Poetă şi traducătoare, Letiţia Ilea (n. 1967, Cluj-Napoca) a absolvit (1989) secţia franceză-română (1989) a Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca. În prezent predă franceza la Departamentul de Limbi Moderne şi Comunicare în Afaceri al Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. Din 2002 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Formată în ambianţa intelectuală a mişcării literare Echinox, a debutat (1984) în revista „Steaua”, apoi a publicat mai multe volume de poezii în română (eufemisme, 1997; chiar viaţa, 1999; o persoană serioasă, 2004; blues pentru cai verzi, 2010) şi franceză (terrasses, 2005; apprivoiser le silence, Éditions Autres Temps, 2005; est-cris, 2005, Éditions TranSIGNUM; blues pour chevaux verts, Éditions Le corridor bleu, 2012). A tradus Gérard Blua, Pe drumul operei, 2005; Léon Bloy, Exegeza locurilor comune, 2005; Dan Damaschin, Les prières des peintres, 2005; Daniel Philippe de Sudres, Statul „Internet”; Gabriel Stănescu, Paysage avec mémoire, 2006; Jacques Jouet, Poeme de metrou, 2006; Tristan Janco, Memoriile Şoahului, 2006; Andrei Zanca, Improvisation pour la marche sur l’eau, 2007; Ioan Pintea, Melci aborigeni/ Escargots aborigènes, 2014). A fost distinsă cu: Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor pentru volumul Eufemisme (1999); Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor pentru traducerea volumului Exegeza locurilor comune, de Léon Bloy (2006); Premiul Internaţional de Poezie „Jean Malrieu”, Allauch, Franţa (2007); Premiul pentru poezie la Festivalul Lucian Blaga (2007); Premiul „Henri Jacquier” al Filialei Cluj a USR (2007); Premiul „Antoneta Ralian”, pentru traducerea în franceză a volumului de versuri „Melci aborigeni/ Escargots aborigènes”, de Ioan Pintea (2014).
– Letiţia Ilea, am să încep cu... sfârşitul. Abia ajunsă în Catalunya, am avut ocazia, pe 27 noiembrie anul trecut, să particip la o prezentare aparte, la Badalona, a unei antologii din poemele tale, Sobre pérdidas y ganancias (Despre câştiguri şi pierderi), apărutăîn 2014, în traducerea lui Xavier Montoliu la editura Valparaíso din Granada. O zi cu multă ploaie, când cu greu te-ai fi lăsat scos din casă. Şi totuşi... câteva zeci de persoane au fost prezente la întâlnirea cu tine... prin skype. Era, dacă nu mă înşel, a doua oară (prima oară pe 23 octombrie, în barul numit POETECA din Barcelona) când stăteai de vorbă cu cititorii prin skype; o nouă întâlnire avea să aibă loc pe 11 decembrie în oraşul Cardedeu, din nou într-un bar, la câteva zeci de kilometri de Barcelona. Deja cititori ai volumului sau viitori cititori te-au ascultat, şi privit, citindu-ţi poeziile în română, paralel cu traducerea lor. Ar trebui inclus skype-ul printre „câştigurile” pentru poezie? Este important pentru un poet şi pentru poezia lui acest „faţă-n faţă” cu cititorii? Şi: Am avut atunci senzaţia (întărită după ce am citit despre prezentările anterioare şi despre cele ce aveau să urmeze) că nu aveai foarte mare dreptate când, într-un interviu de prin 2006, spuneai: „poezia e o Cenuşăreasă care şi-a pierdut amândoi pantofii şi nu mai îndrăzneşte nici măcar să-şi viseze prinţul”. Cel puţin, cred, nu la Barcelona, o mare iubitoare de poezie, după cum cred că ai observat.
– Cred în continuare că poezia nu este privilegiată în lumea modernă, asta e un loc comun. Este mai degrabă ceva confidenţial, eu îţi dăruiesc volumul meu, tu pe al tău, şi aşa ne citim între noi poeţii. Aşa încât ceea ce s-a întâmplat la Barcelona, Badalona şi Cardedeu la lansarea volumului meu apărut în Spania mi se pare o fericită excepţie. Totul i se datorează traducătorului meu, minunatul Xavier Montoliu Pauli, care nu numai că a tradus cartea şi a făcut posibilă apariţia ei prin căutarea unui editor, dar a jucat şi rolul unui adevărat agent literar, „instituţie” necunoscută la noi. De altfel primele traduceri de poeme ale mele le făcuse încă în 2011, în limba sa maternă, catalana, în cadrul programului „Voci paralele”, organizat, cu patru poeţi catalani şi patru români, în Catalunya şi în România, de către Institutul Literelor Catalane, Institutul Ramon Llull din Barcelona şi Institutul Cultural Român de la noi. Xavier a avut ideea participării mele la diferitele prezentări prin Skype (s-au citit poeme atât în spaniolă, cât şi în catalană), şi da, în acest caz, internetul a fost un câştig pentru poezie. Am auzit şi văzut nişte aplauze reale, publicul mi-a pus întrebări, şi mi s-a părut că acest fel de dialog nu se deosebeşte cu mult de unul faţă în faţă. Cât despre publicul catalan, mi s-a părut unul extraordinar, cum am avut ocazia să întâlnesc şi în Franţa. Nu vreau în acest fel să depreciez cititorii de poezie de la noi, dar poate că aici problemele cotidiene sunt mai stringente şi mai greu solvabile decât în Vest, astfel încât deschiderea faţă de poezie nu este întotdeauna cea pe care un poet şi-ar dori-o. Un alt câştig adus de noile tehnologii, şi o idee nouă pentru noi, a fost crearea unei pagini de facebook a volumului, unde pot fi consultate evenimentele şi articolele care i-au fost consacrate.
– „aici e nevoie de metodă
oare ce trebuie pus în stânga ce în dreapta
cine are curajul să numere bulinele roşii şi negre
e bine ştiut că cele roşii devin cu uşurinţă negre”
Pentru că am pornit de la un volum tradus, îmi permit să folosesc câteva versuri dintr-un poem din acest volum, falsificându-i, evident, sensul, ca să te întreb: e nevoie de metodă la traducerea poeziei, ca „bulinele roşii” să nu devină negre, ca poezia să nu-şi piardă fiinţa? Te întreb fiindcă eşti şi traducătoare de poezie, ai avut şi ai traducători. Şi cred că aici este locul să fac o paranteză şi să te felicit pentru recentul premiu „Antoneta Ralian”, primit în toamna lui 2014 la Târgul de carte Gaudeamus, pentru traducerea în franceză a volumului de versuri „Melci aborigeni/ Escargots aborigènes”, de Ioan Pintea (Editura Charmides).
– Nu cred că e nevoie de multă metodă, ci de empatie. Eu aleg să traduc poeţi cu care mă pot identifica, poeţi care au spus mult mai bine ceea ce aş fi dorit să spun eu, astfel încât, de multe ori, pentru mine a traduce este un „a scrie în loc de a scrie”. Traducerea poeziei este creaţie, în sensul cel mai deplin al cuvântului. Dintre cele patru cărţi pe care le-am publicat în Franţa, două conţin poeme scrise în română şi traduse de mine. Pot să spun că traducerea propriilor mele poeme nu s-a deosebit mult de scrierea lor în română şi a luat cam tot atâta timp.
– Ştiu că unele dintre poezii (culegeri chiar) le-ai scris direct în franceză. Ce te determină să alegi una sau alta dintre cele două limbi? Apoi: există impresia că eşti mai răsfăţată în Franţa decât acasă, este adevărat?
– Am scris în franceză atunci când am stat mai mult timp în Franţa. Atunci primul vers al poemului îmi apărea în franceza şi continuam aşa. Mi se întâmplă, mai rar, şi aici, legat de lecturile mele în franceză. Mă izbeşte câte o sintagmă citită, îi dau o replică mentală în franceză şi mecanismul se pune în mişcare. Însă în general scriu în română. Nu cred că sunt mai răsfăţată în Franţa decât aici. Aici am debutat, am primit premii, am avut lansări de carte splendide. Sunt un poet român. Dacă s-a întâmplat să fiu bine primită în Franţa, pun asta pe seama faptului că eram ceva uşor „exotic”, pe de-o parte, iar pe de alta, cum spuneam la început, pentru că în Vest există parcă mai mult timp pentru cultură.
– Să ne întoarcem la poeta Letiţia Ilea. Citez din nou: „Pentru vecina de sus par o persoană serioasă/ cu studii bună gospodină...// administratorul crede că sînt un fel de vagabond/ care se întoarce acasă seara...// pentru mama sînt un copil care nu ştie/ să se descurce de unul singur...// cîinii din jurul blocului meu sunt convinşi că eu sînt un cîine mai mare care are o slujbă bună şi o grămadă de oase.”
– În vara lui 2014, volumul Sobre pérdidas y ganancias, a fost prezentat la Cluj, în prezenţa traducătorului. Cu această ocazie, Marta Petreu vorbea despre unitatea universului tău poetic şi spunea: „Letiţia Ilea face parte din clasa poeţilor inspiraţi, nu a meşteşugarilor poeziei. Lirica ei e doldora de cotidian şi aşezată în lumina crudă a lucidităţii, a lipsei de iluzii... Multe poeme sînt străbătute de o fisură, căci autoarea înregistrează acut privirea celuilalt asupra ei şi spune nu cum se vede ea de dinăuntru sau în oglindă, ci cum este văzută din exterior. Privirea de dinafară nu este, ca la Hegel în „mişcarea recunoaşterii“, un termen mediu care o reconciliază cu ea însăşi, ci extrema alteritate, înstrăinarea care duce lucrurile, bucuria, într-un cuvînt: viaţa, la o considerabilă distanţă dureroasă”. La prezentarea de la Barcelona la care am participat, scriitoarea Teresa Pous spunea, citez din memorie: „În poeme, ea [poeta] şi ceilalţi sunt două polarităţi care se observă, se respectă, se acceptă, se recunosc şi se reconciliază prin intermediul forţei conştiente şi inconştiente a versurilor”. Mi se par două priviri foarte diferite asupra aceloraşi versuri. Să fie această „doldoră” de cotidian deschizătoare de receptări atât de diferite sau, în general, fiecare cititor de poezie găseşte în ea ceea ce caută?
– E bine dacă versurile mele pot da naştere unor interpretări atât de diferite. Cred că fiecare cititor găseşte în poezie ceea ce caută, se proiectează pe sine în ceea ce citeşte şi interpretează conform temperamentului şi personalităţii sale. O să vă dau un exemplu care nu e legat de poezie. Se spune că lectura lui Cioran te deprimă. Nu asta se întâmplă în cazul meu. Asupra mea Cioran are un efort paradoxal, stenic, reconfortant, pentru că îmi spun: „Uite, există cineva care a fost mai deprimat decât aş putea fi eu vreodată”. Totul stă în interpretare.
– Tot la Cluj, şi tot Marta Petreu alegea trei fragmente din poezia ta, pe care le-ar pune în această antologie ideală. Unul dintre ele era acesta:
„Cele mai mari dureri
sunt peşti muţi ascunşi sub pietre
doar cînd ne-au otrăvit destul încep să plutească
prin sîngele nostru
cu burţile lor hidoase răsucite în sus.
Şi-atunci iese cîte-un poem ori cîte-o carte de poeme.”
Este poezia pentru tine, sau poate pentru noi toţi, un mijloc de exorcizare a durerilor, de înfruntare a singurătăţii?
