Ziarul de Duminică

Jocul de-a vacanţa şi de-a… moartea/ de Radu Constantinescu

Jocul de-a vacanţa şi de-a… moartea/ de Radu...
25.08.2016, 23:59 221

Liliana Burlacu, Doru George Burlacu        

Mihail Sebastian. Remember 1945

Editura Grinta

 

Marţi 29 mai 1945, la orele prânzului, Mihail Sebastian se întorcea de la mama sa şi se pregătea să meargă la Universitatea Liber Democratică, unde urma să îşi inaugureze cursul de literatură. Ar fi trebuit să vorbească despre Balzac şi problemele sociale ale timpului său. Nu a mai ajuns să o facă. Un cumplit accident de circulaţie i-a pus capăt zilelor. Avea doar 38 de ani şi se impusese în mediile intelectuale ca un remarcabil scriitor şi publicist, cu o intensă activitate de romancier, dramaturg, critic literar şi dramatic, eseist, conferenţiar. În amfiteatrul Universităţii, un număr impresionant de studenţi îşi aştepta în linişte profesorul. Vestea morţii sale a căzut ca un trăsnet. Spontan, întregul corp didactic a luat decizia să-l comemoreze chiar în cadrul orei rezervate prelegerii sale. A fost prima manifestare omagială, iar cel dintâi necrolog a fost rostit în faţa asistenţei consternate de colegul său, eseistul şi criticul literar Ion Biberi.

Au urmat, firesc, comemorările publice, articole de presă semnate de personalităţi ale epocii, care l-au evocat pe cel plecat dintre ei atât de devreme. Acestor momente încărcate de regret şi durere le este dedicat volumul Mihail Sebastian. Remember 1945 semnat de Liliana Burlacu şi Doru George Burlacu, cercetători la Institutul de lingvistică „Sextil Puşcariu“ din Cluj-Napoca.

Document de istorie literară, lucrarea iese din formula consacrată, şi destul de ternă, a unei succesiuni de necrologuri. „Noutatea întreprinderii noastre – precizează Doru George Burlacu în textul care deschide volumul – constă în reunirea completă şi exactă a materialului într-un separatum.” Autorii au parcurs cu rigoare ştiinţifică presa vremii şi au identificat cele mai importante texte care relatau desfăşurarea ceremoniilor funerare, consemnau participanţii, intervenţiile acestora, realizând un veritabil film documentar. Faptul că intervalul temporal al materialelor de presă selectate a fost extins până la sfârşitul anului 1945 oferă, la 70 de ani de la tragedie, o imagine exactă şi obiectivă a ecourilor din epocă consacrate dispariţiei neaşteptate a tânărului intelectual.

Încă din prima zi, presa acordă spaţii largi tragicului eveniment, iar primii confraţi care semnează în paginile ziarelor bucureştene sunt I. Peltz, Tudor Teodorescu – Branişte şi Ion Biberi. Preţuirea de care se bucura Sebastian este pusă în evidenţă de consemnarea ceremoniei funerare în publicaţiile de vineri 1 iunie. Trecerea în revistă a oficialităţilor prezente vorbeşte de la sine: la cimitirul Filantropia au fost prezenţi alături de înalţi demnitari (miniştrii Lucreţiu Pătrăşcanu, Mihai Ralea, George Macovescu, Octav Livezeanu, Anton Bibescu) şi numeroşi oameni de cultură. O simplă enumerare a scriitorilor ne îndreptăţeşte să afirmăm că în jurul catafalcului s-a aflat floarea literaturii române (bucureştene) din acel moment istoric. Să reţinem câteva nume: Felix Aderca, Al. Rosetti, N.D. Cocea, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Perpessicius, Tudor Teodorescu-Branişte, Victor Ion Popa, Petru Comarnescu, Ion Vinea, Ury Benador, Şerban Cioculescu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Claudia Millian-Minulescu, Al. Kiriţescu, Radu Boureanu, Al. Philippide, Camil Baltazar, Cella Serghi, H. Yvonne Stahl, Vladimir Streinu, Geo Bogza, I. Peltz, Oscar Lemnaru, Lucia Demetrius. Lor li s-au adăugat, în mod firesc, confraţii din lumea teatrului, regizori, actori, critici dramatici (N. Carandino, Ioan Massoff, Sică Alexandrescu, Tanţi Cocea, Silvia Dumitrescu, Mircea Şeptilici, Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Niky Atanasiu şi mulţi alţii al căror nume generaţiile de azi nu şi le mai amintesc).

