Intersecţia principală din cartier nu se numeşte nici astăzicumva. În rotondă, care e de fapt un fel de hexagon turmentat, seciocneşte Strada Antiaeriană (o şosea adevărată, pe ea în altevremuri treceau şi tancuri - cum zicea domnul Fleacă, iar el oricumle ştia pe toate) cu ultimii metri din Podul Calicilor (CaleaRahovei), ceea ce se vede cu ochiul liber, când te uiţi labalcoanele blocurilor şi la oamenii care-şi păzesc letargicmagazinaşele de jur împrejurul intersecţiei.
Podul Calicilor continuă drept înainte prin gropi, intrând cutot praful ori molozul adunat pe traseu direct în ŞoseauaAlexandriei.
Tot de aici porneşte Şoseaua Măgurele, ce se sfârşeşte, peste şasekilometri, drept la Institutul de Fizică Atomică, spaţiu care şi-apropus să fie orăşel studenţesc. Cei câţiva studenţi chinezi şiarabi uneori îi dau un aer internaţional.
În anii şaizeci, neoficial, acest diform AICI se numea La Barieră.Noi, copiii, eram siguri: undeva trebuia să fie ascunsă o barierăadevărată, ştiută numai de cei mari ca să îi prindă pe cei mici,adică pe noi, care hălăduiam după şcoală ori în vacanţe pe străzilecartierului după curiozităţi: dulciuri de la "tantilele" (pe vremeaaceea, femei, substantiv la plural cu articol hotărât) care stăteauîn faţa porţii cât era ziua de lungă, ba chiar şi seara (vara, înpraful autobuzelor), după coliva de pe la morţii care se odihneauîn cămăruţe joase, păziţi să nu o ia din loc de bărbaţi ameţiţi şide muşte grase. Apoi căutam biciclete sau triciclete vechi; alenoastre aveam voie să le scoatem în public doar duminica.
Şi astăzi bătrânii zic "La Barieră". Şi toată lumea ştie desprece este vorba. Pe hartă, numele La Barieră nu există.
Am întrebat cândva vecinii, care nu mai sunt printre noi, ce ştiudespre denumirea "La Barieră".
Bătrânul Bobric (sună a croat!) de pe Şoseaua Vârteju - de fapt osimplă stradă ce duce până în comuna Vârteju -, care avea cele maibune prune într-o curte tare înghesuită, de nu se supăra nimenicând ceream să ne dea din ele, a fost de părere că îi spune "LaBarieră" pentru că acolo se termină linia de tramvai şi se"sfârşeşte de-a dreptul raionul", adică trage să moară raionulLenin.
Podul Calicilor va să zică se găsea în Raionul Lenin. Acesta nu eracondus de un edil anume. Totul, dar absolut totul, adică toatecartierele şi periferiile, oraşele şi satele, străzile şiblocurile, fabricile şi şcolile, marea şi munţii, pădurile şi"cântecul de raţă", cum zice o glumiţă, erau conduse toate de unsingur tovarăş, Che-ul românesc, rămas neîmpuşcat multă vreme.
El apărea deghizat ba în muncitor, ba în sudor, brutar, mecanicsau ţăran, depinde unde îl pozau şi unde credea el că ştie sămimeze cel mai bine. Sper să găsim în arhivă o poză în care el e cuun urs. L-am admirat când eram mică şi eram convinsă că tare s-aluptat să îl prindă pe urs şi să-l convingă să stea la pozat.
Noi, copiii din cartier, nu prea stăteam locului nici la pozat.D'apoi un urs! Acasă nu aveam voie să vorbim despre acest tovarăş,ori se vorbea în şoaptă, îi spuneam N.C.
Bucureştiul, până la reforma ceauşistă, trăia foarte bine în"raioane", ce purtau numele celor mai luminaţi fii ai poporului.Nu-mi amintesc decât de o singură "fiică", una Elena, care înprincipal nu era fiica poporului, ci "Tanti Leana din capulsatului", în bancurile la care râdeam de ne stricam. Râdeam mult detot, mai mult decât azi.
Aceşti "fii", trebuie să mai adaug pentru a lămuri ce făceau fiiişi tovarăşul, ei bine, ne-au luminat atât de tare, încât la primascurtcircuitare socială s-a dat totul peste cap şi am rămas fărăraioane, romanţe şi La Barieră.
Nu existau baroni locali în nici un cântec pentru că nu existaumanelişti. Nu existau manelişti pentru că lumea asculta GicăPetrescu, Ioana Radu şi Maria Tănase, muzică de dor şi inimăalbastră, dar prelucrată de muzicieni şi textieri - la difuzoare destradă, în zilele de sărbătoare, sau la radiouri mici pe pervazulferestrelor de lemn fără grilaje, pe care se căţărau prin forţeproprii zorelele mov sau albe.
La Barieră a existat fără semafor, fără reclame jupuite de grindinăşi acoperite de praf ori "elementul de pază", pe care scrie acum,pe tricouri negre mulate pe muşchi beton, "security" (de care ţi-emai frică decât de hoţii adevăraţi).
