Ziarul de Duminică

Lupta mea. Cartea a treia: Insula copilăriei/ de Karl Ove Knausgård

Lupta mea. Cartea a treia: Insula copilăriei/ de Karl...

Autor: Ziarul de Duminica

05.05.2016, 23:45 397

Devenit părinte, Karl Ove Knausgård se regăseşte în faţa propriului eu, un puşti sensibil, care creşte în umbra unui frate sociabil, a unei mame adesea absente şi a unui tată cu accese de mânie imprevizibile. Maturizarea lentă a sentimentelor, flirturile neliniştite, pasiunea pentru rock compun cu o onestitate dureroasă romanul unui adolescent hipersensibil. O călătorie afectivă de o fidelitate absolută, o explorare proustiană a propriului trecut, o poveste deopotrivă intimă şi universală, care pune problema capacităţii literaturii de a descrie viaţa, doar viaţa, în toate aspectele ei. 

„... extrem de sincer, Knausgård... vrea să ne introducă în cotidianul vieţii, care este uneori vizionar, alteori banal, alteori profund semnificativ, dar, prin forţa lucrurilor, absolut obişnuit, pentru că ni se întâmplă pe tot parcursul vieţii şi tuturor...” – The New Yorker 

„O reuşită rară. Nici un scriitor din generaţia sa nu egalează combinaţia lui Karl Ove Knausgård de talent, stil, spirit de observaţie şi originalitate...” – Dagens Næringsliv

„Dur şi plin de forţă precum granitul. Mai real decât realitatea.” – La  Repubblica

 

Într‑o zi liniştită şi înnorată de august a anului 1969, pe o şosea îngustă de la capătul unei insule din sudul Norvegiei, printre grădini şi stânci, pajişti şi păduri, dealuri domoale cu suişuri şi coborâşuri, de‑a lungul unor curbe strânse – uneori acoperite de un tunel de arbori, alteori cu marea în faţă –, venea un autobuz. Aparţinea Companiei Maritime Arendal şi era, ca toate autobuzele ei, vopsit în nuanţe de maro. A trecut peste un pod, în lungul unui golf, a semnalizat dreapta şi s‑a oprit. Uşa s‑a deschis, şi dinăuntru a coborât o familie. Tatăl, un bărbat înalt şi slab, în cămaşă albă şi pantaloni de poliester deschişi la culoare, căra două valize. Mama, îmbrăcată într‑un pardesiu bej şi cu un batic albastru‑deschis peste părul lung, împingea cu o mână un cărucior, iar cu cealaltă ţinea un băieţel. În urma autobuzului, peste asfalt a plutit preţ de o clipă o dâră cenuşie şi uleioasă de gaze de eşapament.

– Avem ceva de mers, a spus tatăl.

– Te descurci, Yngve? a întrebat mama, uitându‑se la băiat.

Acesta a dat din cap.

– Sigur.

Avea patru ani şi jumătate, părul blond, aproape spălăcit, şi pielea bronzată după o vară lungă la soare. Fratele lui în vârstă de numai opt luni privea din cărucior spre cer, neştiind nici unde erau, nici încotro urma să meargă.

Au început încet să urce dealul. Era un drum de pietriş, cu băltoace adânci rămase după ultima ploaie torenţială, mărginit de o parte şi de alta de terenuri cultivate. La capătul unei porţiuni drepte, lungă de vreo cinci sute de metri, urma o pădure care cobora spre plajele de prundiş; copacii nu erau înalţi, ca şi cum ar fi fost turtiţi de vântul dinspre mare. La dreapta, o casă recent construită. În rest, pustiu. Arcurile lungi ale căruciorului scoteau un scârţâit puternic. Bebeluşul a închis în cele din urmă ochii, îmbiat la somn de mişcarea legănată. Tatăl, un bărbat cu păr scurt, şaten, şi o barbă neagră şi deasă, a pus jos una dintre valize ca să‑şi şteargă cu mâna sudoarea de pe frunte.

– Ce zăpuşeală! a zis el.

– Într‑adevăr, a spus mama. Dar o să fie mai răcoare înspre mare, probabil.

– Să sperăm, a zis el, luând din nou valiza în mână.

