„Leonard Oprea, strălucit scriitor român, autor al unor opere de ficţiune şi non ficţiune, este unul dintre cei mai importanţi, cu adevărat originali scriitori est-europeni, contemporani.” (Vladimir Tismăneanu). Leonard Oprea este autorul cărţilor de referinţă în literatura samizdatului est-european: „Radiografia Clipei” (proză scurtă) şi „Cămaşa de forţă”(roman). Este şi creatorul binecunoscutei lucrări „Trilogia lui Theophil Magus”. Cărţile editate în SUA sunt difuzate în Canada, Europa, Asia şi Australia. Între acestea romanele „Trilogy of Theophil Magus – the Truth”; romanele-haiku: „Theophil Magus in Baton Rouge – a haiku novel” şi „The Daily Agony of Theophil Magus – Jazz&Blues Haiku Novel…”, romanul-eseu, „Hello God”. În volumul de eseuri, „Theophil Magus – Confesiuni 2004-2006”, Leonard Oprea a creat un nou tip de eseu în cultura universală, „Respiraţia” („Breathing”). Cărţile lui Leonard Oprea se află în peste 50 de biblioteci din lumea întreagă, între care aceea a Vaticanului, a Congresului american, ale marilor Universităţi americane, canadiene etc.
– La recentul Târg internaţional de carte Bookfest aţi lansat „Noi domenii interzise”, apărută, împreună cu prima dvs. carte „Domenii interzise”, la Editura Tracus Arte. Ce înseamnă acest nou volum în creaţia dvs.?
– Da, a 16-a carte publicată conţine într-un singur volum debutul meu editorial din 1984 (anul Orwell) „Domenii Interzise” (postfaţa de Nicolae Steinhardt şi prefaţă, Cornel Robu) alături de ultima-mi creaţie „Noi Domenii Interzise” (introducere Cătălin Badea-Gheracostea).
Ce înseamnă?
Ei bine, da... este învierea mea după o crucificare de 15 ani în America.
Astfel – cel puţin ascultându-l pe Alex. Ştefănescu prezentându-mi cartea la Târg – „Noi Domenii Interzise” încarnează o cale unică de a povesti, aici şi worldwide. Pe scurt, imaginaţi-vă că, de la primele fraze citite, vizionaţi cu sufletul la gură un film avându-i ca scenarişti pe Kafka, Bulgakov şi Dino Buzzati; imagine şi scenografie, Hieronymus Bosch; iar muzica /all about jazz/ aparţinându-i lui Miles Davis. Producător, un rabbuni care plasează TOTUL în no man’s land-ul dintre două sentinţe străvechi: Dumnezeu aparţine acestei lumi. Dumnezeu nu aparţine acestei lumi. Prin urmare, îl întâlniţi pe... „Leonard Oprea” – fabuloasă fisură în real.
– Multă lume spune că aţi creat un nou tip de eseu în literatura universală. Cum l-aţi descrie dvs.?
– Anume, primele 2 romane-haiku (haiku-novel) scrise direct în engleză, publicate în SUA, apoi difuzate (împreună cu alte cărţi) pe 5 continente şi aflate în peste 50 de biblioteci ale lumii (http://www.worldcat.org/identities/lccn-n93025512/).
Da, fără îndoială, am creat şi un nou tip de eseu în literatura universală.
Iată definiţia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea):
„Respiraţia” /Breathing/ este o relativ scurtă, simplă, dar profundă meditaţie sfârşită întru doar un haiku; ce închide şi /re-/deschide meditaţia spre noi universuri de întrebări şi răspunsuri asupra condiţiei umane.
Primele 100 „Respiraţii” au fost publicate în volumul „Theophil Magus – Confesiuni 2004-2006”. Apoi, în volume americane, dintre care trebuie să amintesc romanul-eseu „Hello God”. Un exemplu:
PIETRELE VOR STRIGA
Despre scriitorul moral, etic, demn şi responsabil întru Credinţa sa creştină, despre acest artist autentic în conflictul său cu lumea, dar mai ales cu artiştii şi criticii reprezentând fariseii, saducheii, dar şi cărturarii acestei lumi trecute-prezente-viitoare, despre acest om şi vremurile când a fost, este şi va fi cenzurat, respins, ignorat cu premeditare, izolat cu îndârjire, despre acest scriitor mai înainte laconic definit şi despre cărţile sale – nu amintesc decât ceea ce cuvânta Iisus Christos: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.“ (Luca, 19/40)
„…răsărit topind /
sânge-n aur – oceanul /
în val spart de ţărm…“
– S-a spus că multe dintre cărţile dvs., cele scrise în timpul comunismului, sunt utopii negre, comparabile cu scrierile lui Orwell sau Zamiatin. Dvs. cum le vedeţi, mai ales după trecerea atâtor decenii?
