căpetenii legionare.
Participă activ la manifestările politice şi culturale ale exilului românesc în America de sud, la Paris şi Madrid, unde moare în 1980, la vârsta venerabilă de 93 de ani
„România şi sfârşitul Europei”
Este greu de stabilit, în afara doctrinei legionare, care au fost concepţiile politice ale lui Mihail Sturdza. Aşa cum ne încredinţează un specialist avizat, George G. Potra,
„Mihail R. Sturdza a fost unul dintre cei mai virulenţi şi ireductibili duşmani ai lui Nicolae Titulescu, pe care nu s-a sfiit să-l califice – absurd şi abject – drept trădător de neam, vânzător de ţară în slujba şi în favoarea Rusiei Sovietice.”
Asemenea idei cu privire şi la alţi oameni politici se regăsesc şi în volumul său memorialistic „România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută. România anilor 1917-1947”.
În afară de această lucrare Mihail Sturdza a mai publicat, volumele „The suicide of Europe. Memoires of Prince Sturza, former foreign Minister of Romania” (1968) şi „Trădarea Cârmuitorilor” (1976).
În ciuda unor poziţii extreme, desigur de inspiraţie legionară, acest volum prezintă un anumit interes istoric, dat fiind că rememorează o serie de evenimente, care au avut loc în acest interval, ca şi personalităţi cu care a avut relaţii.
Nararea unor episoade aduce anumite contribuţii inedite, cum sunt acelea referitoare la discuţia cu amiralul Canaris, şeful serviciului de informaţii militar german, în cursul căreia acesta solicită salvarea lui Mihail Moruzov, conducătorul Serviciului secret de informaţii român, reţinut de legionari. Argumentul lui Canaris: „Pentru că prin Moruzov primim cele mai bune informaţii privitor la preparativele militare ale Sovietelor.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