Aşa cum se obişnuieşte, necrologurile, cuvântările, articolele au omagiat pe cel dispărut, punându-i în evidenţă calităţile. Nu vom insista asupra lor. Există, însă, în bogatul material de presă adunat de cei doi autori clujeni şi pagini mai puţin convenţionale, care scot la iveală detalii peste care timpul a aşternut uitarea, fapte aparent minore dar care întregesc personalitatea celui dispărut, adevărate documente de istorie literară. Iată câteva dintre ele:  „Cortina” publică un reportaj al ultimei zile din viaţa lui Sebastian, începută dimineaţa în biroul directorial al lui Sică Alexandrescu de la Teatrul Comedia, care îi aducea la cunoştinţă faptul că obţinuse un contract în baza căruia „Steaua fără nume” urma să se joace la Paris. În „Jurnalul de  dimineaţă”, Ioan Masoff relatează ultima şedinţă a Comitetului de lectură a Teatrului Naţional care citise „Ultima oră” şi o recomandase pentru a intra în repertoriu. Petru Comarnescu, în „Timpul”, consemnează ultima lor convorbire telefonică despre articolul ce urma să apară în numărul pe mai al Revistei Fundaţiilor Regale, sub semnătura lui Ieronim Şerbu, despre opera sa.

Iată cum relatează episodul Camil Petrescu în Revista Fundaţiilor din luna iulie 1945:

„În luna martie, ne-a venit la redacţie un articol despre el. Avea un iz straniu de panegiric şi a trebuit să-i tăiem începutul care conţinea – în mod neobişnuit – datele biografice. A fost dat la cules pentru numărul din luna mai. Cu o săptămână înainte de apariţia revistei,  aflând de articol, (Sebastian n.n.) a cerut stăruitor şi iritat să nu apară…Era ceva firesc la el… Nu voia să fie lăudat în scris niciodată. De altfel, nici altminteri…

Din motive tehnice, cu toată supărarea lui, articolul nu a putut fi retras. A apărut. Dar a apărut în ziua înmormântării lui…”

Textul lui Ieronim Şerbu este reprodus în deschiderea volumului semnat de Liliana şi Doru George Burlacu.

 

Un episod special al biografiei lui Mihail Sebastian, asupra căruia critica literară din ultimii ani s-a aplecat cu mare atenţie este cel al colaborării la ziarul „Cuvîntul” şi al relaţiilor cu magistrul său, ideologul dreptei interbelice,  profesorul Nae Ionescu. Nu era nici locul şi nici momentul, la catafalcul lui Sebastian, să fie evocată această perioadă controversată a existenţei sale ( în paranteză fie spus, indexul volumului nu consemnează titluri ale publicaţiilor evreieşti. Nu este o omisiune ! „Tăcerea – notează  autorii – este maniera în care presa comunitară şi-a sancţionat coreligionarul pentru colaboraţionismul năist”). Dar nici nu putea fi ignorată total. Cei care deschid Cutia Pandorei sunt Camil Petrescu şi Al. Rosetti, în articolele publicate în numerele pe iulie, respectiv septembrie, ale Revistei Fundaţiilor Regale, reproduse în volum. Ei încearcă să descifreze drama sufletească mistuitoare a scriitorului. Iată ce spune Camil Petrescu: „Cu o sfâşietoare încredere în străfundurile omeniei şi ale probităţii intelectuale, cere profesorului echivalentul propriei sale loialităţi intelectuale, un cuvânt de înţelegere pentru drama lui. Are nenorocul să i se răspundă cu o brutalitate bestială. A jucat pe cartea inimii şi a pierdut.”

Iar Al. Rosetti, cel care i-a întins o mână de ajutor, îndemnându-l să scrie în replică „Cum am devenit huligan” şi publicându-i cartea (iată-i mărturisirea în „Cartea albă”: „Atacat de presa de dreapta şi de stânga, batjocorit şi hulit din amândouă părţile, Sebastian s-a retras sub cort şi a răspuns detractorilor săi... Fermecat de personalitatea lui, am plănuit atunci publicarea broşurii polemice «Cum am devenit huligan», care a apărut în scurt timp”) completează: „Cine a citit «De două mii de ani», romanul său care a stârnit  atâta vâlvă în 1934, la data publicării, şi apoi strălucitul pamflet «Cum am devenit huligan», în care răspundea tuturor detractorilor săi, ştie ce înseamnă apărarea demnităţii umane.”

 

Închei aceste însemnări pe marginea unui volum emoţionant, elaborat cu desăvârşit profesionalism, reproducând câteva fraze din articolul lui Felix Aderca, publicat în ultimul număr din 1945 al Revistei Fundaţiilor, care dau glas unei tainice şi tulburătoare întrebări:

„Că a fost surprins în mijlocul drumului, se putea întâmpla oricui. Dar autocamionul nu era o nălucă şi nici nu înainta cu viteza luminii, ca Mihail Sebastian să nu se fi putut feri. N-a fost prins între două camioane sau între un camion năvălit pe trotuar şi zidul unei case.

De ce a stat locului?

Această tulburătoare taină, Mihail Sebastian, ai luat-o cu tine în mormânt. Niciodată nu vom cunoaşte secretul morţii tale violente.”

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO