Reputat critic literar, Ion Bogdan Lefter este şi un cunoscut analist politic. Începând cu primele sale articole de după căderea regimului comunist, publicate la finele lui decembrie 1989, marcate de tensiunea momentului, şi continuând cu comentarii aplicate asupra actualităţii socio-politice, autorul descrie mai întâi evoluţia şovăitoare a României din anii agitaţi, aluvionari ai primei etape a postcomunismului autohton: Postrevoluţia. După prima rotaţie la guvernare, decisă de alegerile din toamna anului 1996, se deschide o nouă etapă, Democraţia funcţională, confirmată în noiembrie-decembrie 2000, când se va produce rotaţia a doua, cu importante progrese politice şi de remodelare a întregii societăţi autohtone. Urmează Integrarea euro-atlantică, etapă finalizată o dată cu admiterea ţării în Organizaţia Pactului Nord-Atlantic – NATO, în martie 2004, şi în Uniunea Europeană, pe 1 ianuarie 2007. Între timp, după cea de-a treia rotaţie la guvernare, din noiembrie-decembrie 2004, România intrase într-un alt stadiu de evoluţie postcomunistă, Dezvoltarea, construindu-şi Postmodernitatea. Avans frânat în toamna lui 2008 de intrarea lumii în Criza mondială, din care ieşirea României se produce treptat şi incomplet începând cu anul 2012, cu perspective de relansare a ţării după alegerile din noiembrie 2014. Momentul marchează şi finalul de mandat al unui şef al statului care a reuşit „performanţa” de a-şi ostiliza aproape întreaga populaţie: Preşedintele contra societăţii.
Postrevoluţia, Democraţia funcţională, Integrarea euro-atlantică, Dezvoltarea. Postmodernitatea şi Criza mondială. Preşedintele contra societăţii sunt secţiunile cărţii de faţă, care strânge laolaltă articolele politice scrise de Ion Bogdan Lefter de-a lungul a 25 de ani de postcomunism românesc. Toate laturile importante ale evoluţiilor perioadei sunt avute în vedere: politică, diplomatică, socială, sindicală, culturală, educaţională etc. Treptat, paginile cărţii conturează povestea construcţiei unei lumi noi, democratice şi postmoderne, surprinzând fenomene, mentalităţi, istoria „pe viu”. Autorul reuşeşte să combine perspectiva detaşată, echilibrată, cu o scriitură dinamică, gazetărească. De altfel, el a fost implicat în jurnalismul politic al perioadei, şi anume în cel de factură occidentală, majoritatea analizelor din carte fiind scrise iniţial pentru programele postului american de radio Europa Liberă. Plasată în zona de interferenţă dintre comentariul politic, analiza culturală, eseu şi mărturia directă, Lectura politicii. România postcomunistă recuperează – în fond – o epocă.
*
* *
Obsesia „bilanţului”
În ultima vreme, pe măsură ce se apropia împlinirea a doi ani de la alegerile din noiembrie 1996, în discursul politic al principalului partid de opoziţie a început să fie folosit cu mare frecvenţă şi din ce în ce mai energic un cuvânt: bilanţ. Pe diverse voci, câteodată calme, alteori tot mai enervate, Partidul Democraţiei Sociale din România a cerut – şi cere încă – guvernanţilor să facă bilanţul primei jumătăţi de mandat. Întrucât aceştia din urmă nu par deloc doritori să răspundă somaţiei, preşedintele PDSR, Ion Iliescu, şi-a asumat el greaua sarcină şi, luni, de la microfonul Senatului, sub forma unei declaraţii politice, a pictat un bilanţ sumbru. Apoi, marţi, în conferinţa săptămânală de presă a partidului său, a continuat să-i ceară preşedintelui Emil Constantinescu să facă bilanţul: „Constantinescu s-a angajat ca la 200 de zile să se prezinte cu un bilanţ în faţa ţării. N-a făcut-o la 200 de zile, s-o facă măcar la 2 ani”. Bilanţ, bilanţ şi iar bilanţ: insistenţă care semnalează o veritabilă obsesie a bilanţului.
Este sau nu legitimă solicitarea PDSR? înainte de a da un răspuns – câteva chestiuni de principiu şi o conexiune cu situaţia din precedentul ciclu electoral de patru ani, administrat chiar de către PDSR. În genere, ideea bilanţurilor la termene scurte nu e străină vieţii publice. Deşi se integrează finalmente în ritmurile mult mai ample ale istoriei, politica funcţionează în orizonturi de timp limitate. Succesele aduc măriri rapide, pe când greşelile se plătesc neîntârziat, la urne, uneori cu... anticipaţie. Teoretic vorbind, guvernanţii din toate democraţiile trebuie să-şi facă încontinuu bilanţul, cu un ochi către promisiunile din campania electorală care i-a adus la putere şi cu celălalt către scadenţa alegerilor următoare. La rândul lor, neguvernamentalii, adică opoziţia parlamentară sau extraparlamentară, dar şi sindicatele şi reţelele instituţionale ale societăţii civile, au deopotrivă interesul şi datoria de a supraveghea permanent puterea, de a-i face mereu bilanţul şi de a-i cere performanţe mai bune, în conformitate cu nevoile ţării şi cu promisiunile din campania câştigătoare. Aşadar, în principiu, PDSR are toată dreptatea să ceară, obsesiv, bilanţul. Pe de altă parte, se cuvine reamintită – fie şi în trecere – aroganţa guvernanţilor din precedentul ciclu electoral. Păguboasele baze ale necooperării dintre putere şi opoziţie atunci s-au pus. PDSR culege acum ceea ce singur a semănat.
Revenind la chestiunea concretă a bilanţului solicitat acum: trebuie spus că, legitimă în principiu, motivată – fireşte – şi de logica jocurilor politice şi a capitalizării pe seama „adversarului”, doleanţa PDSR e formulată în termeni discutabili. Electoratul a mandatat actuala putere pentru patru ani. Când se va apropia scandenţa, atunci da, guvernanţii vor trebui să-şi prezinte bilanţul şi să convingă că au făcut tot ce se putea. Dar acum? După doar doi ani de guvernare, un asemenea gest, făcut cu abilitate, le-ar putea servi ca operaţiune de imagine, însă n-ar avea rost în felul în care ar dori-o PDSR, şi anume ca evaluare de ansamblu în urma căreia să se decidă rămânerea sau nu la putere a actualilor guvernanţi. Democraţia lucrează cu cicluri electorale, nu cu tribunale publice. În felul acuzator în care e făcută, solicitarea PDSR vorbeşte mai degrabă despre o nostalgie după vechile şedinţe de bilanţ – pe atunci se spunea dări de seamă – după care puteau urma straşnice înfierări şi drastice penalizări. Le-a trecut vremea, din fericire.
Somaţia se sprijină şi pe o mică fraudă logico-politică. Dacă n-a făcut bilanţul „la 200 de zile”, să-l facă „măcar la 2 ani”, i-a cerut fostul preşedinte succesorului său. Simpla repetiţie a cifrei 2 e insuficientă pentru a justifica o solicitare serioasă. Sub acoperirea acestui joc de cifre, liderul PDSR suprapune mai multe lucruri diferite pentru a insinua cu aer de obiectivitate o concluzie – de fapt – partizană. Mai întâi, Emil Constantinescu n-a promis un bilanţ după primele 200 de zile de guvernare în calitate de viitor preşedinte al ţării, ci ca lider al Convenţiei Democrate, al cărei program electoral, „Contractul cu România”, prevedea o primă etapă de reforme de circa o jumătate de an. Ajuns la Cotroceni, nu Constantinescu a gestionat treburile executivului. În numele CDR, bilanţul propriu-zis al guvernării vor trebui să-l facă premierul şi liderii Convenţiei. Apoi, promisiunile cu termen de 200 de zile n-au aparţinut actualei puteri în întregul ei. Alegerile n-au dus la instalarea unei echipe monocolore CDR, ci a unei coaliţii ai cărei parteneri au venit cu programe în parte similare, în parte diferite. În consecinţă, niciunuia nu i se poate pretinde îndeplinirea integrală a promisiunilor electorale. Pînă şi Partidul Democrat, componenta cea mai critică asupra guvernării în ansamblu din chiar interiorul guvernării, a oferit o explicaţie oficială în acest sens atunci când, la începutul lui septembrie, într-un moment de vârf al crizei legate de înfiinţarea unei universităţi maghiare, a dat publicităţii un comunicat în care se spunea: „Niciunul dintre partidele politice aflate în coaliţia rezultată în urma alegerilor din noiembrie 1996 nu şi-a putut îndeplini decât în parte programul de guvernare, datorită condiţiilor obiective specifice oricărei coaliţii, în care partide politice democratice, dar cu orientări diferite, îşi pot desfăşura activitatea.” Adresată atunci UDMR, explicaţia poate fi citită şi ca o apărare a Convenţiei de către PD în faţa acuzelor care invocă cele 200 de zile din „Contractul cu România”.
Una peste alta, nu de un bilanţ al guvernării în faţa procurorilor din opoziţie e nevoie acum, ci de o largă raliere în susţinerea noii etape de reforme, lichidări de întreprinderi, austeritate bugetară şi aşa mai departe care se anunţă pentru lunile următoare...
Radio Europa Liberă, 18 noiembrie 1998
O singură televiziune cu multe canale
În primii ani de după 1989, postul de televiziune existent până atunci a rămas unic, chiar dacă rebotezat pentru scurt timp din Televiziunea Română – TVR în Televiziunea Română Liberă – TVRL (după care a revenit la denumirea veche). Cu două canale, ca şi înainte. Brusc onorabilizată prin purificare în „focul” revoluţiei, instituţia şi-a „recâştigat” rapid, în ianuarie-februarie 1990, statutul de instrument propagandistic al puterii. Opoziţia politică şi societatea civilă în formare au cerut cu vehemenţă „demonopolizarea” în domeniu, însă singurul rezultat până către mijlocul anilor ’90 a fost bizara SOTI – Societatea de Televiziune Independentă, care n-a fost – de fapt – un post propriu-zis, ci un grupaj de emisiuni „alternative” cărora li s-a cedat un spaţiu de emisie pe canalul TVR 1, după încheierea programului acesteia din urmă, târziu, după miezul nopţii. Lipsită de o concepţie oarecare, de mijloace financiare, de audienţă, SOTI s-a stins de la sine, fără să lase urme. Un eşec neregretat de nimeni.
Lucrurile au început să se schimbe la mijlocul deceniului zece, când au apărut două noutăţi fundamentale: televiziunile private şi transmisia prin cablu. Ultima le-a făcut posibile pe primele, care s-au născut ca mici instituţii improvizate, cu bugete modeste. Dacă n-ar fi putut ajunge la public decît transmiţând prin aer, n-ar fi avut – probabil – din start mijloacele pentru a instala mari antene şi relee în întreaga ţară. Sateliţii şi reţelele de cablu le-au rezolvat problema. Aşa s-au ivit mai întîi Tele 7 abc, primul succes „alternativ” la TVR, apoi Pro TV, evoluat din micul Canal 38, care fusese o vreme doar retransmiţător de CNN, cu mici adaosuri sportive, şi – în fine – Antena 1. În această formulă, piaţa „audio-vizualului” românesc a parcurs o perioadă de tranziţie caracterizată de – pe de o parte – succesul de audienţă al noilor veniţi şi – pe de alta – degringolada TVR, care, prin comparaţie, arăta prăfuită rău, inerţială, depăşită. Au existat ceva tentative de dezbatere a ideii de „post public”, dar fără ecouri şi fără consecinţe.
În etapa următoare, numărul televiziunilor private a continuat să crească, adăugîndu-se mai întâi Prima TV şi Acasă (ramificaţie a ProTV), apoi, mai de curând, OTV şi Realitatea, plus B 1 (Bucureşti 1, cu acoperire doar pentru Capitală, similar cu multe alte staţii locale din ţară; menţionarea într-o analiză a posturilor naţionale s-ar justifica doar prin publicul mult mai numeros, cât cinci-şase-şapte judeţe la un loc); iar TVR s-a predat cu totul reţetei comerciale, bătîndu-se pentru audienţă, atrăgând reclamă, plusând pe divertisment. Şi ceilalţi competitori fiind „generalişti”, urmarea acestor evoluţii a fost uniformizarea totală a pieţei. Impetuozitatea iniţială a particularelor s-a mai tocit, postul aşa-zis „public” a mai recuperat – în schimb – din decalaj, împrospătându-se măcar pe ici, pe colo, drept pentru care profilurile s-au apropiat. Au existat – fireşte – diferenţe de calitate şi de audienţă, creşteri şi descreşteri: Pro TV a dominat o vreme, având aerul cel mai „occidentalizat”, după care a venit tare din urmă Antena 1, în timp ce Tele 7 abc s-a cam scufundat. Dar aspectul de ansamblu, mai bogat ori mai sărăcuţ, e peste tot acelaşi: ştiri, divertisment, sport, „talk-show”-uri, cu variaţii minime, unii făcând emisiuni despre „ultimele răcnete” ale producţiei internaţionale de limuzine, alţii – cursuri practice de gătit mâncare în studio, în faţa camerelor de luat vederi.
Această uniformitate a fost accentuată de continua „rotaţie a cadrelor” de la un post la altul: „ştirişti” şi „ştiriste”, reporteri, comentatori politici şi sportivi, prezentatori de muzică şi concursuri, „vedete” cu emisiuni proprii, nemaivorbind despre cei care nu se văd pe micile ecrane (producători, operatori ş.a.m.d.), au migrat între televiziuni, unii „bifând” în doar câţiva ani chiar trei sau patru locuri de muncă. Figuri cunoscute de la TVR ori lansate la SOTI au apărut peste tot, apoi „rotaţia” i-a prins şi pe particulari, cu tendinţe variabile în timp: o vreme Pro TV-ul a avut o capacitate de absorbţie mai mare, acum Antena 1 preia de la Pro TV, în timp ce de la Antenă se pleacă spre B 1 etc. etc. Mişcarea angrenează şi figuri din categoria celor care au dat identitate televiziunilor de la care pleacă, ceea ce încalcă regulile jocului. Însă cui îi pasă? „Managerii” nu par să fie preocupaţi de construcţia unor mărci cu profil propriu, iar publicul nu se sesizează, încă sedus de ideea accesului la mai multe posturi între care „zapează” frenetic.
Concluzia ar fi aceea că actuala piaţă audio-vizuală românească e doar aparent diversificată, ea oferind – în fond şi la urma urmei – un fel de televiziune unică, făcută cam la fel sub toate firmele, doar că simultan pe mai multe canale. Poate că etapa următoare va fi în sfârşit una a diferenţierilor, poate că mai ales pe profiluri „specializate”: există deja un post de muzică rock, Atomic TV, Acasă a încercat – vai! – să fie mai „telenovelistic” şi „manelistic” decît celelalte, Realitatea vrea să devină un CNN autohton, TVR va lansa curînd un al treilea canal, cultural, şi s-a anunţat – de asemenea – acordarea de licenţe unor viitoare posturi de sport sau muzică populară. În context, marea dilemă rămâne destinul TVR: reluând o formulare mai veche, e vorba despre o televiziune care nu mai reuşeşte să devină „publică”...
Radio Europa Liberă, 6 februarie 2002
2004, 2005, 2007
Procesul de ratificare a primirii României în rândurile Organizaţiei Pactului Nord-Atlantic, alături de celelalte şase state candidate, continuă conform calendarului stabilit. La sfârşitul săptămânii trecute, după Canada, Norvegia şi Statele Unite, Danemarca a devenit a patra membră a Alianţei care validează parlamentar protocoalele de aderare. O serie întreagă de declaraţii ale unor oficiali politici şi militari americani au confirmat în ultimele luni interesul faţă de poziţia „geo-strategică” a ţării noastre, fiind posibile – chiar probabile – viitoare amplasări de baze NATO pe teritoriul României. Permanente sau temporare, „flexibile”, cum s-au exprimat lideri ai Alianţei, rămâne de văzut. Oricum, primirea noastră în NATO e o chestiune – aşa-zicînd – „rezolvată”. În plus, odată încheiată intervenţia armată a coaliţiei internaţionale în Irak, atenţia acordată atunci temelor militare şi de securitate a scăzut. Urgenţa noastră numărul 1 a (re)devenit intrarea în Uniunea Europeană.
Şi în această privinţă se făcuseră în ultimele săptămâni mici paşi utili, cu ocazia turneelor diplomatice ale primului ministru român şi ale şefului diplomaţiei. La Londra ni s-au oferit asigurări că Marea Britanie continuă să ne sprijine ferm, iar Parisul şi Berlinul au renunţat la tonul rece ori agresiv cu care, în perioada de vârf a crizei irakiene, trataseră opţiunea Bucureştiului în favoarea poziţiei Washingtonului, revenind acum la sentimente mai bune: Franţa rămâne „marea sprijinitoare” a României, iar Germania va continua să ne ajute şi ea în efortul nostru de aliniere la standardele Uniunii.
Ultimele noutăţi în materie s-au înregistrat recent la Roma şi Bruxelles. Mai întâi, cu ocazia noului episod al întîlnirilor dintre premierii Silvio Berlusconi şi Adrian Năstase, cel dintîi l-a asigurat pe cel de-al doilea că Italia, care va prelua curând, pe 1 iulie, preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, va „accelera” integrarea României şi a Bulgariei. Importanţa pe care o pot avea simpatia şi sprijinul al ţării care coordonează timp de o jumătate de an funcţionarea Uniunii nu trebuie subestimată. Va fi o perioadă în care va trebui să intensificăm negocierile de aderare şi să închidem cât mai multe capitole, preluând solicitările europene şi traducîndu-le rapid în legislaţie, în funcţionarea instituţiilor, în economie. O asistenţă suplimentară, mai ales prin experţi, consultanţi, consilieri, ne-ar fi de mare folos. Ne-o va oferi, alături de Marea Britanie, Franţa sau Germania, şi Italia, care – iată – promite că-şi va folosi poziţia şi influenţa în beneficiul ţării noastre.
La Bruxelles s-a consumat o nouă întâlnire a Consiliului de asociere România-Uniunea Europeană, cu participarea ministrului nostru de externe, Mircea Geoană, respectiv a şefului diplomaţiei elene, George Papandreu, deţinătoarea actuală a preşedinţiei Uniunii fiind Grecia, şi a comisarului pentru extindere, Günter Verheugen. De astă dată, nu s-a mai pomenit despre prea dificila „implementare” la noi a acquis-ului comunitar sau a altor solicitări făcute de către Comisia Europeană României, nici despre vreo tendinţă a Uniunii de a se dezinteresa de primirea noastră. Dimpotrivă, Günter Verheugen, care făcuse recent declaraţii de acest fel (e adevărat, retractate rapid), a spus că nu sunt „întârzieri” şi că „guvernul” european are „toată bunăvoinţa” faţă de noi. S-a pus accent asupra calendarului aderării, devenit acum foarte clar: conform responsabilului cu extinderea, obiectivul Comisiei europene este încheierea negocierilor cu ţara noastră până în octombrie 2004, când mandatul actulei echipe continentale de la Bruxelles se va încheia, apoi ar urma semnarea tratatului de aderare în 2005 şi intrarea în organizaţie la 1 ianuarie 2007, conform deciziei politice a Consiliului European de la sfârşitul anului trecut.
Bunăvoinţa a fost – aşadar – reconfirmată. Ca şi, împreună cu ea, lista de teme pe care România trebuie să le rezolve pentru a putea fi primită: reforma administraţiei publice şi a justiţiei, reducerea corupţiei, progrese economice, privatizări de utilităţi ş.a.m.d.
Avem – deci – o foaie de parcurs certă: 2004, 2005, 2007. Plus sprijin substanţial din partea Uniunii. Restul ne rămâne nouă: reforma efectivă, „lupta împotriva corupţiei” etc. etc. Oficialii europeni şi reprezentantul nostru diplomatic au căzut de acord că pe această direcţie trebuie avansat. Mircea Geoană a şi adus asigurări că integrarea e „prioritatea maximă şi totală” a cabinetului de la Bucureşti, care va face eforturi susţinute de accelerare a reformelor. Ceea ce, dacă se va întâmpla, vom constata...
Radio Europa Liberă, 21 mai 2003
Din volumul Ion Bogdan Lefter - Lectura politicii. România postcomunistă, în curs de apariţie la Editura Paralela 45
Fotografia autorului de Mihaela Iluţă
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
