Ziarul de Duminică

Iubirea e un triunghi isoscel/ de Felix Nicolau

Iubirea e un triunghi isoscel/ de Felix Nicolau

Iubirea e un triunghi isoscel/ de Felix Nicolau

Autor: Felix Nicolau

28.10.2011, 00:04 298

Păi să vedem ce înseamnă biu, Editura Limes, volumul de poeme al Eugeniei Ţarălungă, cu un bonus din poeme α pt. elfi. Nu s-ar putea zice că este o poezie uşor de citit, necum de interpretat. Rândurile fug, se îngustează sau se lăţesc, curgând în flux continuu de jurnal aluziv. Căci rareori se încheagă vreo imagine sau vreo mininaraţiune. Artă nonfigurativă, pe alocuri criptică şi îngrăşată cu terminologie ştiinţifică ce nu aruncă nicio nadă pentru cititorul doritor de concret, claritate, dezvăluire.

Startul este unul geometrizant, în linia lui Mallarmé şi a lui Ion Barbu: "mi-am dat seama/cele decalate se răzbună şi muşcă sălbatic/şi spaţiul dezlegat era şi nu era acela". În acelaşi poem (un pătrat între 2 drumuri), imprecizia invadează prismele reci şi le îmbibă cu sentimente nedesluşite: "vag maronie şi vag înaltă era zăpada/şi zăpada e altfel dacă el nu trece pe aici".

Simbolismul psihanalizabil e prezent la orice pas: "vedeam un fel de stâlpi totemici mari negri/din care se tot desprindeau bucăţi anapoda". Şi încetul cu încetul, poetica aceasta criptică te cucereşte prin modestia ei, o rostire sotto voce. În niciun fel poeta nu-şi propune să epateze ori să şocheze. O casă luminată de sărbătoareeste tot o schemă, indicibil ameninţătoare: "am mers spre un alt plan înclinat/…/erau nişte puncte de afinitate/voiam să îi transmit trei principii". Şi aşa şi este, viaţa apare ca o amintire traumatizată de ceva misterios. Nu găsim o poezie a fericirii, a exuberanţei. E un fel de tăcere locvace, lucru posibil prin continua aluzie: "mie ochii-mi sunt mâini polizate/ochii-mi sunt al treilea ochi/şi trecutul e legat fedeleş în spatele retinei".

Tonul este grav, sibilinic adesea şi infuzat de frustrări ale feminităţii. Abia în (siaj - câteva însemne ale feminităţii dau o notă gravă acestei seri) irumpe o imagine izbitoare, vizualizând ezoteric-masculin luna, în tradiţie orientală: "luna în erecţie ca un iatagan/spintecă drumul pe ape".

Biu este referentul masculin, dar poate semnifica şi ecologicul bio, precum şi biunivocitatea. Şi în acest sens cartea avansează în problematica genului, cu ironie. (avalanşă de organe, ţesuturi şi nume proprii - bărbăteşti, fireşte) construieşte o partitură muzicală cu ajutorul terminologiei medicale extrase dintr-un tratat de anatomie. Pe şase pagini se lăfăie, alfabetic, o armie de nume de organe cu efect incantatoriu, precum în Biblie. O mostră: "corpul lui Balbiani, carefurul lui Balfour, inelul lui Bandl, ligamentul lui Bardinet, ligamentul lui Barkow, glanda lui Bartholinus, valvula lui Baubin, legea lui Bayliss şi Starling, patrulaterul lui Bazy-Moyrand.

Probabil că plăcerea experimentului constituie trăsătura marcantă a cărţii. Împletită cu rostirea indirectă, rezultă o poetică complexă, dar şi aproape inexpugnabilă. "Nu suntem noi oare maeştri ai reprimării/ai disimilării", răsună o întrebare din gonissima arboreea. Sexualitatea dispusă într-o asemenea arhitectură poliedrică, ajunge la un design de o pudoare maximă: " nişte pubisuri congruente/doar două/hai să-ţi spun: adică ele de atâtea ori alăturate/de atâtea ori suprapuse/doborâte şi pierite de alăturare şi de suprapunere/prea des spulberate de distanţă/mi s-au descoperit brusc asemănătoare/prin unghiurile lor". În volumul de faţă, poeta este o discipolă a lui Platon, un Platon ultim, când doctrina ideilor era montată din prisme şi triunghiuri. Dar dacă e să vorbim despre "coincidenţe şi sincronicităţi", atunci putem considera pubisul o Delta, triunghiul arhetipal care închide în el ochiul lui Dumnezeu.

Abia după treizeci de pagini poeta se mai relaxează şi ne povesteşte despre viaţă, aşa cum e ea. În secvenţe doar, nu mai mult: "ce-o fi fost în mintea mea să te anunţ că sunt gravidă/la 3 zile după ce ai plecat". Eu sunt primul care votează pentru o asemenea îmblânzire a discursului. Sau, mai curând, pentru mixarea registrelor. Bunăoară, în vis - limbajul metalelor apare un tic al literaturii române. Anume liftul. Iniţial, visul este abstract, aproape nefigurativ: "liftul acela de jos era luminat, o lumină gălbuie, cea mai puternică dintre puţinele şi firavele lumini din visul meu, şi în lift erau nişte dreptunghiuri metalice mari...". După care urmează o observaţie care aduce culoare în obrajii geometrici, livizi ai poeziei: "de obicei am vise muuult mai puţin «onirice», eu aşa le numesc, visez la-firu'-ierbii şi foarte aproape de momentul de faţă". Cred că aici e de căutat farmecul şi şansa acestei arte: amestecul inegal dintre viziunile geometrizant-ideatice, purificate şi durerile fizice ori, mai cu seamă, sufleteşti. Cum ar fi această formulare acută şi sensibilă din (unde să scurm ca să îţi găsesc viteza de germinare): "tu spui că voi mai iubi vreodată fireşte/mie mi se face frig cum să nu fii tu acolo când iubesc".

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO