Ziarul de Duminică

Jan H. Mysjkin: „Originalul n-ar trebui publicat niciodată înainte de a fi tradus...”

Jan H. Mysjkin: „Originalul n-ar trebui publicat niciodată înainte de a fi tradus...”/ de Lucian Vasilescu şi Daniel Nicolescu

Autor: Lucian Vasilescu, Daniel Nicolescu

27.07.2012, 00:08 820

- Stimate Jan H. Mysjkin, sunteţi poet. Aţi publicat şapte (dacă am socotit bine) volume proprii în olandeză şi în franceză. Cum de găsiţi resursele de generozitate pentru a şi traduce din poezia altor confraţi?

- Cele şapte volume au fost scrise într-un interval de treizeci şi cinci de ani, ceea ce, pe unitate de timp, deja nu mai înseamnă ceva exagerat! Întrebarea voastră îmi aminteşte de ultima discuţie pe care am purtat-o cu regretatul meu prieten, Constantin Virgil Bănescu. La un an după ce îşi publicase cel de-al treilea volum - într-un spaţiu de şase ani - era complet descurajat pentru că, în opinia lui, nu scria suficient de multe poeme. Şi-atunci i-am zis: "Să presupunem că scrii un poem pe lună; e mult? Nu, s-ar putea chiar considera că eşti un puturos. Dacă vei scrie timp de un an în ritmul ăsta, vei strânge douăsprezece poeme. E mult? Tot nu e. Ba chiar s-ar putea ca lumea din jurul tău să te acuze de lene incorigibilă. Continui să scrii preţ de cinci ani; vei avea şaizeci de poeme, ceea ce e o recoltă stimabilă. Să admitem că ai avea la dispoziţie jumătate de veac de luciditate şi că, în tot acest răgaz, ai continua să scrii un poem pe lună: vei avea 600 de poeme. Şase sute... Cu 570 mai mult decât s-ar cuveni!" Argumentul meu nu l-a convins. Virgil a vrut să trăiască în spiritul lui Orfeu, doar în spiritul lui Orfeu, şi asta l-a dus direct spre moarte. Fie-i ţărâna uşoară!

- Totuşi nu ne-aţi răspuns încă la întrebare: de unde aveţi energia de a traduce atâţia colegi de breaslă?

- Dar şi colege de breaslă, nu numai colegi... La drept vorbind, nu mi-am închipuit niciodată că voi deveni traducător. De altfel, nu am făcut studii lingvistice, ci, mai întâi, de cinematografie, şi apoi de filosofie. Însă, pe lângă scenariile şi disertaţiile pe care le scriam în perioada de studii, scriam şi publicam poezii. Eram preocupat de noile forme de scriitură, apărute în jurul revistei franceze Change şi am început să traduc în neerlandeză din autori precum Paul Louis Rossi şi Jacques Roubaud, ca să văd care era mecanica poemelor lor. Era vorba şi despre alte elemente decât rima sau metrica, şi voiam să descopăr care sunt acestea. Aceste traduceri erau în primul rând inspirate de preocuparea pentru căutările formale. Studiile mele cinematografice din acea perioadă nu sunt, probabil, străine de această curiozitate. Toată lumea învaţă alfabetul, deci mulţi sunt convinşi că pot scrie poezie fără să aibă cunoştinţă despre toate evoluţiile stilistice ale secolelor trecute. Or, cinematograful este o artă foarte tehnică; nimănui nu i-ar trece prin cap să facă un film fără să ştie cum funcţionează o cameră de filmat, un magnetofon, o masă de montaj. De fapt, am o manieră foarte cinematografică de abordare a limbii, văd versurile ca pe nişte fotograme pe care le organizez, prin montaj, în secvenţe (strofe), iar aceste secvenţe sunt la rândul lor adunate într-o unitate mai mare, care constituie filmul poemului.

- Asta explică desigur şi latura vizuală a poeziei dvs, atât ca obiect (tiparul şi punerea în pagină), cât şi ca substanţă (interiorul poemelor), unde se face adesea referire la fotografie. Iată însă că tot nu ne-aţi spus nimic despre impresionantul volum de traduceri pe care le-aţi realizat.

- Am realizat primele mele traduceri doar pentru mine, departe de orice intenţie de a le publica, ca pe nişte exerciţii formale. Atunci când revista olandeză Raster a renăscut din propria-i cenuşă, în 1977, am trimis aceste traduceri pe adresa redacţiei, de care mă simţeam foarte apropiat spiritual. Nu doar că revista i-a publicat pe aceşti poeţi, pe vremea aceea complet necunoscuţi în Olanda, dar mi-a mai cerut şi alte traduceri. Trebuie să vă fie clar că pe-atunci olandezii traduceau, desigur, din Villon sau din Baudelaire, dar n-aveau nici cea mai măruntă idee despre poezia franceză contemporană.

Simplul fapt că redacţia revistei Raster m-a poftit să-mi continui activitatea de pionierat, m-a determinat să traduc şi să prezint şi alţi autori. Au apărut apoi alte reviste şi toate mi-au spus acelaşi lucru: mai vrem. Ceea ce am şi făcut - şi, dacă faci asta îndeajuns de mult timp, ajungi să te trezeşti într-o bună zi cu un raft întreg de traduceri.

- OK, am înţeles. Vă rugăm să ne lămuriţi şi de unde vine apetitul dumneavoastră pentru literatura română?

- În 2001, mă aflam la Colegiul European al Traducătorilor Literari din Seneffe, în partea francofonă a Belgiei. În acel an, erau prezenţi acolo şi trei autori români: Ioan Flora, Anca Măniuţiu şi Mariela Rotaru. Vorbeau cu mult entuziasm despre literatura română şi mi-am dat seama că nu ştiam nimic despre acest subiect. Ion Creangă, Lucian Blaga, Nichita Stănescu? Nu auzisem de ei. Dacă ştiam vreun autor român, asta se-ntâmpla pentru că el nu scrisese în româneşte. De pildă Panait Istrati, Eugène Ionesco sau Tristan Tzara (căruia îi tradusesem Cele şapte manifeste dada, avangarda fiind unul dintre punctele mele de interes major). Mi-am dat seama că există o problemă. Flandra şi Olanda au împreună 23 de milioane de locuitori, iar noi considerăm că avem o literatură neerlandofonă demnă de export. Or, România şi Republica Moldova au tot 23 de milioane de locuitori; prin urmare, nu există, aprioric, temeiuri pentru care literatura română să nu fie citită în afara graniţelor sale. Mai mult, începând cu anul 2000, aveam impresia că literatura franceză, sau măcar cea care mă interesa (adică aşa zisa "poezie de creaţie"), dădea semne de oboseală. Atmosfera la Paris era destul de sumbră şi mi s-a părut necesar să plec din oraş ca să-mi recapăt suflul. L-am recăpătat învăţând româneşte şi locuind o mare din parte din timp în România. Trebuie precizat că poznaşul zeu Cupidon n-a fost străin de această schimbare din viaţa mea.

Am avut noroc. M-am stabilit la Bucureşti în 2003, în momentul în care o generaţie nouă şi proaspătă se afla în efervescenţă. Asistam, cât puteam de mult, la conferinţe şi lecturi de poezie. Am învăţat o groază de lucruri de la Cezar Ivănescu, la cenaclul său din Sala Oglinzilor, sau de la Marin Mincu, în rotonda Muzeului Literaturii, sau în cadrul întâlnirilor pe care Răzvan Ţupa şi Claudiu Komartin le organizau Club A. Am văzut născându-se sub ochii mei ceea ce se numeşte astăzi "generaţia 2000". A fost minunat.

- Revenind la poezia dumneavoastră, vă rugăm să ne spuneţi "povestea" poemului Kosovo, publicat, în 2006, în 34 de limbi!

- Închipuiţi-vă că acest poem a fost salvat de propria mea neglijenţă graţie unei românce! La Paris, Wanda Mihuleac a strâns în jurul ei o întreagă constelaţie de plasticieni şi de poeţi, doar ca să poată realiza împreună nişte cărţi "de artişti". Într-o bună zi, m-a pus în legătură cu Klasien Boulloud, artistă franceză de origine olandeză. Klasien mi-a cerut un poem, de preferinţă scurt, în trei limbi. Printre numeroasele ciorne de care camera mea de scriitor era plină se afla şi "Kosovo", grifonat pe aceeşi foaie de hârtie, în franceză şi neerlandeză.