Această familie întru totul obişnuită, cu părinţi tineri şi doi copii, aşa cum erau mai toate familiile pe vremea aceea, se mutase din Oslo, de pe strada Thereses, de lângă stadionul Bislett, unde locuise cinci ani de zile, pe insula Tromoya, unde li se construia o casă nouă într‑un complex de locuinţe. Până când casa avea să fie gata, erau nevoiţi să închirieze o alta, mai veche, în Hove. Câtă vreme locuiseră la Oslo, tatăl studiase în timpul zilei engleză şi norvegiană, iar noaptea lucrase ca paznic, în timp ce mama frecventase cursurile şcolii de asistente medicale Ulleval. Deşi nu‑şi terminase studiile, el îşi depusese dosarul la şcoala Roligheden pentru un post de profesor, pe care îl şi primise, iar ea urma să lucreze la sanatoriul de boli mintale Kokkeplassen. Se cunoscuseră la Kristiansand la 17 ani, ea rămăsese însărcinată la 19, şi se căsătoriseră un an mai târziu, la mica fermă din vestul Norvegiei unde crescuse ea. La nuntă nu venise nimeni din familia lui, şi, chiar dacă zâmbeşte în toate pozele făcute, el pare învăluit de o aură de singurătate; se vede că nu‑şi găseşte locul între fraţii şi surorile ei, între atâţia mătuşi şi unchi, veri şi verişoare. Acum au 24 de ani şi o viaţă adevărată înainte. Propriile locuri de muncă, o casă a lor, copii. Sunt numai ei doi, şi viitorul spre care se îndreaptă este tot al lor.

Sau…?

Se născuseră în acelaşi an, 1944, şi făceau parte din prima generaţie postbelică, care în multe privinţe era un simbol al noului, în parte şi pentru că era prima generaţie de norvegieni a cărei existenţă se desfăşura într‑o societate în bună măsură planificată. Anii ’50 au reprezentat o perioadă de dezvoltare a cadrului instituţional – de la sistemul şcolar la cel sanitar, de asistenţă socială sau la infrastructura rutieră –, dar şi a serviciilor publice şi private, în contextul unui proces de centralizare la scară largă care, într‑un timp surprinzător de scurt, a avut consecinţe importante pentru modul în care oamenii îşi duceau traiul. Tatăl ei, născut la începutul secolului al XX‑lea, crescuse la ferma unde copilărise şi ea, în Sorbovag, în districtul Ytre Sogn, şi nu mersese la şcoală. Bunicul ei provenea de pe una dintre insulele din largul coastei, cum fusese, probabil, cazul şi cu tatăl, şi cu bunicul lui. Mama ei se trăgea tot de la o fermă din Jolster, la vreo cincisprezece kilometri distanţă, nici ea nu fusese şcolită, iar neamul ei putea fi urmărit înapoi până în secolul al XVI‑lea. Cât despre rudele lui, ele se aflau pe o treaptă socială mai înaltă, căci atât tatăl, cât şi unchii lui pe linie paternă aveau studii superioare. Cu toate acestea, şi ei locuiau tot acolo unde locuiseră părinţii lor, adică în Kristiansand. Mama lui, care nu avea studii, se trăgea din Asgardstrand, tatăl ei fusese pilot de navă, iar familia ei număra şi câţiva poliţişti. După ce‑şi cunoscuse soţul, se mutaseră împreună în oraşul lui natal. Aşa se făcea în vremea aceea. Schimbarea petrecută în anii ’50 şi ’60 a fost o revoluţie, însă fără violenţa şi iraţionalitatea specifică revoluţiilor. Nu numai că fii de pescari şi de mici fermieri, de muncitori industriali din fabrici şi de lucrători din magazine au făcut studii universitare pentru a deveni profesori sau psihologi, istorici sau asistenţi sociali, dar mulţi dintre ei s‑au şi stabilit în locuri foarte îndepărtate de regiunea de baştină. Faptul că au făcut toate acestea ca şi cum ar fi fost de la sine înţelese spune ceva despre tăria spiritului acelor vremuri. Spiritul timpului vine din afară, dar lucrează înlăuntrul nostru. În faţa lui suntem egali, însă el nu e acelaşi pentru toţi. Pentru această tânără mamă din anii ’60, ideea de a se căsători cu un individ dintr‑o gospodărie vecină şi de a‑şi petrece restul vieţii acolo ar fi fost absurdă. Ea voia să plece! Voia să aibă propria viaţă! Acelaşi lucru a fost valabil pentru fraţii şi surorile ei, şi asta era situaţia în mai toate familiile din ţară. De unde, însă, o asemenea dorinţă? De unde această aspiraţie imperioasă? Într‑adevăr, de unde aceste idei noi? În familia ei nu exista vreo astfel de tradiţie, singurul care plecase de acasă era unchiul Magnus, fratele tatălui ei, şi el emigrase în America din cauza sărăciei, iar viaţa pe care o dusese acolo fusese, vreme îndelungată, prea puţin diferită de cea pe care o trăise pe coasta de vest a Norvegiei. Pentru tânărul tată al anilor ’60, lucrurile stăteau altfel: în familia lui era de aşteptat ca bărbatul să capete o educaţie, deşi nu neapărat să se însoare cu fiica unui fermier din vest şi să se stabilească într‑un orăşel din sud.

