Un Ariel care declanşează o furtună a fericirii
Ca orice poveste, Călin se termină cu o nuntă. Este însă o nuntă mai puţin obişnuită; nu seamănă cu aceea dintre Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, ci cu una din viaţa reală, întrucât survine la şapte ani de la inaugurarea de către îndrăgostiţi a patului conjugal.
Faptul că fiica împăratului este deja mamă când merge la altar cu alesul ei umanizează povestea lui Eminescu. Personajele nu sunt reprezentate în doar două dimensiuni, aşa cum le vedem în desenele frumos colorate din cărţile de poveşti, ci în trei, ca în realitate. Ca să ne facem înţeleşi de cititorii de azi, putem spune că poetul ne oferă o poveste în 3D!
Acest realism sui-generis al poveştii nu o face însă vulgară. Scrisul lui Eminescu, în general, este imun la vulgaritate. Nunta imaginată de poet capătă prospeţime şi verosimilitate, datoră omenescului ei, dar rămâne solemnă. Eminescu are, ca nimeni altcineva, intuiţia sărbătorii, care este în esenţă o bucurie ritualizată. În aproape fiecare din poeziile lui găsim un scenariu ritualic, indiferent dacă este vorba de adormirea sub un tei sau de îmbrăţişarea iubitei , de coborârea luceafărului din cer sau de citirea unor vechi scrisori, la lumina focului din sobă. În Călin se înregistrează un maximum al fervorii sărbătoreşti. Poetul se transformă într-un adevărat maestru de ceremonii, într-un Ariel care declanşează nu o furtună sumbră şi devastatoare, ca în Shakespeare, ci o furtună a fericirii; fulgerele ei iluminează pentru câte o clipă feţele surâzătoare ale participanţilor.
Formidabil este fastul scenografiei create de poet. La concursurile de nunţi organizate astăzi de unele posturi TV (de la noi, dar şi din alte ţări), nunta din Călin ar ocupa fără îndoială locul I. Nici cei mai experimentaţi decoratori din lume, având la dispoziţie milioane de euro, n-ar putea să egaleze frumuseţea exorbitantă a ambianţei imaginate de Eminescu:
„De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur' ude în văzduhul tămâiet;/ ş...ţ Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/ Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,/ Împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare/ A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.”
A devenit celebră, în timp, enigmatica indicaţie topografică, având drept repere „codrii de aramă” şi „pădurea de argint”. S-au făcut presupuneri. Codrii de aramă ar fi de stejari (sau de fagi, predominanţi numeric în Bucuvina), iar pădurea de argint − de mesteceni. Nu se putea găsi în natură un loc mai potrivit pentru o nuntă decât o pădure de argint. De-a lungul vieţii noi vedem (dacă vedem şi nu trecem nepăsători pe lângă ei) mesteceni izolaţi, care ne încântă cu trunchiurile lor zvelte şi albe şi cu graţia crengilor lor delicat-mlădioase. Dar o pădure de mesteceni, rar întâlnită în realitate, are ceva paradisiac şi reprezintă decorul ideal pentru o nuntă împărătească. (În anii adolescenţei, petrecute de mine în Bucovina, am văzut o asemenea pădure. Mi-a apărut în faţă, pe neaşteptate, după ce străbătusem − bineînţeles − codrii de aramă şi am avut impresia că am păşit, din greşeală, într-o altă lume, a purităţii şi gingăşiei. Dând dovadă de spirit practic, mi-am luat de acolo bucăţi de scoarţă de mesteacăn ca să scriu pe ele versuri de dragoste).
În pădurea lui Eminescu este întotdeauna şi apă, care măreşte frumuseţea locului, cu oglindiri, licăriri, „bulgări fluizi” şi „ropot dulce”. Izvoarele îşi urmează susurul lor indiferent de ce se petrece în pădure, aşa cum un ceasornic îşi urmează tic-tac-ul indiferent de ce se petrece în încăperea în care se află:
„Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/ Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.”
Izvorârea neobosită a apei dă o sugestie de veşnicie. Veşnicia lui Eminescu nu s-a născut la sat, ci în preajma izvoarelor.
Masa la care urmează să stea nuntaşii este aşezată „lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate” („tremur somnoros”, ce surprinzător efect artistic obţinut prin asocierea a două cuvinte obişnuite!). Lista de oaspeţi este răsunătoare, pare cită cu voce tare de un crainic acompaniat de o muzică de fanfară:
„Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese/ Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;/ Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,/ Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele.”
În afară de oaspeţii de rang înalt sunt prezente şi personaje pitoreşti, de carnaval, astfel încât nunta împărătească aduce şi a petrecere populară. La un moment dat poetul se joacă, amuzându-se – dintr-un surplus de exuberanţă – pe seama socrului mare:
„Iată craiul, socru mare, rezemat în jilţ cu spată,/ El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată;/ Ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf/ Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf...”
Ceremonia culminează cu apariţia mirilor şi miresei. Mirele este doar numit de poet, în timp ce mireasa are parte de un portret complet şi feeric:
„Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,/ Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese./ Îi foşnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,/ Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;/ La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale./ Astfel vine mlădioasa, trupul ei frumos îl poartă,/ Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă.”
Această disproporţie dintre atenţia acordată mirelui şi cea acordată miresei ţine de tradiţia românească. Chiar şi în vremea noastră, dacă apare pe stradă un alai de nuntă, îi putem auzi pe trecători: „Hai să vedem mireasa!” Nimeni nu spune: „Hai să vedem mirele!”
Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
