Adecvarea la obiecte estetice diferite, cu capacitatea criticului de a capta si expune note straine, se remarca de indata in sectiunea de "aplicatii" a cartii lui Mircea Martin, Singura critica*. Autorul grupeaza aici cinci medalioane critice (analize minutioase ale operelor si portrete profesionale facute cu finete).
Sunt medalioane consacrate, in ordine, lui Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu si Gheorghe Grigurcu; lor li se adauga doua texte de mai mica intindere si importanta, despre Liviu Petrescu si Al. Calinescu.
Daca acestea din urma ar fi putut sa lipseasca, ele fiind evident lipite pe structura de rezistenta a cartii, cele cinci comentarii de prim-plan sunt capitole de sine statatoare, prin soliditate si multipla specificare. Sunt niste lectii de critica: in sensul ca fiecare dintre acesti autori ilustreaza o tendinta, o scoala, o gandire autonoma; si, de asemenea, in sensul excelentei tranzitive si reflexive a comentatorului.
Rezultatele sunt pe masura efortului hermeneutic depus. Tentativele de transpunere, de locuire a diferitelor constiinte critice ii reusesc, de fiecare data, lui Mircea Martin - astfel ca sistemul si metoda celor cinci autori ne devin transparente. Le vedem parca din interiorul lor, dinspre centrul generator pe campurile simbolice predilecte. Le vedem insa, totodata, din afara, de pe pozitia unei alte gandiri, care isi rezerva dreptul de a le verifica, amenda, completa.
Prin urmare, o opera critica, in ansamblul ei, este mai intai decupata si decriptata, desfasurata pe liniile directoare si restabilita in coerenta edificarii sale; dupa care e raportata la alte sisteme de referinta ale teoriei si practicii critice. Raportarea devine ciocnire a contrariilor, chiar daca Mircea Martin nu-si propune explicit o asemenea dramatizare a diferentelor. Si totusi, n-ar fi exclus ca el sa fi avut o intentie secunda. Prea apasat-diferiti sunt acesti critici pentru ca analistul lor, grupandu-i, sa nu ajunga inca o data la concluzia diversitatii formelor si formulelor (meta)literare!
Ireductibilitatea maxima mi se pare nu atat aceea dintre Lucian Raicu si Gheorghe Grigurcu (fiindca, desi pe versanti diferiti, acestia impartasesc un cod al criticii artiste, indragostita de propria expresie), cat cea dintre Adrian Marino si Nicolae Manolescu: doua galaxii indepartate una de alta, cu orientari complet divergente, cu alte reguli de validare. Sa-i examinam indeaproape, supunand in acelasi timp analiza lui Mircea Martin unui nou examen si unei noi intelegeri critice.
Adrian Marino este, inca din tinerete, obsedat de constructia intelectuala masiva si sistematica. La articolele publicistice are alergie, contributiile "partiale" il deprima. Din Destinul criticului tanar (1945) se vede frenetica lui dorinta de documentare si ambitia, aproape dureroasa, de cultura maxima. Ceea ce frapeaza insa la viitorul arhitect al criticii ideilor literare este contrastul dintre "impersonalitatea temelor" si "subiectivismul atitudinii". Ar fi fost de asteptat, din partea lui, o supraetajare peste pulsiunile omenesti, peste inflexiunile... publicistice si afectele ce debordeaza in ele. Dimpotriva, Adrian Marino isi prezerva si apara impulsivitatea, fiind pasionat si polemic, iar nu impersonal si distant. Critica ideilor literare e creatoare, in cazul sau, nu prin aceea ca sunt produse idei inedite, ci prin "redescoperirea ideilor consacrate, a modului propriu in care ele revin". Insa limbajul critic al lui Marino, cum insusi recunoaste, genereaza "alte conotatii, alte aproximatii, in serie infinita, intr-o adevarata rostogolire si avalansa de sensuri progresive si tot mai greu controlabile" (p. 147). Asadar, desi, dintre toate straturile operei, ideile se preteaza cel mai bine sistematizarii (motiv pentru care criticul le ridica la putere in teoria sa), in finalul logic al dezvoltarii premiselor, opera lui Adrian Marino e un grandios esec.
In pofida sensului acestei demonstratii, autorul incearca sa-si intensifice comprehensiunea. Contradictiile de mai sus nu sunt plasate in spotul unei retorici de penalizare. Cu totul altfel procedeaza criticul in medalionul dedicat lui Nicolae Manolescu, medalion care, nefiind nici pe departe o medalie, e stricat de un text final omagial (scris in 1989, an in care cronicarul Romaniei literare era in pericol de a-si pierde rubrica. "Bun" cu Marino, Mircea Martin este "rau" cu Manolescu - chiar daca, repet, aprecierile lui ies dintr-un fond de obiectivitate si supunere la obiect. Nicolae Manolescu e in esenta un cronicar, folosindu-se de spatiul scenic al foiletoanelor sale saptamanale pentru a deveni un "dispecer al gloriei literare momentane". Are o maleabilitate remarcabila si un instinct "aproape computerizat" al relatiilor umane si sociale. Critica lui de intampinare captiveaza "mai mult prin meandrele decat prin rezultatele sale", insa din continuumul foiletonistic se degaja un suflu al totalitatii. In timp, reprezentarea asupra literaturii devine mai complexa, intelegerea ei devine aproape panoramica. Dar criticul, in toate etapele activitatii sale, "nu se situeaza in adevar decat daca e sigur ca va fi singur sa-l ocupe, si e gata sa-l paraseasca de indata ce banuie ca ar putea fi impartasit" (p. 213). El are vointa de a face "opera personala, si nu subordonata".
De acord cu mai toate observatiile lui Mircea Martin, i-as reprosa totusi absenta contextualizarii, a acelei situari istorice pentru care, in alte ocazii, pledeaza atat de convingator. Critica creatoare a lui Nicolae Manolescu si a altor comentatori din generatia '60 a aparut intr-o perioada sufocata de directivele criticii "stiintifice", realist-socialiste. Subiectivitatea garanta indepartarea de schema, fuga din tiparul si tipicul "obsedantului deceniu". Inainte deci de a fi o extensie a personalitatii criticului tanar, ea functiona ca o metoda de aparare impotriva toxinelor ideologice.
Cum ar fi aratat aceasta critica daca s-ar fi nascut intr-un climat liberal? Iata o intrebare nu numai pentru Mircea Martin si Nicolae Manolescu, ci pentru toti criticii reprezentativi, creatori si artisti de voie, de nevoie din stralucita generatie '60.
*) Mircea Martin, Singura critica, editia a doua, revazuta, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006, 320 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
