Având drept ghid un băieţel obligat să contemple mult prea devreme latura întunecată a realităţii, Marcelo Figueras ne invită să aruncăm o privire spre capitolul cel mai sumbru din istoria recentă a Argentinei. În faţa acestei realităţi terifiante, ale cărei tentacule se insinuează în sânul familiei sale, băieţelul care îl admiră de Harry Houdini evadează într-un spaţiu al fanteziei, Kamceatka. Acel teritoriu misterios şi îndepărtat, cu urşi fioroşi, cratere fumegânde învăluite în vapori de sulf şi vârfuri muntoase acoperite de zăpezi eterne va fi refugiul lui imaginar, Avalonul în care se va ascunde pentru a-şi vindeca rănile şi pentru a supravieţui urmărilor unuia dintre cele mai brutale şi mai nefaste regimuri politice din America Latină.
Vocea autorului: „Precum broscoii din Kamceatka, mă consider amfibiu. Am nevoie de literatură şi de cinematografie ca să supravieţuiesc. Una e un mod de creaţie solitar; cealaltă este mai mult o activitate de grup.“
„Kamceatka are toate datele unei capodopere. (…) Este un poem elegiac tandru, sobru şi emoţionant, care, dincolo de intensitatea tăcerilor sale asurzitoare, ascunde bătăile seci ale zgomotului şi furiei unei tragedii colective de proporţii incomensurabile." - Ángel Fernández-Santos, El País
Marcelo Figueras s-a născut în 1962 la Buenos Aires, în Argentina. A lucrat ca jurnalist la diverse reviste (Humor, El Periodista, Caín), a fost editor al suplimentului de cultură al cotidianului Clarín şi director al revistei Viva. I-a intervievat, printre alţii, pe Madonna, Julia Roberts, Mick Jagger, Paul McCartney, Woody Allen, Arthur Miller şi Martin Scorsese. A publicat povestiri în mai multe antologii şi este autorul romanelor El muchacho peronista (1992), El espía del tiempo (2001), Kamceatka (2003), La batalla del calentamiento (2007) şi Aquarium (2009). A scris scenariul filmului Plata quemada, în regia lui Marcelo Piñeyro, pentru care a primit Premiul Asociaţiei Criticilor de Film Argentinieni. Filmul realizat pe baza romanului său Kamceatka a avut mare succes la critică şi la public şi a fost ales să reprezinte Argentina la Premiul Oscar, secţiunea „Cel mai bun film străin“.
2. All things remote
Cuvântul „Kamceatka“ sună neobişnuit. Prietenilor mei spanioli li se pare imposibil de pronunţat. De fiecare dată când îl pronunţ mă privesc cu superioritate, ca şi cum ar avea de-a face cu un sălbatic blând. Se uită la mine şi îl văd pe Queequeg, bărbatul tatuat din cartea lui Melville, care adora statuia unui zeu fals. Ce interesantă ar fi Moby Dick povestită de Queequeg ! Însă poveştile sunt scrise de supravieţuitori.
Nu-mi aduc aminte de vreo vreme în care să nu fi ştiut ce este Kamceatka. La început era o ţară de cucerit, între atâtea altele din jocul meu preferat, TEG, Tactică şi strategie de război. Caracteristicile epice ale jocului se transmiteau numelui acelui loc, dar eu aş fi putut jura că numele avea un răsunet glorios. Mă
înşelam, sau Kamceatka chiar sună ca o încrucişare de săbii ? Sunt dintre cei care simt o irezistibilă chemare către lucrurile îndepărtate, la fel ca Ismail din Moby Dick. Distanţa reprezintă pentru mine măsura aventurii pe care sunt dispus s-o încep: cu cât e mai îndepărtată ţinta, cu atât mai mare trebuie să fie curajul. Pe tabla de TEG, ţara mea natală, Argentina, se află în partea de jos, la stânga. Kamceatka, în schimb, se află foarte sus şi la dreapta, chiar sub roza vânturilor. În dimensiunea plană a acestui univers, Kamceatka era locul cel mai îndepărtat la care puteam visa.
Când ne jucam, nimeni nu încerca să cucerească Kamceatka. Naţionaliştii jinduiau după America de Sud, cei care doreau câştigul cu orice preţ, după America de Nord, cei culţi visau la Europa, iar cei practici se stabileau în Africa sau în Oceania, care se cucereau uşor şi erau chiar şi mai uşor de apărat. Kamceatka era în Asia, care era prea mare şi, prin urmare, greu de controlat.
Şi culmea, nici măcar nu era o ţară adevărată : exista ca naţiune
independentă doar pe planiglobul insolit al jocului de TEG, deci cine şi-ar fi dorit o ţară care nici măcar nu era adevărată ? Kamceatka îmi rămânea mie, fiindcă întotdeauna am ţinut cu cei mai slabi. Kamceatka, un regat ascuns şi barbar, care mă chema cu bubuituri de tobe pentru a-i fi rege.
Pe atunci nu ştiam nimic de adevărata Kamceatka, acea limbă îngheţată pe care Rusia o trimite în Oceanul Pacific pentru a-şi bate joc de vecinii de peste mări. Nu aflasem despre zăpezile ei eterne şi despre cei o sută de vulcani. Nu ştiam despre gheţarul Mutnovski şi nici despre lacurile ei cu ape corozive. Nu ştiam nimic despre urşii săi fioroşi şi despre craterele fumegânde, nici despre bulele de gaz care se umflă ca burta unui broscoi la suprafaţa apelor termale de acolo. Era de ajuns că avea forma unui iatagan şi că era inaccesibilă.
Tata s-ar mira dacă ar şti cât de mult se aseamănă adevărata Kamceatka cu ţara visurilor mele. O peninsulă îngheţată care este, de asemenea, şi regiunea cu cea mai intensă activitate vulcanică de pe Pământ. Un orizont plin de piscuri înalte până la cer şi aproape inaccesibile, învăluite în vapori de sulf. Kamceatka
ca un regat extrem, paradoxal ; o sumă de contradicţii.
3. Rămân fără unchi
Pe tabla de TEG, distanţa dintre Kamceatka şi Argentina este înşelătoare. Dacă aş transpune dimensiunile ei plane pe suprafaţa unui glob, acea traiectorie ce părea insurmontabilă ar deveni apropiere. Nu mai e nevoie să traversezi întreaga lume pentru a ajunge dintr-un loc în altul. Kamceatka şi America sunt
atât de departe, încât aproape că se ating. În acelaşi fel, momentul de rămas-bun din benzinărie şi începutul poveştii mele sunt extreme care se suprapun şi se reflectă una în alta. Soarele de octombrie se confundă cu cel de aprilie, această dimineaţă o acoperă pe aceea. E uşor de trecut cu vederea că un soare este cel care anunţă vara iar celălalt îşi ia rămas-bun de la ea.
În emisfera sudică, aprilie este o lună a extremelor. Începe toamna şi, odată cu ea, frigul. Însă rafalele durează puţin, iar soarele se impune din nou. Zilele sunt încă lungi. Multe par furate verii. Ventilatoarele dau semne de oboseală, iar oamenii fug pe plajă la sfârşitul săptămânii, încercând să alerge mai repede ca iarna. În veşmintele sale, acea lună de aprilie din 1976 semăna cu toate celelalte. Eu începeam clasa a şasea. Eram ocupat cu orarul care îmi dădea bătăi de cap şi cu listele de cărţi pe care trebuia să le găsesc. Încă mai căram după mine mai multe rechizite decât era necesar şi mai protestam pentru locul meu în clasă,
mult prea aproape de catedra domnişoarei Barbeito.
Dar unele lucruri se schimbaseră. Lovitura militară, de exemplu. Chiar dacă mama şi tata nu vorbeau mult despre asta (mai degrabă decât furia şi descurajarea, părea să îi încerce incertitudinea), era evident că vorbesc de ceva serios. Pentru moment, unchii mei dispăruseră ca prin magie.
Până în 1975, casa noastră din cartierul Flores fusese plină de oameni care intrau şi ieşeau tot timpul şi vorbeau tare, râdeau şi loveau cu pumnul în masă pentru a evidenţia o frază, care beau mate şi bere, care cântau din voce şi la chitară şi care se urcau cu picioarele pe fotoliu de parcă ar fi trăit alături de noi
dintotdeauna. În majoritatea cazurilor, nu îi mai văzusem niciodată şi nici nu urma să îi mai văd. Când soseau, tata ni-i prezenta pe fiecare. Unchiul Eduardo. Unchiul Alfredo. Mătuşa Teresa. Unchiul Mario. Unchiul Daniel. Niciodată nu le reţineam numele, dar nu era nevoie. Din când în când, Piticul mergea în sufragerie şi cu cea mai inocentă voce a lui spunea : „Unchiule, îmi dai o cola?“ Cinci persoane se ridicau în acelaşi timp, iar el se întorcea în cameră cu paharele pline ochi, la timp pentru a vedea Sfântul.
La sfârşitul anului 1975, unchii au început să se rărească. Veneau din ce în ce mai puţini. Deja nu mai vorbeau tare, nu mai cântau şi nu mai râdeau. Tata nici nu se mai obosea să ni-i prezinte. Într-o zi, mi-a spus că unchiul Rodolfo a murit şi că vrea să îl însoţesc la priveghi. Eu nu ştiam cine este unchiul Rodolfo. Am acceptat pentru că a spus că va merge cu mine şi nu cu Piticul ; era o recunoaştere a superiorităţii poziţiei mele, de frate mai mare.
A fost primul meu priveghi. Unchiul Rodolfo era pe fundul unei cutii şi erau cam trei sau patru camere pline de oameni supăraţi care beau plini de emfază cafea cu mult zahăr şi fumau încontinuu. Mi s-a luat o piatră de pe inimă, fiindcă urăsc persoanele plângăcioase şi îmi imaginasem că un priveghi trebuie să fie o adunătură de bocitoare. Îmi amintesc că s-a apropiat de noi unchiul Raymundo (nu îl cunoşteam, mi l-a prezentat tata acolo) şi m-a întrebat de şcoală şi unde stau, iar eu, fără să stau pe gânduri, l-am minţit. Stau lângă Boca, i-am spus. Nu ştiu de ce. Din pură plictiseală, m-am apropiat de cutie şi am descoperit că îl cunoşteam pe unchiul Rodolfo. Avea obrajii scofâlciţi şi mustaţa puţin mai mare, sau poate doar părea mai mare pentru că era mai slab şi mai grav aşa, mort, sau poate că gravitatea afişată era doar o consecinţă a costumului şi a cămăşii cu guler înalt, dar era unchiul Rodolfo, fără îndoială. Unul dintre puţinii care veniseră pe la noi de două sau trei ori şi care făcuseră un
efort să se arate prietenoşi cu noi. La ultima vizită îmi dăruise un tricou cu River Plate. Când ne-am întors de la priveghi, m-am uitat în dulap şi era acolo, în al doilea sertar de jos. Nici măcar nu l-am atins. Am închis sertarul şi mi l-am şters
din minte, cel puţin până la căderea nopţii, când am visat că tricoul iese din sertar, se târăşte ca un şarpe până la patul meu şi mi se răsuceşte în jurul gâtului, sufocându-mă. L-am visat de mai multe ori. De fiecare dată când mă trezeam, mă simţeam ca un prost. Cum să mă strângă de gât un tricou cu River, dacă eu ţineam cu River?
Au mai fost şi alte semne, dar niciunul de atât de rău augur. Frica se instalase în propria mea casă, în sertarul meu, împăturită îngrijit şi mirosind a curat, între şosete şi ciorapi. Niciodată nu l-am întrebat pe tata cum murise unchiul Rodolfo. Nu era nevoie. Nimeni nu moare de bătrâneţe la treizeci de ani.
Fragment din volumul Kamceatka de Marcelo Figueras, în curs de apariţie la Editura Allfa, colecţia Strada Ficţiunii, Contemporan. Traducere de Elena Alexandra Şerban.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