E un poem pe care îl scrisesem în chip de răspuns la o fotografie de război surprinsă în străvechea regiune sârbească. Se zărea acolo o bucătărie distrusă, cu o masă pe care se afla o formă greu de desluşit. Când am văzut poza, şedeam la masa mea din bucătărie, iar paralela dintre realitatea mea paşnică şi oribila realitate a imaginii m-a copleşit. Preţ de câteva clipe, mi s-a părut că aerul se goleşte de oxigen - iar aceste câteva secunde au fost îndeajuns pentru ca poemul să se nască. Nu există nicio referinţă anecdotică la războiul din Kosovo; doar titlul circumstanţiază poemul. Astăzi, titlul ar putea face referinţă la alt loc, Homs bunăoară, iar mâine la un altul. Tovarăşa mea de viaţă din acea vreme, ea însăşi scriitoare şi traducătoare, l-a transpus în ruseşte. Nu aveam intenţia să-l public; Klasien Boulloud l-a înşfăcat şi l-a preschimbat într-o impresionantă carte de artist în 2006.

Atunci când directorul Centrului de Poezie din Gand se tot străduia să găsească o idee pentru un cadou de oferit prietenilor şi colaboratorilor, cu ocazia Anului Nou 2007, ne-a trecut prin cap să traducem poemul în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, plus alte câteva variante. Printre acestea din urmă au fost şi o traducere în "poezie vizuală", precum şi una în "limbajul semnelor", ceea ce a fost complet neobişnuit. Desigur, poemul a avut şi o transpunere în albaneză şi în sârbă. Traducerea albaneză e semnată de Eqrem Basha, unul dintre cei mai importanţi poeţi kosovari. Poetul sârb, şi el foarte cunoscut în ţara sa, a preferat să semneze cu pseudonim. Mi-a explicat că mai existau încă destul de mulţi naţionalişti nebuni (mă refer la anul 2006), în stare să vină să-ţi spargă geamurile, sau chiar capul, pentru că ai tradus un poem care face referinţă la atrocităţile comise în războiul din Kosovo.

- Aţi tradus, în reviste literare din Belgia, Franţa, Olanda, mai bine de 30 de autori români, îndeobşte poeţi. Aţi publicat o antologie de poezie română ("Înger în fereastra dinspre răsărit") la o editură belgiană, aţi tradus şi un autor român "recuperat" - Max Blecher (volumul Întâmplări din irealitatea imediată a apărut la Amsterdam). Dacă am uitat ceva, vă rugăm să completaţi dumneavoastră. După toate acestea, ce mai urmează?

- Între timp, am ajuns la mai bine de 50 de autori, atât poeţi cât şi prozatori, clasici sau contemporani. În luna septembrie, voi publica cea de-a doua mea antologie - care reuneşte doisprezece poeţi români -, tot la Centrul de Poezie din Gand: Cu preţul gurii. În primăvara anului următor, revista Deus ex Machina va publica un număr special, dedicat literaturii române, aşa cum a mai făcut deja în 2007. Traducerea în neerlandeză a celui de-al doilea roman al lui Max Blecher, Inimi cicatrizate, se află deja în sertarele editurii, dar data de apariţie nu a fost încă stabilită.

La anul, mă voi concentra asupra traducerilor din română în franceză. De când am aflat că România va fi invitat de onoare al Salonului de carte de la Paris, 2013, ATLR (Asociaţia Traducătorilor din Literatura Română) - creată de Magda Cârneci pe vremea când era directoare al ICR Paris - se află în fierbere.