– Nu ştiu alţii cum sunt... dar pentru mine, da, poezia e o modalitate de a depăşi, de a înfrunta durerea, momentele dificile. Puse pe hârtie, formulate, cumva, ele îşi pierd puterea negativă pe care o exercită asupra mea.
– „laptele e bun garoafele sunt frumoase
eu nu sunt altfel
dar de ce îmi oferiţi lapte mereu
cultivaţi numai garoafe
spuneţi doar lucruri pe care nu le înţeleg”
Mă întreb dacă nu cumva îţi spunem, îi spunem (poetului), lucruri pe care nu doar el nu le înţelege, dar nici noi; evident, nu i le spunem noi, el le detectează şi vine în întâmpinarea noastră; ca, prin darul lui, să ne facă să le pricepem, dincolo de înţelegere. Nu cumva de asta avem nevoie de poezie? Şi, dacă avem nevoie, de ce nu pricepem că avem atâta nevoie? A cui poate fi vina?
– Nu avem cu toţii nevoie de poezie, majoritatea oamenilor se pare că trăiesc foarte bine şi fără. Nu discut despre cât de profund trăiesc ei. Poezia ne sporeşte capacitatea de înţelegere, uneori într-o străfulgerare. Poate că suntem adesea superficiali şi ocupaţi cu false probleme care ni se par capitale. Nu e vina nimănui.
– În continuarea întrebării de mai sus, sau ca o justificare a ei, voi aminti una dintre cele mai frumoase poezii ale tale, „tata nu mai locuieşte aici”, din care citez doar: „tata nu mai locuieşte aici/ camera arată ca şi când el ar fi ieşit pentru o clipă/ după pâine la piaţă să plătească taxele/ în fotografie el e mai tânăr decât mine/ nu are încă riduri e liniştit bea o bere cu prietenii/ şi zâmbeşte spre obiectiv aşteptând un anume fel de viitor“
– De fapt nici nu ştiu dacă cuvântul potrivit este „frumoasă”, aş zice izbitoare: trezeşte o stare de durere acută, printr-o logică aparent la îndemâna oricui, dar pe care eu, cititor, abia acum o descopăr şi, descoperind-o astfel înfăţişată, în acelaşi moment am o senzaţie de eliberare, de plăcere a descoperirii. Întrebarea ar fi: dacă cititorului i se întâmplă asta, sau, ca să i se întâmple asta, cum este (ar trebui să fie?) poetul: dominat mai mult de sentiment sau de luciditate, de senzaţie (dacă de la ea porneşte) sau de prelucrarea ei „artistică”?
– Nu ştiu cum ar trebui să fie poetul, pot să spun doar că eu mă conduc mai mult după sentimente, după senzaţii, şi abia în faza finală, de cizelare, intervin luciditatea, meşteşugul. Şi, pentru consecvenţă, nici nu mă simt foarte apropiată de poeţii prea «cerebrali». În ce priveşte poemul pe care îl citaţi, nu îmi imaginez cum aş fi putut scrie cu luciditate despre moartea tatei. A fost o durere sfâşietoare, care e încă aici.
– „subsemnata letiţia ilea
de profesiune incertă
studii corespunzătoare
tricotez
armuri din pânză de păianjen
numai cu comandă fermă”
Într-o poezie intitulată „Ofertă fără cerere”, afirmi, ciudat, că tricotezi „armuri de păianjen” numai cu comandă fermă. Ofertă fără cerere sau cu comandă fermă? Oricum, ce fel de armuri pentru sufletul nostru putem spera în viitorul apropiat de la o asemenea „tricoteză”?
– „Tricoteza” lucrează la un nou volum de poezie, ce altceva poate să facă? În care va vorbi din nou despre ea şi prietenii ei, apropiaţi şi îndepărtaţi, vii sau dispăruţi într-un fel sau altul…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
