Fără îndoială, începând din 1990, Mitropolitul Nicolae Corneanu a fost unul dintre ierarhii cei mai implicaţi în spaţiul public românesc. Până la urmă aceasta este şi una dintre datoriile creştinului: mărturisirea.
Numai că mărturisirea făcută de IPS Nicolae Corneanu, plecat zilele acestea la Cer, a fost adeseori controversată. Unii îşi vor reaminti că orice mare personalitate mult prea prezentă în media devine controversată pentru o parte dintre semeni şi simpatizată de alţii. Cam aşa a fost şi viaţa din ultimile decenii ale ierarhului ortodox de la Timişoara.
Indubitabil, câteva din acţiunile sale de după ’89 au avut un impact major pentru România. A fost cel dintâi ierarh care a dezamorsat, aş zice, relaţia aproape mitologică cu casa regală, încă ostracizată la începutul anilor ’90 de regimul lui Ion Iliescu. Cum? Printr-un gest cât se poate de firesc: l-a invitat pe regele Mihai în România. Rămâne ca istoricii să afle cândva dacă Mitropolitul Nicolae Corneanu era cu adevărat regalist, aşa cum se laudă astăzi regaliştii.
Un al doilea gest: a rezolvat cu eleganţă problemele patrimoniale ale Mitropoliei Banatului cu greco-catolicii. Acesta ar fi trebui să fie un bun început. Numai că Biserica Greco-Catolică din România şi-a supralicitat pretenţiile, „uitând” cum a fost fondată, uitând un adevăr elementar de bun simţ: acela că bisericile aparţin – dintotdeauna – comunităţii locale. Aşadar, acolo unde astăzi există 10 credincioşi greco-catolici şi 990 de credincioşi ortodocşi este aberant să soliciţi retrocedarea singurului lăcaş de cult al localităţii.
Puţini au învăţat cu adevărat lecţiile acestor două gesturi ale Mitropolitului Banatului – indiferent de orientarea politică, indiferent de confesiune. Este vorba despre dragostea faţă de aproape şi este vorba despre inteligenţă (spirituală).
A fost cumva împărtăşirea cu (greco-)catolicii, ultimul gest de amplă rezonanţă făcut de Mitropolitul Nicolae Corneanu, un act încărcat de inteligenţă, fie ea şi spirituală (duhovnicească)? Scandalul a fost imens, nu cred că este cazul să revin acum – am scris la vremea respectivă pe această temă. Poate cândva îl vom înţelege, cu toţii, inclusiv subsemnatul, în alt registru. Cert este că Biserica Ortodoxă Română (BOR) a fost pusă într-o situaţie extrem de delicată, Sf. Sinod a fost obligat să-i dea un avertisment serios ierarhului buclucaş care a trecut peste canoane amintindu-ne că nimeni nu are monopolul pe Iisus…
Ni se tot spune în aceste zile despre faptul că Mitropolitul Corneanu a fost primul – dacă nu cumva singurul – dintre ierarhii BOR care a recunoscut încă din 1990 colaborarea cu poliţia politică, Securitatea comunistă. Alt gest semnificativ. Este adevărat, parţial: abia peste ani, în 2007, aveam să aflăm printr-o decizie a CNSAS, amploarea acestei colaborări. Întrebarea pe care şi-o pun istoricii contemporani, care au avut deja acces la arhive, este ce s-ar fi întâmplat dacă în anii ’50 – când teroarea comunistă a fost maximă, când trupele ruseşti erau încă în ţară –, ar fi fost o rezistenţă martirică a majorităţii ierarhilor şi membrilor clerului BOR? Simplu, BOR ar fi fost desfiinţată precum a fost aproape complet distrusă Biserica Ortodoxă în Rusia! Iată de ce la nivelul ierarhiei BOR s-a luat decizia unei colaborari (din care nu au lipsit excesele, micimea şi prostia omenească), astfel încât bisericile să rămână deschise, să fie săvârşită liturghia, Sf. Taine etc. Oricum, în perioada dictaturii comuniste închisorile româneşti au fost pline de martiri creştini, inclusiv nenumăraţi clerici. Astăzi constatăm că România a ieşit binişor din această grea încercare: comparativ cu alte ţări ex-comuniste, numărul de persoane care se declară atei este insignifiant, creştinii (auto)declaraţi „practicanţi” sunt sensibil mai numeroşi. Desigur, intră în joc mulţi alţi factori aici – numai sociologii şi antropologi ai religiei ar putea genera un studiu corect.
Cert este că în frunte cu Patriarhul Justinian Marina – ale cărui eforturi de salvare a Bisericii şi a numeroase personalităţi sunt descoperite şi recunoscute abia în ultimii ani – ierarhii BOR au făcut pactul cu regimul comunist pentru a salva ceea ce se putea salva. Iată de ce este regretabil că ceilalţi ierarhi care au semnat acest pact se fofilează şi astăzi – fără să înţeleagă nimic din lecţia Mitropolitului Nicolae Corneanu.
Un fapt mai puţin luat în seamă în aceste zile este că între anii 1975-2012 IPS Nicolae Corneanu a fost membru în Asociaţia Internaţională de Studii Patristice. A scris despre viaţa Sf. Părinţi, a tradus din limba greacă („Scara” – lui Ioan Scărarul, de pildă), teza de doctorat a viitorului mitropolit, susţinută în 1949, se intitulează „Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel Mare. Începuturile monahismului creştin pe Valea Nilului” (vezi Ed. Amarcord, 1998). Nota bene: teza a fost pregătită şi susţinută cu Pr. Prof. Ioan G. Coman într-o perioadă în care comunismul nu apucase încă să bruieze puternic şcoala românească de teologie construită în interbelic – Mitropolitul Nicolae Corneanu a fost unul din ultimii ierarhi ortodocşi de astăzi formaţi la această şcoală.
Personal consider că pasiunea pentru studiile patristice este cheia în care îl vom înţelege cel mai bine pe Mitropolitul Nicolae Corneanu. Undeva în studiul său dedicat Sf. Antonie cel Mare, IPS Nicolae subliniază: „Bucuria care este – precum afirma cineva – „o specialitate creştină” [autorul se referă la Alphonse de Parvillez – notă M.V.] – este cea mai puternică armă împotriva cugetelor păcătoase, iar Antonie are meritul de a fi făcut din ea un însemnat principiu de ascetică”(p. 72). Este de la sine înţeles că se vorbeşte aici despre bucuria duhovnicească (spirituală), de bucuria întru Hristos.
Bucuria şi inteligenţa spirituală, aş îndrăzni să adaug, sunt cele două lecţii principale la care ar trebui să medităm astăzi la plecarea Mitropolitului Nicolae Corneanu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