– În timpurile (nu a fost doar un timp) comunismului ceauşist (repet, căci nimic nu e întâmplător, în 1984 – anul Orwell) am publicat o singură carte: „Domenii Interzise”. În 1986, în „Opinia Studenţească” Nicolae Steinhardt i-a făcut o cronică amplă, excelentă (după care am şi fost interzis ca scriitor, dar am fost dăruit cu un rabbuni şi prieten nepreţuit, Nicu Steinhardt). Am mai scris atunci – dar până în 1990 au fost literatură de samizdat /fireşte, prin ordinul Securităţii – „Radiografia Clipei”, proză scurtă; însă şi cunoscutul roman „Cămaşa de forţă”.
Nicolae Steinhardt, Liviu Antonesei, Mircea Mihăieş, Sorin Antohi, Ioan Holban, Gabriela Gavril, Angela Furtună, Gelu Vlaşin, Vladimir Tismăneanu, Andrei Codrescu, Mirela Roznoveanu şi alţii – prin articolele lor critice au comparat aceste cărţi cu creaţiile lui Orwell, Zamiatin, Aldous Huxley, Ray Bradbury, John Osborne, Vladimir Bukovski sau Thomas Mann, Kafka, Borges, Paulo Coelho...
În fine, acum, la 62 de ani, dintre care aproape 40 i-am închinat artei, nu consider literatura mea decât fiind genuină şi universală şi nimic altceva.
În consecinţă, nu pot fi decât identic cu arta mea.
Pe care nu o pot defini alt fel decât: ARTĂ.
Dincolo şi mai presus de orice zicere critică.
Dar, niciodată mai presus de Dumnezeu. Căruia îi mulţumesc.
– Ce v-a determinat să emigraţi în America la mulţi ani după căderea regimului comunist? Ce v-a determinat să reveniţi?
– Pentru ambele întrebări acesta este răspunsul meu:
AXIOMA POLITICĂ A SECOLULUI XXI
LIBERTĂŢILE ŞI RESTRICŢIILE DIN SOCIETATEA DEMOCRATICĂ
SUNT ÎN RELAŢIE DE ASISTENŢĂ MUTUALĂ CU LIBERTĂŢILE ŞI RESTRICŢIILE DIN DICTATURA POPULISTĂ.
Astfel, în lumea Secolului XXI, se pune întrebarea quintesenţială:
Există Libertatea?
Un răspuns: Iisus Christos.
Celălalt răspuns: Libertatea nu există.
“… viermele mic, roz…/
unduie din mărul copt…/
… superba toamnă…”
– În America v-aţi reinventat ca scriitor? S-a schimbat ceva în scrisul dvs.? A avut vreo influenţă mediul? Limba sigur n-a fost o problemă, aţi declarat că scrieţi cu uşurinţă în limba locului în care trăiţi la un moment dat…
– Nu, nu m-am reiventat. Doar m-am continuat.
Întru o neîncetată metamorfoză.
Spirala şoimului pierzându-se în nori...
Eu nu am încetat să zbor. Da. Şi... odată cu mine, scrisul meu.
Nu, nu eu am declarat că, vă citez: „scrieţi cu uşurinţă în limba locului în care trăiţi la un moment dat… ”.
Astea sunt fabulaţiile criticilor dornici de senzaţional. De succes facil.
Nimeni – mai ales cel care a plecat la 46 de ani din ţara sa; şi mai ales un scriitor autentic – nimeni nu scrie cu uşurinţă în limba lumii unde a emigrat la o vârstă târzie, oricât de acomodat/virusat ar fi cu limba şi cultura respectivă. Nimeni.
– Ce înseamnă să fii scriitor român în America?
– În cazul meu – înseamnă că rămâi scriitor român. Este, de altfel, condiţia sine qua non să fii un artist genuin şi universal. Cât timp vor exista naţii şi culturi naţionale – cu graniţe sau fără graniţe – pentru artistul autentic genuin şi universal focul sacru al creaţiei sale a fost, este şi va rămâne specificul naţional.
Tigrul bengalez nu este tigrul siberian. Dar fiecare este totuşi TIGRUL.
– De ce atât de puţini scriitori români din America reuşesc să se impună?
– Fiindcă luptă din răsputeri să devină americani. Şi eşuează lamentabil, deseori chiar tragic pe ţărmul mlăştinos al lumii dreptului-de-a-fi-stupid.
Dante: Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate.
– Puteţi vorbi despre Fundaţia Culturală Vladimir Colin pe care aţi înfiinţat-o şi care a promovat literatura fantastică? Cum vedeţi literatura science-fiction românească de azi?
– În 1992 am creat Fundaţia Culturală „Vladimir Colin”, onorând cu premiile sale personalităţi de marcă ale culturii române şi americane. Astfel, îi numesc pe Nicolae Manolescu, Şerban Foarţă, Sorin Antohi, Bogdan Ficeac, Radu Pavel Gheo, Mircea Opriţă, Vladimir Tismăneanu, Andrei Codrescu. Fundaţia a sponsorizat apariţia de cărţi valoroase pentru cultura română, dar a organizat şi conferinţe sau alte evenimente importante pentru literatura fantastică. După plecarea mea în SUA, fundaţia a încetat să mai existe.
Fundaţia a fost un omagiu – cu inima curată – adus lui Vladimir Colin, inegalabilului băsmuitor al culturii române şi unul dintre creatorii romanului-basm. Vladimir Colin face parte dintr-un quintet de aur al literaturii universale, alături de JR Tolkien, TH White, Michael Ende şi Stanislaw Lem. Aşadar, Jean Colin care a fost tradus în 14 limbi. Care se află în enciclopediile literaturii mondiale. Care a fost onorat, practic, cu toate marile premii ale literaturii fantastice europene. Cel a cărui fascinantă mitologie dobrogeană „Legendele Ţării lui Vam” a devenit, în Franţa, chiar şi un splendid album de bandă desenată... Ale cărui „Basmele Omului” au fost traduse până şi în vietnameză... Şi care, astăzi, da... este un necunoscut în cultura română. Vae soli, vae victis. Nu ştiu, poate că fiind el, Jeani... un evreu?... Îmi amintesc cum, imediat după înfiinţarea fundaţiei, am primit un telefon... Am fost întrebat de ce nu am creat fundaţia Marin Preda... Şi am fost făcut jidan împuţit... ameninţat sever... În Cimitirul Bellu, la înmormântarea lui Vladimir Colin au fost prezente doar cinci persoane. Dintre scriitori români: Ştefan Augustin Doinaş, eu... şi fulgii mari, plutind ca-n basme...
Literatura science-fiction românească este încă o literatură de fandom. Asta pentru că mentalitatea fanilor, odată cu a prozatorilor şi a criticilor, la rândul lor în primul rând fani SF, este aceea de ghetto.
– Într-un interviu de acum câţiva ani spuneaţi că artistul autentic este acela care se întreabă şi se va întreba veşnic: Quo vadis, Domine? Dvs. ce vă întrebaţi acum?
– QUO VADIS, DOMINE?
„…salcia curge în /
vânt valuri mărunte vin, /
sclipesc – eu, zâmbesc…“
– Acum vreo două decenii aţi publicat, la o editură proprie, trei ediţii bibliofile şi bilingve engleză-română, cu poezii şi eseuri de Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Mircea Eliade, ediţii pe care le-aţi distribuit, non-profit, unor universităţi şi biblioteci din străinătate, pentru răspândirea culturii române. Ce efect a avut acţiunea dvs.? Veţi mai continua?
– Ce efect a avut acţiunea mea?... Mda... În 1995, imediat după publicarea şi diseminarea superbelor ediţii, cu ajutorul profesorului şi traducătorului în engleză a acelor texte, îl numesc astfel pe minunatul Bogdan Ştefănescu
(actualul prodecan al Facultăţii de limbă şi literatură engleză, Universitatea Bucureşti) am organizat prima Conferinţă naţională despre diseminarea culturii româneşti, după Decembrie 1989... S-a întâmplat în Bucureşti, într-o sală a Catedrei de literatură engleză... Un altar gemând de istorie şi cultură... Am invitat directorii şi patronii marilor edituri naţionale; de asemenea, am invitat ambasade, fundaţii şi institute culturale... Ministerul culturii... Au venit peste 50 de VIP de prin Bucureşti şi aiurea... Le-am dăruit fiecăruia câte un exemplar din fiecare carte, însoţit de un pliant, de un poster... Desigur, nici că se putea altfel, şampanie, fursecuri, cafea, apă minerală... Atmosferă de mare emulaţie spirituală... Încercam, de bună credinţă, un regal românesc, post-decembrist. Well, ideea era ca urmând exemplul meu, adică al editurii Athena Publishing, să ne unim forţele şi să creăm o asociaţie natională care să producă şi să disemineze astfel de cărţi printr-un efort non-profit etc. etc. etc. Prima editură care s-a împotrivit a fost Humanitas, având ca raţiune sublimă: Noica nu poate fi tradus... Cei de la Ambasada germană au replicat: atunci cum a fost posibilă traducerea lui Faust în monumentala versiune a lui Augustin Doinaş? Reprezentantul britanic a întrebat sec: de ce românii încep inevitabil cu „Nu” ? ca răspuns la orice întreprindere pozitivă privind bunăstarea naţională... şi a părăsit sala, nu înainte de a-mi strânge mâna mărturisindu-şi regretul că iniţiativa mea moare aşa, pocnind din degete... Dar, majoritatea editorilor a urmat mioara Humanitas... Însă, nu – nu a mai rămas vreun strop de şampanie, fursecurile au fost strecurate discret în buzunare...
Dacă voi mai încerca o astfel de „aventură” ?...
Am răspunsul publicat în „Theophil Magus – Confesiuni 2004-2006”:
POATE EXISTA O CULTURĂ…?
…aceasta este întrebarea:
Poate exista o cultură naţională şi universală într-o patrie a celor care, în inimă păduchi fiind, sunt consideraţi mari oameni de spirit şi staruri naţionale?
„…vântul cu flori /
de tei sărută ţâncii /
din parc… îngerii…“
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