Iată‑i, aşadar, pe cei doi tineri părinţi în această zi călduroasă şi înnorată de august a anului 1969, în drum către noua lor casă. Tatăl căra două valize burduşite cu haine tipice anilor ’60, în vreme ce mama împingea un cărucior tot din anii ’60, în care se afla un bebeluş îmbrăcat în hăinuţe tot ale vremii, albe şi încărcate de dantelă, iar între ei, legănându‑se în mers, vesel şi curios, nerăbdător şi entuziasmat, păşea fiul lor cel mare, Yngve. Au trecut astfel printr‑o fâşie îngustă de pădure, de‑a lungul porţiunii de teren drept, spre poarta ce străjuia curtea complexului cu locuinţe de închiriat. La dreapta era un atelier mecanic deţinut de un oarecare Vraaldsen, la stânga, în jurul unei zone circulare cu pietriş, stăteau câteva barăci mari şi roşii, iar în spatele lor se vedea o pădure de pini. La un kilometru distanţă către est se afla biserica din Tromoya, zidită din piatră în 1150, dar cu porţiuni de zid mai vechi, şi care era, se pare, una dintre cele mai vechi biserici din ţară. Se înălţa pe un mic dâmb şi era folosită din timpuri străvechi ca punct de reper pentru navele care treceau pe acolo, motiv pentru care apărea pe toate hărţile de navigaţie. Pe Mardo, o insulă mică din largul coastei, se găsea un vechi conac al unui căpitan de navă, mărturie a perioadei de aur a regiunii, secolul al XIX‑lea, când comerţul cu lumea de afară, mai ales cu cherestea, fusese înfloritor. De altfel, în excursiile la muzeul Aust‑Agder, claselor de copii li se arătau artefacte vechi olandeze sau chineze din epoca respectivă sau chiar mai vechi. Pe Tromoya s‑au descoperit chiar plante exotice, aduse cu vapoarele care îşi descărcau acolo apa reziduală, iar la şcoală se învăţa că în Norvegia cartoful fusese pentru prima dată cultivat pe Tromoya. Insula era menţionată de mai multe ori în vechile saga norvegiene ale lui Snorri Sturluson, în pământul pajiştilor şi al câmpiilor se mai găseau vârfuri de săgeţi din epoca de piatră, iar printre pietrele rotunde de pe întinsele plaje de prundiş zăceau fosile.

Dar, la vremea când această familie nou sosită străbătea agale regiunea, ducându‑şi cu ea toată avuţia, nu secolul al X‑lea sau al XIII‑lea, al XVII‑lea sau al XIX‑lea erau cele care îşi puseseră amprenta asupra împrejurimilor, ci perioada celui de‑al Doilea Război Mondial. Zona fusese folosită de nemţi în timpul războiului; barăcile şi multe dintre casele de aici fuseseră construite de ei. În pădure existau buncăre intacte din cărămidă, iar pe falezele de stâncă de deasupra plajelor, mai multe lăcaşuri de artilerie.

În vecinătate se găsea chiar şi un vechi aerodrom german. Casa unde aveau să locuiască în anii următori era oarecum izolată, situată undeva în mijlocul pădurii şi zugrăvită în roşu, cu ferestre albe. Dinspre mare, care nu se vedea de acolo, deşi era la doar câteva sute de metri mai jos, se auzea susurul constant al valurilor. Mirosea a pădure şi a apă sărată.

Tatăl a pus jos valizele, a luat cheia şi a deschis uşa. Înăuntru erau un hol, o bucătărie, o sufragerie cu şemineu, o încăpere care servea deopotrivă de baie şi de spălătorie, iar la etaj, trei dormitoare. Pereţii nu fuseseră izolaţi, iar bucătăria era simplu utilată. Nu existau telefon, maşină de spălat vase, maşină de spălat rufe sau televizor.

– Am ajuns! a spus tatăl, ducând bagajele în dormitor, în timp ce Yngve alerga de la fereastră la fereastră şi arunca priviri afară, iar mama lăsa căruciorul cu bebeluşul adormit pe veranda din faţa uşii.

