La fund (III)

17 sep 2008 Autor: Alice Georgescu

Unchiul Vanea de Cehov, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj; regia: Andrei Serban

Pentru ca, se pare (istoria se amuza mereu sa ne-o dovedeasca), oamenii nu pot fi convinsi sa actioneze spre propriul lor folos decat de sunetul pumnului izbit de masa; cand pumnul e vizibil, posesorul lui se numeste despot, tiran, dictator etc.; cand pumnul e imbracat in manusa - de matase, de catifea, de zale -, stapanul lui intra in vesnicie ca lider carismatic, conducator vizionar, salvator al neamului ori al umanitatii. Si, cum legile ce guverneaza teatrul cel mare al lumii sunt valabile si in lumea cea mica a teatrului, scena se vede nevoita, spre a (supra)vietui, sa se supuna unei autoritati ordonatoare, care sa judece lucrurile in ansamblu si sa hotarasca incotro vor merge ele. In haosul generat de aproximatiile legislative si de improvizatiile manageriale, cu aceasta autoritate a fost investit, aproape automat, regizorul.
La noi, regizorul beneficiaza de o pozitie castigata, cu eforturi si nu fara riscuri, in deceniile 6-7 ale secolului trecut, de personalitati precum Liviu Ciulei si Lucian Pintilie, prin manifeste artistice (fundamentalul eseu despre “reteatralizarea teatrului”, al celui dintai) sau spectacole aureolate de scandaluri cu iz politic (faimosul Revizorul, scos de cenzura de pe afisul Teatrului “Bulandra”), dar si de alti importanti directori de scena - Vlad Mugur, Gyorgy Harag, David Esrig, Radu Penciulescu sau unii dintre mai tinerii lor colegi, precum, de pilda, Aureliu Manea - care, fara sa fi provocat neaparat tulburari in metabolismul regimului, au contribuit, prin spectacolele lor, la instaurarea unui climat creativ si competitiv menit, pe de o parte, sa devina in sine un gest de rezistenta culturala la ideologia oficiala si, pe de alta parte, sa impuna scena romaneasca in chip de voce distincta in corul teatral european. Pozitia de forta a regizorului de azi s-a cladit pe izbanzile stralucite (si obtinute, uneori, in conditii aproape eroice) ale regizorilor de ieri.
Unei asemenea traditii actualii directori de scena ar trebui sa-i pastreze o stima netarmurita. Nu la nivel declarativ, desigur, ci revendicandu-se, in opera, ca urmasi ai acestor maestri care, desi, in majoritate, au ocolit zona pedagogiei institutionale, pot fi considerati, fara nicio urma de condescendenta, adevarati sefi de scoala. In realitate, regizorii momentului par sa nutreasca insa credinta ca teatrul romanesc s-a nascut o data cu ei; dincolo de faptul ca spectacolele lor vadesc, in general, o dezolanta lipsa de cultura specifica, “atelierele” conduse, in stagiunea trecuta, de Radu Penciulescu si David Esrig (si luate cu asalt, spre cinstea lor, de catre actori) au fost evitate cvasi-sistematic de tinerii directori de scena, convinsi, probabil, ca nu mai au de invatat nimic de la nimeni. Roadele acestei autosuficiente cateodata agresive (si care s-a manifestat, spre exemplu, si in reactiile unor regizori romani - din felurite generatii... - la montarile apartinand unor “omologi” renumiti din lume, montari aduse in reuniuni ca Festivalul International Shakespeare sau Festivalul National de Teatru) sunt vizibile pe toate scenele din tara, in cantitate crescanda. Intrucat numarul lor este prea mare spre a putea face obiectul unui inventar publicistic obisnuit, nu voi cita titluri si nume; ma limitez sa constat ca spectacolele mediocre, fara tinuta, fara stil si fara gand, spectacolele inutile, daca nu daunatoare, au coborat semnificativ altitudinea artistica a teatrului autohton, cufundandu-l intr-un fel de torpoare spirituala ce descurajeaza initiativele si paralizeaza elanurile. Deschizand drum celui mai perfid dusman ce poate ameninta arta reprezentarii scenice: plictiseala.
Din fericire, aceasta atmosfera castranta ce tinde sa devina regula a cunoscut, in stagiunea trecuta, si cateva exceptii salvatoare - salvatoare pentru teatrul din Romania si, in aceeasi masura, pentru publicul sau. In intervalul despre care vorbim am inregistrat cu satisfactie reintoarcerea cu arme si bagaje (profesionale) in patria-muma a unor regizori de calibru superior, precum Andrei Serban si Silviu Purcarete. Unchiul Vanea de Cehov si Masura pentru masura de Shakespeare, montate de ei, respectiv, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj si la Teatrul National din Craiova, au constituit pilonii de sustinere ai secventei 2007-2008 din puntea (fara de sfarsit, sa speram) pe care scena romaneasca o construieste catre cultura mondiala; alte doua mizanscene semnate de cei doi (Spovedanie la Tanacu de Tatiana Niculescu Bran, coproductie a Teatrului Odeon cu Institutul Cultural Roman, respectiv Lulu de Frank Wedekind, productie a Teatrului National “Radu Stanca” din Sibiu) au venit sa consolideze lucrarea. Don Juan de Moliere (Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiesti) si Ivona, principesa Burgundiei (Teatrul “Tamasi Aron” din Sfantu Gheorghe), in regia lui Laszlo Bocsardi, Visul dupa Mircea Cartarescu (Teatrul National din Timisoara), in regia Catalinei Buzoianu, Eduard al III-lea de Shakespeare (Teatrul National din Bucuresti), in regia lui Alexandru Tocilescu, si unele dintre montarile realizate, la diverse teatre, de Alexandru Dabija si Radu Afrim (campionii productivitatii de calitate, in sezonul trecut) au configurat, de asemenea, imaginea “in pozitiv” a stagiunii, acestora alaturandu-li-se reusite precum O scrisoare pierduta de Caragiale (la “Bulandra”, regia: Doru Ana) sau Regina frumusetii din Leenane de Martin McDonagh (la Ploiesti, regia: Andreea Vulpe).
Asa cum am spus inca de la inceputul articolului care a inaugurat acest serial, perspectiva mea este una fatalmente partiala si personala; ea contureaza, totusi, o frantura din realitatea scenei romanesti in anul teatral 2007-2008. Nu-i o realitate foarte agreabila, desigur; recunoasterea ei poate insemna insa primul pas spre remedierea ei. Incepand de acum.