Am luat pulsul Raionului Lenin, o intersecţie înconjurată depomi, de magazine mici şi primitoare cu miros de cafea adevărată,bomboane de ciocolată amăruie şi fondante, fără coloranţi, sauseminţe prăjite "de la Ioana şi Olimpia". Tanti Olimpia avea unbărbat "la unitate", adică angajat în unitatea de alături, şi aveaastfel voie să vândă cornetele de seminţe fără nici o problemă.
Avea şi o maşină în faţa curţii, direct în intersecţie, o Volgămare şi gri. Nu am văzut-o mişcată din loc şi nici n-o şofa nimeni,era simbol de mare bunăstare. Probabil o cumpăraseră din banii peseminţe.
"Taxele pe venit"erau necunoscute şi nimeni nu s-ar fi aşteptat caîntr-o generaţie până şi cuvintele să fie întoarse pe dos şi datela o "croitorie de vorbe". De pildă, "romanţele" au devenit"manele", din care unii s-au îmbogăţit tare de tot, încât li seiartă azi mediocritatea şi printre dinţii lor de aur îşi permit "avorbi către naţiune".
Tot la televizor şi cu acelaşi patos ca şi Tovarăşul! Astăzipublicul nu mai dă nici din cap când crede că ceva nu e bine.Astăzi se tace într-un fel arţăgos şi nici nu se mai speră învremuri mai bune pe trotuarele de la La Barieră, pe lângă o bere deAzuga or mici împăturiţi în ziarul "Informaţia Bucureştiului", caodată.
"Spălătoria răului", cum numea mama bodega, într-un fel făcea bine,mulţi nu trebuiau să fie singuri, se ajutau cu vorba sau cu ocinzeacă şi uneori îi vedeai sprijinindu-se unii de alţii chiuindrefrene doar de ei ştiute. Plecau pe mijlocul Şoselei Măgurele,ajungând acasă foarte târziu, printre ţipete de copii şi înjurăturide femei posomorâte de grijile zilnice.
Unii îl numeau Majoru alţii Mater pe vecinul lui Bobric, un bărbatmereu îmbrăcat în costum de general, care nu ştiu dacă se numea aşacum îşi spunea sau chiar era general. Avea o nevastă, doamna Mater,de dimineaţa până seara fardată strident şi vopsită într-un negruca noaptea. Nu aveau copii şi nici nu erau buni, dacă ne pierdeammingea prin curtea lor, era pierdută definitiv.
Acest general Mater susţinea că nemţii, ăia de-au venit cotropitoripeste Bucureşti şi au furat tot aurul ţării, i-au spus intersecţieiLa Barieră. Ei, nemţii, au pus acolo o barieră, când au intrat cutancurile şi puteau să controleze astfel ieşirile şi intrările înoraş.
Nea Sandu Găuţă, violonistul subţirel, calm şi cu pălărie, unfel de Social Club-ul cartierului Rahova, cu trei copii de treiculori ce se certau toată ziua, ba între ei, ba cu vecinii, nu ştiaprea multe despre La Barieră, dar acolo pe marginea ei a trăit maimult de-o jumătate de veac, cântând la vioară cu patos, cu bucurieşi calm în privirea lui cenuşie, valsuri austriece, auzite de temiri unde.
Acolo se făceau înţelegerile pentru viitoarele cununii şi nunţi, seînchiriau hamali şi căruţe pentru toate ocaziile, acolo pe colţuldin dreapta unde era bodega mică cu o tejghea joasă, scaune deplastic pe care nu se ştie de ce nu le fura nimeni, pe terasa carestătea într-un fel chiar în drum, nederanjând însă prea tare, pânăla "Eliberarea" din 89.
Şeful căruţaş pe zonă se numea domnul Paţac, avea doi cai, ocăruţă mare pentru scânduri lungi şi una mică pentru saci. Omfalnic, cu cea mai mare burtă dintre toţi locuitorii de pe ŞoseauaMăgurele, cu o mustaţă ce îi ajungea pe piept şi o nevastă opusullui. Pitică, slabă, se mişca repede, făcea preţurile la tocmeală şiera mereu îmbrăcată în negru. Tanti Paţac era şefa instituţiei caretransporta tot ce nu putea fi cărat cu braţele. Familia Paţac nuavea copii, avea angajaţi. Câţiva nevoiaşi stăteau la ei pe casă şimasă. Terenul lor, cu casa formată din câteva camere mari şi câtevacamere mici din pământ, era vecin cu cel al arhitectului Brătianu,doctorul de pomi, care altoia şi găsea soluţia tuturor bolilorviţei-de-vie ori trandafirilor.
Cei care beau prea mult se odihneau pe colţurile Barierei şi îşicontinuau afacerile sau beţia după o scurtă trezire cu pâine caldă,cârnaţi proaspeţi cu gogonele şi varză murată în butoaieuriaşe.
