LA FRONTIERA ISTORIEI/ Povesti de dragoste si moarte in Bucurestiul subteran

3 feb 2010 Autor: Adrian Majuru

Merica Ramniceanu, „Nud pe fotoliu”, datat 1930-1937. Tabloul se afla in posesia Muzeului National de Arta al Romaniei

"Ce multe femei frumoase! Si eu sunt un barbat sarac si urat. Daca as avea chelie si bani, as putea sa o acopar cu prestigiul acestora" (p. 47), isi deplange Octav Sulutiu destinul erotic in uitatul roman "Ambigen".

"Dar când polul femeiesc e mai tare decit cel barbatesc? De ce n-a postulat si aceasta posibilitate filosoful? Sunt femei care sunt mai mult barbati si barbati care sunt mai mult femei? Desigur ca sunt. Aud cum scanceste in mine o soprana. Daca as pune revolverul sub coasta a patra, s-ar termina totul. Dar nu se poate. Ea nu vrea sa moara. Si nu pot face decat ce vrea ea. In mine e menaj complet cu dominatia femeii. De ce, nu pot sa stiu!" (p. 166). Posibil din cauza un exces de delicatete ale carei firave incercari sunt sabotate de o timiditate bolnava.

Desigur, "oamenii sunt odiosi. Ma uimeste desfasurarea lor de vointa. Fiecare e un resort intins. De aceea se lupta atata intre ei. Si pe omul sfios il calca in picioare. Oamenii de vointa detesta pe delicati, ii dau la o parte si-i fac sa sufere. E infiorator sa fii timid. Devii obiectul atentiei si in curand mingea picioarelor generale. Pe solitar il refuza toti ceilalti ca pe lepros, din teama de contaminare" (p. 79).

Romanul "Ambigen", publicat in 1935 (si republicat in 1992), reprezinta Bucurestiul barbatilor insigurati si timizi in fata unor transfigurari sociale rapide de dupa primul razboi mondial. Octav Sulutiu traieste propriile drame intime, incepand de la 9 ani, cand isi pierde principalul confesor, tatal, pana la varsta maturitatii, cand pierde in fata matahalosului Zaharia Stancu, dupa o vie si indelungata disputa pentru femeia vietii sale.

Il aflam firav si timid mai ales in realitate, deoarece Sulutiu se retrage in alcovul femeilor aparent refuzate din lumea ascunsa a bordelului bucurestean. "Ambigen" este povestea vietii sale, un fel de roman al adultului miop, incorsetat in paienjenisul contradictiilor de tot felul. Sulutiu era convins ca "femeile trebuie obligate sa ne iubeasca. Desigur ca asta si astepta si vedeam deseori in ea incordarea acestei asteptari amestecata cu neliniste si curiozitate… Nu eram opac. Dar nu concepeam cum e permis sa-ti impui vointa ta si asta pentru a o lega pe femeie de un viitor in care poate ca nu o puteam face fericita. Exagerata grija de viitor, preocuparea practica a omului hartuit de neajunsuri financiare marunte, cum le detest!" (p. 41).

Timidul, desi isi reprima dorintele si gesturile, reuseste sa inteleaga profunzimi de o clipa, caci "femeile au un simt enervant: cand sunt privite fara a te vedea, afla totusi. Cand o femeie se intoarce pe strada pe neasteptate spre a se uita in urma ei, trebuie sa o fi privit cineva, sa o fi urmarit. Nervii tactili ai femeii trebuie sa aiba si proprietati vizuale. Sau nervii tactili ai sirei spinarii vad, sau razele privirii barbatesti inteapa. Sunt ochi care rascolesc, care despoaie si se infig in carne cu darzenie materiala. Iar femeile simt privirile din spate" (p. 34).

In Bucurestiul subteran al anilor '30, "farmecul feminitatii si poezia intimista" nu mai aveau niciun inteles, deoarece "forma cea mai aspra a acestei barbatii femeiesti e profesionalizarea. Femeia a invadat catedrele, birourile, laboratoarele, salile de judecata… Femeia se ocupa, femeia munceste. O femeie care munceste nu poate fi o buna femeie. Ea e un animal de lucru, un serios element de randament social, dar isi pierde fragezimea si trupeasca, si sufleteasca. Pana azi, singura profesie a femeilor era amorul. Nu amorul celor cinstite, ci al celor de la bordel: amorul profesional. Tarifarea si exploatarea lui dovedeau o munca de speta masculina, un efort de vointa, o serioasa calculare a riscurilor si castigului, o disciplina si, dupa toate astea, o uzare. Dupa intrebuintare in casa de toleranta, femeia trebuia scoasa la pensie: boala. Cocota e un functionar. Femeie, dar ca functie sociala, barbat. Ca actor, femeia nu era inca profesionista. Profesiunea este in esenta masculina. Pentru ca ea cere siguranta, vointa, disciplina, repetare mecanica a unor gesturi mecanice, repeziciune, tot calitati specific barbatesti. Si totusi, femeia arata ca le are si ea. Le are pentru ca si barbatul are poate calitatile femeii, pe cand aceasta a fost adusa de imprejurarile sociale sa-si insuseasca roluri si calitati barbatesti. …Femeia care a manevrat tocul nu mai poate mangaia un barbat. Degetele ei fine se imbiba in cerneala, se tocesc… Femeia se durifica, se intepeneste de sira spinarii. Pierde ondulatia de sarpe care scoate flori sub imbratisare. Cum mai poate asculta implorarile si soaptele iubitului aceea care a ascultat ploaia de batai a Yostului?… Intre peretii costelivi ai birourilor, femeia pierde simtul interiorului. Casa ei ia forme nude si plicticoase. ...Odaia femeii-functionara se transforma intr-o sala de asteptare. Acesta este stilul modern al interiorului. De la barocul care incarca odaia peste masura, s-a trecut la odaia ca o prelungire a strazii. Fiindca femeia a dezertat odaia. …Lipsa de farmec a femeii din bordel este din cauza acestei sigurante a ei, din cauza ca nu cere aparare. Ea isi exercita pur si simplu o meserie. N-are niciunul din farmecele care trebuie cucerite si aparate. Da si primeste schimbul. Lipsa ei de gratie incepe sa se intinda peste toata viata moderna. Fetele stiu ca barbatii au nevoie de sexul lor, iar ele de sexul barbatului. Si il ofera pentru apararea barbatului impotriva perversiunii. Sau se dedau perversiunii. Si ele, si el. Homosexualitatea si safismul sunt dovezi ale masculinizarii secolului. Iar acuplarea a ajuns azi un schimb de servicii. Fara arta, fara religie, fara metafizica" (pp. 64-66).

Dincolo de asta, "cand imi imaginez actul safic, sufar de a nu fi femeie. Si nu concep pentru mine alta posibilitate de satsisfacere decat strângerea epidermelor, inconstienta, ferventa, intr-o prelungire nedefinitiva, istovitoare, fara ritmul ridicol, oribil, al posesiunii…" (p. 55). Sulutiu traieste prin eroul romanului, toate contradictiile erotice ale intelectualului cultivat dar sarac al anilor '30, sfarsind prin a ajunge patron de bordel, casatorit cu o prostituata. In realitate, va muri subit in 1949, in urma unei congestii cerebrale. O noua victima a noii lumi care se nastea devorând-o, la propriu, pe cea veche.

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.