În mod ciudat, ICR Bucureşti a trimis un comunicat scriitorilor, că să-i hărţuiască pe traducătorii francezi pasionaţi de literatura română. Or, ICR face o greşeală capitală: nu traducătorii trebuie convinşi, ci editorii. La sfârşitul lunii mai, în decursul unei şedinţe ATLR consacrate pregătirii Salonului, am făcut cu toţii o listă a cărţilor pe care deja le-am tradus. Am picat pe spate: în ultimii ani, o duzină de traducători au transpus integral, din proprie iniţiativă, nu mai puţin de optzeci de titluri, la care se adaugă şi vreo patruzeci de traduceri aflate într-un stadiu avansat... pentru sertar. A existat şi o surpriză neplăcută, aceea că unii dintre noi traduseseră, fără să ştie, aceeaşi carte, ceea ce este regretabil pentru energia şi talentul pe care le-au pus în joc. Uluitor: există 80 de titluri care îşi aşteaptă cititorii. Asta demonstrează că ceea ce lipseşte nu sunt traducătorii pasionaţi, ci editorii.

Tragem nădejde că, măcar în perspectiva Salonului de carte, editorii francezi vor catadicsi să manifeste deschidere faţă de literatura română. Nu e încă un pariu câştigat... Editorii nu se îmbulzesc la uşile noastre şi, de cele mai multe ori, nu primim niciun răspuns în contul manuscriselor expediate pe adresele editurilor.

- Aceste consideraţii deprimante ni se par totuşi a fi contrazise de numărul mare de texte (traduceri) pe care le-aţi publicat.

- Izbutesc din când în când să public câte un autor român doar pentru că s-a întâmplat să colaborez înainte cu editura sau cu revista, în alte împrejurări. De pildă, în 2003 am publicat la editura Textuel o traducere în franceză din Paul van Ostaijen, poetul dadaist flamand. Colaborarea cu editura a fost excelentă. La sfârşitul lui 2004, când am aflat că Les Belles Étrangères - o manifestare literară majoră din Franţa - va fi consacrată României, m-am dus la cei de la Textuel şi le-am propus să facem o culegere din versurile lui Nichita Stănescu. Nici directoarea, nici redactorul de poezie nu auziseră de acest poet, dar au acceptat să-l publice cu ochii închişi - ca să zic aşa. Pentru că eram zoriţi, i-am poftit pe prietenii mei Linda Maria Baros, Pierre Drogi şi Anca Vasiliu să ne sprijine eforturile. Toţi patru am izbutit să încheiem această antologie pentru Les Belles Étrangères, în 2005. Să spunem lucrurile pe şleau: dacă Linda, Pierre sau Anca ar fi avut această iniţiativă, culegerea n-ar fi văzut lumina tiparului. Asta a fost posibil doar pentru că eu lucrasem deja cu Textuel şi pentru că editorul avea încredere în mine.

- Ştim că faceţi parte din echipa Festivalului Internaţional de Poezie de la Rotterdam. Spuneţi-ne câteva lucruri despre el şi despre prezenţele româneşti (pe care le-aţi înlesnit) la acesta.

- E o onoare prea mare, nu sunt membru al echipei, dar, din 1984, am colaborat la festival ca traducător, prezentator, interpret şi "profesor" de poezie, cărăuş de lăzi cu bere şi nu numai atât. Fiind singurul care traducea poezie franceză contemporană în anii '80-'90, cei care se ocupau de festival mi-au venit în întâmpinare. Mi-au cerut fie să propun nişte nume, fie să-mi spun părerea în legătură cu unul sau altul.

Cred că sfaturile mele le-au fost de folos, pentru că, iată, şi după treizeci de ani, sunt tot aici. Dup ce m-am iniţiat suficient de temeinic în aria literaturii române, mi-au ascultat în mod firesc şi propunerile care vizau acest domeniu. Constantin Abăluţă, Matei Vişniec, Ioan Es. Pop, Doina Ioanid şi Ion Mureşan au constituit tot atâtea succese. Festivalul i-a consacrat un atelier de traducere lui Abăluţă, precum şi recenziile de presă cuvenite; lui Mureşan i s-a cerut să scrie un poem original care să însoţească un scurt-metraj despre Rotterdam; Ioanid este invitată anul acesta la Poetry Parnassus cu ocazia Jocurilor Olimpice, graţie traducerilor în engleză făcute în timpul Festivalului de la Rotterdam; altfel, londonezii n-ar fi avut acces la poezia ei.

