Sub apele lacului de acumulare de la Dridu se află cea maifrumoasă luncă pe care am văzut-o vreodată. Mai frumoasă decât ceaa Wislei sau a Rinului, mai fascinantă chiar decât luncile ruseşticu mesteceni. Este cea mai frumoasă pentru că este parte acopilăriei mele: o bucăţică doar din ea, o fulguraţie a două veripe care le-am petrecut acolo, dar atât de intense încât mi s-auimpregnat şi uneori le readuc la suprafată cu o vivacitate aimaginilor şi stărilor de parcă le-aş trăi în prezent.
Dridu este satul bunicilor şi străbunicilor mei. Nu am fost legatde ei şi nici nu am fost nepotul lor favorit. Am copilărit, adicămi-am petrecut o bună parte a vacanţelor mele de vară - dupătiparul copilăriei unui bucureştean nici pe departe bogat, a căruivacanţă se petrecea la rudele de la ţară - în altă parte, tot încâmpie, la sora mamei. Biţina era un fel de insulă a Mostiştei,fără luncă, dar cu nuci şi salcâmi fabuloşi, cu doar două fântânicu apă bună de băut în tot satul (celelalte aveau o apă sălcie, cucare mi-a fost imposibil să mă obişnuiesc), cu nişte dealuri micuţepe care se aflau viile cu struguri umili, dulci şi sănătoşi, şi cuo vale a râului fără arbori, doar cu iarbă aspră şi smârcuri cupapură şi ochiuri de apă limpede şi rece.
Când am ajuns pentru prima oară la Dridu nu mi-a plăcut nimic înafara luncii. Îmi lipseau grădinile, uliţele înecate în somnolenţaamiezelor de vară şi praf de la Biţina, salcâmul imens sau dudulsub care se trăgea căruţa, valea pentru scăldat şi pentruduminicile în care se făceau hore, dar mai ales caii. Soţul mătuşiimele avusese dintotdeauna cei mai frumoşi cai din toată zona. Caiişi damigeana de vin (o damigeană micuţă, cred că de-aia de treilitri, se afla totdeauna cu el, de aici şi porecla Damigel, pentruca oriunde ar fi fost rost de petrecere să se poată opri după poftasufletului şi a vinului său) erau viaţa sa. Şi poveştile. Pe carele inventa nonstop pentru noi, copiii, cu o vervă şi cu un personajplăsmuit dintr-un aluat în care s-ar fi pus Sveijk, DănilăPrepeleac şi Păcală fabuloase.
La Dridu, caii era mici şi pipernicţi, înhămaţi doar cu gurile deham - ca la ţigani, spunea Damigel. Care chiar dacă nu mai eraucaii lui, îi luase CAP-ul, îi ţinea tot acasă, tot pe grăunţele şifânul lui, şi nu i-ar fi înjosit să-i pună în aşa ceva nici dacăs-ar fi prăbuşit lumea peste el. De altfel, avea să se prăbuşeascăîn noaptea în care caii CAP-ului au fost căsăpiţi, iar Surul lui(un armăsar superb, alb, cu pete sângerii) fusese măcelărit denişte ţigani năimiţi pentru o aşa treabă murdară.
A stat toată noaptea afară pe prispă, auzind nechezatul tragic alcailor. A băut damigeană de vin după damigeană de vin. Dimineaţaera deja un om bătrân, din care se scursese toată vigoarea şi toatăfenezia lui de a trăi. O vreme îndelungată nu a mai vorbit cunimeni şi nimeni niciodată nu l-a mai auzit povestind.
Iuru, aşa se chema lunca de la Dridu, pornea chiar din spatelegrădinii bunicilor mei. Chiar dacă aici îşi aduceau dridenii vacileşi oile, chiar dacă de aici îşi adunau lemne de foc, chiar dacă deaici tăiau fasciile din care îşi împleteau garduri şi coşuri, luncapărea neatinsă de om. Cărări care nu duceau nicăieri, trunchiuri dearini sau plopi doborâte de timp şi roase de carii, tufe de măceşişi răchite în care nu puteai pătrunde, poiene şi poieniţe pe carele găseai doar o singură dată, dispărând mai apoi de parcă ar s-arfi mişcat asemenea dunelor din deşert, grinduri ale Ialomiţei şilimbi de nisip împinse mult în vegetaţia luxuriantă a lunciialcătuiau un ţinut fabulos.
Porneam de-acasă cu verişoara-mea Maria, exuberanţi, gălăgioşi,frenetici. Odată pătrunşi în luncă, voioşia, cuvintele, stărilepăreau absorbite de lumina verde-intunecată, de liniştea păstoasă,materială ce parcă avea un izvor, venea dintr-un loc anume, pe carenu reuşeam să-l identificăm. Pas cu pas, clipă de clipă, tăcereaera mai profundă şi mai copleşitoare: nici nu îndrăzneam să otulburăm cu cuvinte. Un clopoţel de la gâtul unei vite ne înfioraşi mai tare. Cred că amândoi ne gândeam la acelaşi lucru fără săîndrăznim să-l spunem.
Întâlnirea cu Ialomiţa - totdeauna se ivea pe neaşteptate în faţanoastră - era o izbăvire. Ne reveneam stând pe nisip şi privindapa. În cele mai multe zile ale verii, Ialomiţa era doar un fir, unfiricel chiar, cu mici braţe, ghioluri şi foarte puţine vertijurice ne semnalau adâncimi ale apei - gropane - de care trebuia să neferim.
Am învăţat din prima vară să ascult apa şi lunca. Era esenţialpentru viaţa tuturor.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţiide Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al AcademieiRomâne (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fostpremiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul"Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentrujurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj",în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor dinBucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