Vis-à-vis era un centru de pâine, o alimentară şi mai mică, undeun "mandatar deştept vienez" adusese cândva râşniţe uriaşe dincupru roşcat închis. Mama mi le arăta de fiecare dată şi zicea cuinima împăcată: "Astea mai sunt din cele de dinaintea războiului",un fel de "Bine că ele măcar au scăpat". Cu ele se măcinau continuuboabe frumoase de-un singur sortiment, venite în saci mari, pe carestăteau scrise litere cu smoală, în limba engleză. Dar atunciengleza era limba duşmanului de clasă, toată lumea în jurul meuînvăţa rusa din manuale - "Să învăţăm limba rusa cântând". Totuşi,pe nici un sac, egal ce era în el, nu scria nimic în rusă.
În singurul frigider al măcelăriei de-o şchioapă erau expuse şicapete de miel, porc sau iepure cu ochi fără gene, ce măînspăimântau cu privirea lor fixă şi rece. Nu mai mâncam carne ovreme de frică să nu fi înghiţit un ochi.
Fosta frizerie este astăzi un mic magazin cu tot felul de fiare.Ea era plasată direct în staţia de autobuz. În timp ce aşteptai, teputeai tunde, bărbieri sau puteai sta pur şi simplu de vorbă despreştirile venite prin sita unui radio vechi, uitat, probabil, desoldaţii germani.
Totul era îngust, dar curat, mirosind a săpun. Nu ştiu dacădezinfecţia se făcea cu altceva decât cu spirt sau cu piatră amară,dar nu-mi amintesc ca cineva să fi avut apoi vreo eczemă. Piepteniierau din os sau dintr-un fel de metal argintiu şi rezistenţi, nudin plastic. Pedichiura şi manichiura nu se făceau decât de laPiaţa Rahova spre oraş, aici nici vorbă. Frizerul era un bărbatmic, şchiop, cu o nevastă la fel de mică şi aproape oarbă. Îl chemaPicu. Desigur, nu aveau prea mare şcoală de frizeri, dar scauneleîi erau mereu pline cu oameni mulţumiţi. Înaintea sărbătorilor,aşteptau ciorchine la uşă, iar atunci îşi aduceau şi copiii.
Eu mergeam la Ciufulici, la nenea frizerul n-am fost niciodată,doar mă uitam prin geam şi n-aveam curaj să întreb de unde a luatlighenele de porţelan italienesc. Astăzi sunt sigură: tot vreunsoldat german le adusese, să fie sigur că frizerul îl trateazăcurat "ca la el acasă", adică în Germania de dinainte deRăzboi.
Pescăria era o tarabă mare, pe care tronau ligheane înconjuratecu găleţi, toate pline cu peşti vii, lângă cişmeaua din colţulbisericii, care era continuu plină. Pe vremea aceea singurii peştimorţi erau în conserve albăstrui cu o sardea prăfuită sau ceicâţiva de decor între cuburi mari de gheaţă. Ah, să nu uit:frigiderul era o raritate, îl chema Fram sau Polar şi îl aveau doarcei cu dare de mână, ceilalţi cumpărau gheaţă, de pildă de prinCotroceni, unde stăteau mulţi elevi, copiii lui cutare şi cutare,gheaţa venea acasă cu "omul care aduce gheaţa".
Biserica era mereu plină ochi: era atât de mică încât alaiul deoameni la sărbători, nunţi sau înmormântări inunda de fiecare datăŞoseaua Măgurele.
Astăzi cetăţenii cu dare de mână au renovat lăcaşul şi au ajutat larefacerea acoperişului şi vitraliilor. Ce erau înainte Cârciuma şicolţurile din La Barieră înseamnă astăzi Biserica.
Ea, Biserica de La Barieră, este ultimul şi singurul martor alcelor şase decenii care au trecut peste acest colţ de Rahova.Restul gardurilor, caselor, magazinaşelor s-au lăsat privatizate,vândute, demolate, strivite parcă de-un mare bocanc cu placheurisau pingele uriaşe, ce-a reuşit să distrugă prieteniile dintrevioloniştii cartierului şi profesorii şcolii de pe şosea, ori bunavecinătate a vânzătorilor cu localnicii.
Ceea ce e trist: noii vecini care au cumpărat din economiile lorincredibile din Italia sau de oriunde altundeva terenurile de pelângă La Barieră sau casele localnicilor sărăciţi sub valuriledemocraţiei au adus cu ei tradiţii necunoscute cartierului nostru.Procesul de adunare a aluviunilor sufocă malul unui fluviu, procesce se regăseşte astăzi printre oameni. Prin aşa-zisa eliberare dela marginea Europei, unde se află înscrisă pe hartă România,regăsim acest proces natural: aluviuni de tot felul ce sufocă,mărfuri la care cu câteva decenii în urmă nu s-ar fi uitat nimeni,gesturi, vorbe şi mai ales nume pe care le auzi scrâşnite din dinţisau ţipate în gura mare... N-am avut, desigur, nicio colegă pe cares-o cheme Formaţia. Sau altcineva nu şi-ar fi numit nicidecumcopilul, benevol, Telegrama.
Culorile caselor nu mai sunt albe sau cărămizii sau gri, ci durerosde stridente. Uneori cred că vor să imite atmosfera de prin Italiasau Spania, dar acolo acele culori dau bine în altă lumină şi subun alt cer.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