- Toate acestea demonstrează impactul Festivalului.

- Exact. Din păcate, criza financiară n-a ocolit festivalul. În anii optzeci, manifestarea găzduia mai mult de 40 de poeţi preţ de o săptmână, precum şi pe traducătorii acestora. Anul acesta, nu mai sunt decât 20 de poeţi, durata a fost redusă la cinci zile, iar traducătorii vin pe speze proprii (deci nu vin). E limpede că în viitor va fi mult mai greu să "plasez" un poet român. Din fericire, după o pauză de zece ani, festivalul de poezie de la Anvers a renăscut sub numele Felix Poetry Festival. Tot anul acesta, Emilian Galaicu-Păun este invitatul nostru, graţie sprijinului oferit de ICR Bruxelles, ale cărui eforturi de promovare a literaturii române în spaţiul neerlandez nu pot decât să le salut. Pot să vă vând un pont: în 2013, Felix Poetry Festival va dedica o seară poeziei române, ceea ce înseamnă că vom avea avea posibilitatea să invităm trei sau patru autori.

- Pentru ca pontul să fie complet, aţi putea să ne spuneţi şi numele poeţilor invitaţi?

- N-am ajuns atât de departe; de altfel, nu eu am ultimul cuvânt în această problemă. Traducătorul propune, conducerea dispune.

- Ce are a-i reproşa poetul Jan H. Mysjkin traducătorului Jan H. Mysjkin?

- Întrebarea dvs. decurge dintr-o uriaşă prejudecată: de ce-ar avea poetul ceva de reproşat traducătorului şi nu invers. Fiţi liniştiţi, poetul Mysjkin şi traducătorul Mysjkin se înţeleg de minune, mai ales de când poetul a devenit propriul său traducător şi de când traducătorul îl corectează pe poet. Uneori se ciondănesc, e drept, dar asta se întâmplă şi în cele mai durabile menajuri, nu-i aşa?

Cu câţiva ani în urmă, Tirade, o revistă neerlandeză, a scos un număr amplu dedicat traducerilor din Ţările de Jos. Cu acest prilej, am formulat următoarea maximă: "Niciodată nu trebuie publicat originalul înainte de a fi tradus." Obişnuiesc să recitesc cu voce tare traducerile, împreună cu autorii. Acest exerciţiu m-a salvat de la multe interpretări eronate ale originalului, dar, în acelaşi timp, stau chezaş că autorii au pus adesea mâna pe un pix roşu ca să corecteze originalul. La urma urmei, traducătorul este este cel mai necruţător cititor, e cu ochii-n patru la fiecare literă şi la cea mai măruntă virgulă. Îmi vine în minte cu precădere o astfel de lectură în doi, când un nuvelist - al cărui nume îl voi trece sub tăcere - a făcut mai multe corecturi asupra originalului decât făcusem eu în traducerea mea!

Într-o zi, mi-am spus: "Dacă îmi iau în serios propria maximă, trebuie să mi-o aplic în primul rând mie". De-atunci, îmi scriu toate poemele în franceză şi în neerlandeză simultan. Îmi împart ecranul calculatorului în două, câte o parte pentru fiecare limbă, şi trec în permanenţă de la stânga la dreapta şi invers. Pentru mine, un poem este isprăvit doar atunci când sunt mulţumit de rezultatul obţinut în ambele limbi. Nu pot să spun cu adevărat că versiunea neerlandeză este o traducere a versiunii franceze sau viceversa; la sfârşit, am două originale. Aşa încât, în calitate de traducător al poemelor altora, urmăresc să realizez un poem care să poată fi citit ca un original. Pentru că, nu-i aşa, cel la inima căruia încercăm să ajungem este cititorul, fie că vocea versului este expresia unui poem personal sau a unui poem scris de altcineva. Ca să citez nişte versuri din Lucian Blaga: " Chiar şi atunci când scriu stihuri originale / nu fac decât să tălmăcesc. / … / Traduc întotdeauna. Traduc / în limba românească / un cântec pe care inima mea / mi-l spune, îngânat suav, în limba ei."

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO