Afirmat în spaţiul cultural american încă din anii '70, mai cu seamă prin studiul său devenit în scurt timp celebru, Metahistory (1973), în care analizează pe larg imaginaţia istorică în Europa veacului al XIX-lea, Hayden White, teoretician şi critic literar, multă vreme profesor de literatură comparată la Stanford University, iar actualmente profesor emerit la University of California, Santa Cruz, abordează, în colecţia de eseuri intitulată Figural Realism, mecanismele şi urmările (estetice) pe care le are ceea ce el numeşte "efect de mimesis". Desigur, sintagma, după cum autorul însuşi mărturiseşte în prefaţă, este preluată din studiile dedicate realismului de Erich Auerbach, în al său Mimesis.
Cele opt eseuri care compun această carte au fost scrise de White după apariţia, în 1987, a altei lucrări esenţiale a lui, şi anume The Content of Form. Textele de faţă încearcă să demonstreze modul în care limbajul figurativ poate exprima realitatea la fel de exact (nu o dată, mult mai succint şi cu siguranţă mult mai expresiv!), decât ar face-o nivelul literal al limbii. Prin urmare, White va ajunge la concluzia că, până la urmă, diferenţa despre care s-a vorbit atâta şi care a fost atât de adesea accentuată de către numeroşi cercetători dintre stilul propriu şi cel figurat nu este nimic altceva decât o convenţie ivită în contexte mai degrabă socio-politice decât culturale. Pornind de la teoriile lui Freud şi de la disocierile lui Auerbach, trecând prin diversele orientări care au caracterizat istorismul şi ajungând până la tipul de naraţiune impus de Marcel Proust şi la proza muzicală a epocii moderne, Hayden White are în vedere, în primul rând, discursul literar, dar, în egală măsură, discursivitatea şi modalităţile lingvistice pe care vorbitorii - şi marii scriitori - le utilizează pentru a-şi defini identitatea.
Problemele cele mai delicate - întotdeauna excelent disecate de autor! - sunt legate mai cu seamă de relaţiile stabilite de-a lungul timpului între discursul literar şi cel istoric, de altfel preocuparea dintotdeauna a lui White. Fără îndoială, cercetătorul american nu este singurul care s-a ocupat de aceste aspecte, numai că, spre deosebire de majoritatea înaintaşilor săi în acest domeniu, dar şi diferenţiindu-se în mod clar printre contemporanii gata să ducă demonstraţiile către alte domenii, White consideră că relaţia dintre discursul literar (care se presupune a fi dominat de o scriitură întotdeauna liberă sau eliberată de orice convenţii) şi cel istoric (marcat de factologie, viziune raţionalistă şi numeroase accente de realism în stare brută) reprezintă un domeniu în care gândirea occidentală privită în ansamblu poate încerca să restabilească legătura între imaginaţie ("viziunea cu privire la ceea ce ar putea să fie") şi raţiune (imaginea a ceea ce a provocat un anumit eveniment şi ceea ce, în mod convenţional, nu mai e, nu mai poate fi pus sub semnul întrebării). Realismul figural despre care vorbeşte White în acest excelent volum ar reprezenta, aşadar, tocmai noul tip de raport stabilit între literaritatea discursului istoric şi realismul discursului literar. De aici ar rezulta, apoi, implicarea reciprocă, evidentă la nivelul tehnicilor şi procedeelor folosite de autori, atât în privinţa descrierilor şi a simplelor rprezentări, cât şi în cea a naraţiunii, compoziţiei ori a demonstraţiei. Desigur, fiecare în parte reprezintă o expresie a ceea ce în mod consacrat se înţelege prin conştiinţă occidentală, atât pe tărâmul reprezentării, cât şi pe acela al prezentării propriu-zise. Altfel spus, care acţionează deopotrivă în ceea ce priveşte producerea cât şi re-configurarea întotdeauna creatoare a efectului de mimesis.
Hayden White afirma în cunoscutul său studiu, Metahistory, că acele aspecte pe care istoricul modern le consideră evenimente ale trecutului, îi apar, unui istoric postmodern, drept elemente ale unui mare text al prezentului, câtă vreme postmodernismul a impus, treptat, imaginea unui istoric privit, în primul rând, ca scriitor, capabil să plaseze orice eveniment al trecutului în contextul mai larg al unei cronici, înţeleasă, însă, mai cu seamă ca o naraţiune având o ipoteză, o concluzie, precum şi o linie de desfăşurare a acţiunilor bine definită. Nuanţându-şi punctul de vedere, autorul susţine, în cartea de faţă, că istoria însăşi trebuie privită din perspectiva momentelor (evenimentelor) care o compun şi care ar avea o accentuată structură simbolică, putând configura, astfel, metafore extinse, de aceeaşi factură cu acelea pe care le întâlnim în literatură, luând naştere, în acest fel, "dominanta metaistorică" ce poate fi identificată, practic, în orice discurs istoric. Postmodernsimul, însă, consideră atât ficţiunea, cât şi istoria, drept discursuri, având sisteme de semnificaţii care utilizează strategii retorice şi/ sau narative. Fără îndoială, discursul istoric mizează încă foarte mult pe cronologie şi pe legăturile de cauzalitate, menite a reprezenta cât mai adecvat realitatea şi a o explica integral, numai că realitatea însăşi, aşa cum au demonstrat perfect naraţiunile postmoderne, nu este - şi nici nu rămâne vreodată - aceeaşi, putând fi construită, reconstruită sau deconstruită în funcţie de imperativele estetice dominante.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