Nu, nu‑mi amintesc nimic din perioada aceea, desigur. Mi‑e imposibil să mă identific cu sugarul căruia părinţii mei i‑au făcut poze – într‑atât, încât pare o nebunie să folosesc cuvântul „eu“ în legătură cu făptura care stă întinsă, de pildă, pe masa de înfăşat, cu o piele neobişnuit de roşie, cu braţele şi picioarele întinse şi chipul schimonosit de un ţipăt al cărui motiv nu mai e cunoscut de nimeni, sau aşezată pe o blană de oaie pe podea, într‑o pijama albă, cu faţa la fel de roşie şi cu ochi mari, negri, uşor crucişi. Să fie oare această fiinţă aceeaşi cu cea care stă aici, la Malmö, şi scrie aceste rânduri? Şi oare va fi fiinţa de patruzeci de ani care stă aici, la Malmö, şi scrie aceste rânduri într‑o zi înnorată de septembrie, într‑o cameră invadată de forfota traficului de afară şi de vântul tomnatic care şuieră prin sistemul învechit de ventilaţie, aceeaşi cu moşneagul cărunt şi zbârcit care, peste alţi patruzeci de ani, va vieţui, tremurând şi salivând, într‑un azil de bătrâni undeva prin pădurile suedeze? Ca să nu mai vorbim despre corpul care într‑o zi va zăcea întins pe o masă, într‑o morgă? Şi care se va numi în continuare „Karl Ove“. Nu e absolut incredibil că un singur nume poate să denumească toate acestea: fătul din burta mamei, sugarul de pe masa de înfăşat, bărbatul de patruzeci de ani din faţa calculatorului, bătrânul de pe scaun, cadavrul de pe masă? N‑ar fi mai firesc să lucrezi cu nume diferite, din moment ce identitatea şi percepţia de sine diferă într‑o măsură aşa de mare? Ca fătul să se numească Jens Ove, spre exemplu, sugarul Nils Ove, băiatul de la cinci la zece ani, Per Ove, cel de la zece la doisprezece ani, Geir Ove, tânărul de la doisprezece la şaptesprezece ani, Kurt Ove, cel de la şaptesprezece la douăzeci şi trei de ani, John Ove, cel de douăzeci şi trei la treizeci şi doi de ani, Tor Ove, cel de la treizeci şi doi la patruzeci şi şase de ani, Karl Ove şi aşa mai departe? În acest fel, primul prenume ar reprezenta unicitatea vârstei, cel de‑al doilea ar fi un simbol al continuităţii, iar numele de familie ar arăta apartenenţa la neam.

Nu, nu‑mi amintesc nimic din perioada aceea, nici nu mai ştiu în ce casă am locuit, deşi tata mi‑a arătat‑o cândva. Tot ce ştiu despre vremurile acelea ştiu din spusele părinţilor mei şi din fotografiile pe care le‑am văzut. O iarnă cu zăpadă de câţiva metri înălţime, cum se mai întâmplă în sud, şi drumul către casă care aducea cu un defileu îngust. Sau iată‑l pe Yngve împingând un cărucior în care stau eu, iată‑l pe schiurile lui scurte, zâmbind fotografului. În casă, arată cu degetul spre mine şi râde; sau eu stau singur şi mă ţin cu mâna de pătuţ. Îi spuneam „Aua“, de altfel, acesta a fost primul meu cuvânt. El era şi singurul care înţelegea ce spuneam, după cum mi s‑a povestit, şi care le traducea părinţilor. Mai ştiu că Yngve mergea din uşă în uşă şi întreba oamenii dacă au copii.

Asta povestea mereu bunica din partea tatălui. „E vreun copil aici?“ repeta ea cu voce de băieţel şi râdea. Şi mai ştiu că am căzut de pe scări şi am suferit un fel de şoc, am încetat să respir, m‑am făcut vânăt la faţă şi am avut convulsii; mama a fugit imediat cu mine în braţe la cel mai apropiat vecin care avea telefon. Credea că e epilepsie, dar nu era, n‑a fost, de fapt, nimic. Ştiu de asemenea că tatei îi plăcea să fie profesor, că era un pedagog înzestrat şi că, într‑unul din anii aceia, a mers cu clasa lui într‑o excursie la munte. În fotografiile de acolo pare tânăr şi fericit, înconjurat de adolescenţi îmbrăcaţi în ţinute tipice pentru prima parte a anilor ’70. Pulovere croşetate, pantaloni largi, cizme de cauciuc. Aveau părul mare, nu mare şi prins în sus ca în anii ’60, ci mare şi moale, căzând peste chipurile lor blânde. Mama spunea cândva că tata n‑a fost niciodată mai fericit ca atunci. Există apoi poze cu mine şi Yngve şi cu bunica din partea tatălui – două făcute în faţa unui lac îngheţat, în care atât eu, cât şi Yngve eram îmbrăcaţi în nişte pulovere largi, amândouă împletite de bunica, al meu galben‑muştar cu maro, şi două făcute pe veranda casei lor din Kristiansand. Într‑una ea stă cu obrazul lipit de al meu, afară e toamnă, cerul e albastru, soarele, la asfinţit, iar noi privim oraşul; aveam poate doi sau trei ani.

 

Fragment din Lupta mea. Cartea a treia: Insula copilăriei”, de Karl Ove Knausgård, în curs de apariţie la Editura Litera. Traducere din limba norvegiană de Roxana-Ema Dreve

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO