M. Duţescu (9 mai 1979, Alexandria) este arhitect şi lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. Deşi a avut anumite preocupări literare în perioada liceului, cu adevărat conştient a început să scrie literatură pe la 30 de ani. Astfel, în urma câştigării concursului organizat de Editura Cartea Românească, publică în 2010 volumul de poezie şi toată bucuria acelor ani trişti – distins ulterior cu premiile naţionale „Iustin Panţa” şi „Mihai Eminescu” pentru debut şi nominalizat la alte câteva premii literare. În 2014 revine cu volumul de poezii franceza un avantaj (Ed. Pandora M), respectiv cu romanul Uranus Park (Ed. Polirom), pentru care a primit de curând premiul „Tânărul prozator al anului 2014”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori.
– Domnule Duţescu, înainte de toate felicitări pentru Premiul „Tânărul prozator al anului 2014”. Aţi mai primit premii, tot pentru debut, dar pentru poezie. După acel volum de versuri, se spunea „poezia lui M. Duţescu are pe alocuri nervul unei proze de calitate”. Şi aţi trecut la proză. Dumneavoastră înşivă ce vă simţiţi: poet? prozator? amândouă?
– Mulţumesc, aşa e, am mai primit premii pentru cartea de poezii cu care am debutat în 2010. Dar de atunci am mai tot scris, şi încă nu mă simt în vreun fel, nici poet, nici prozator – nici măcar scriitor nu mă simt. Aproape că mi-e şi jenă să mă gândesc la mine ca la un scriitor. Poate fiindcă scriitorii sunt cei pe care îi citesc şi-i recitesc eu însumi ani la rând, sau fiindcă pur şi simplu nu simt că fac parte din categoria asta, a oamenilor care în afară de scris nu mai au altceva pe lume. Există astfel de oameni, e posibil ca ăsta să fie de fapt unul dintre atributele esenţiale ale scriitorului, atâta doar că eu nu sunt aşa, am o viaţă destul de plină – şi plină de satisfacţii – complet în afara scrisului. De aceea, scriu accidental, doar când am chef şi timp, şi cu atât mai mult poezie, pentru că acolo chiar e nevoie de o anumită disponibilitate sufletească pe care uneori o ai, alteori nu – de cele mai multe ori nu. Nu cred aşadar că „am trecut la proză”, cum spuneţi dvs., fiindcă în contextul ăsta despre care vorbeam orice e posibil: să mai scriu şi poezie, sau să scriu numai proză de-acum înainte, sau chiar să nu mai scriu niciodată nimic. Nu trăiesc sub presiunea de a fi permanent prezent în aşa-zisa viaţă literară românească – deci dacă va fi să mai scriu, e OK, dar la fel de OK poate fi să nu mai scriu niciodată nimic.
– În afara prestigiului pe care vi-l dă un premiu, credeţi că vă va influenţa în vreun fel scrisul? Dar cum veţi fi receptat?
– Categoric, nu. Adică nu văd cum ar putea să-mi influenţeze scrisul. Să fiu mai exigent pe viitor cu ce scriu, să menţin ştacheta sus, sau cum? Mai în glumă, mai în serios, am spus-o şi public în momentul în care am primit premiul: sper ca acuma să nu aibă nimeni aşteptări de vreun fel de la mine. În privinţa receptării, aş face distincţia între receptarea profesională, din partea criticilor literari şi eventual a scriitorilor, şi receptarea din partea publicului larg. Şi pentru unii, şi pentru alţii un astfel de premiu poate atrage un pic atenţia asupra cărţii respective, sau a autorului, dar mari minuni nu face. Criticii pot foarte bine să desfiinţeze o carte care se vinde bine, fie ea şi premiată de alţi colegi de-ai lor, critici literari, după cum cititorii pot efectiv să nu se simtă atraşi de o carte apreciată de critici şi să n-o cumpere.
– Sunteţi arhitect, ba mai mult, predaţi arhitectura. Cât de mult v-a influenţat în scrierea romanului „Uranus Park”? E şi autobiografie în roman? Aţi mai răspuns la o întrebare asemănătoare afirmând că numai 10 la sută din ce se întâmplă în roman vi s-a întâmplat dvs. Cât ar trebui să fie pentru a spune că ficţiunea e influenţată de biografie?
– În primul rând, „Uranus Park” am pretenţia că e un roman realist. Adică tratează subiecte realiste, fără alunecări în fantastic, fără nimic ce nu s-ar putea întâmpla în realitatea concretă de zi cu zi. Apoi, a doua chestie ţine de biografie şi autobiografie. Pentru mine, chiar şi autobiografia e reprezentată de ceea ce se întâmplă nu doar cu mine, ci şi cu oamenii din imediata mea proximitate, cei cu care interferez eu sub o formă sau alta, pentru că ceea ce li se întâmplă lor mă influenţează şi pe mine. Pornind de aici, nu văd cum aş putea scrie ficţiune realistă fără niciun reper autobiografic. Când am zis 10 la sută, m-am referit la câteva detalii din acţiunea romanului, sau la trăsături de caracter ale unui personaj din carte, care are (sau a avut) un corespondent în viaţa reală şi pe care aş putea să-l numesc, cu nume şi prenume. Spre exemplu, o bunică a personajului principal, chiar dacă e schiţată din câteva rânduri, seamănă mult cu una dintre bunicile mele. N-am simţit nevoia să modific substanţial imaginea pe care o aveam despre bunică-mea atunci când am construit personajul din carte, se potrivea cu ceea ce aveam nevoie acolo. La fel şi cu alte câteva detalii narative, cum spuneam: modul în care am trăit eu însumi în provincie în anii ’80, relaţia mea cu Bucureştiul, povestea cu demolările din zona Casa Poporului etc. Însumate, astea ar fi cele 10 procente, să zicem. Restul de 90 la sută sunt rezultatul procesării creative a realităţii, ca să zic aşa, deci rezultatul imaginaţiei mele.
– S-a scris interesant despre felul cum v-aţi construit romanul, despre arhitectura lui. Există în asta o influenţă a profesiei dvs. de bază?
– Nu doar în proiectele de arhitectură e nevoie de o logică constructivă sau de o structură, ci şi într-un text literar – iar într-un roman cu atât mai mult. Nu cred, aşadar, că are legătură directă cu ce muncesc în restul timpului. Are, poate, într-un sens mai larg cu felul meu de a vedea lucrurile, cum înţeleg eu realitatea şi cum aleg s-o exprim, s-o povestesc altora.
– Cum aţi caracteriza pe scurt tema romanului? O poveste despre „falimentul unei generaţii”, cum s-a spus?
– Mi-a plăcut formularea aceea, dar n-aş fi atât de tranşant. Povestea nu se încheie la finalul cărţii (aş zice că de-abia de acolo începe să prindă contur) şi oricum nicăieri în carte lucrurile nu sunt prezentate în alb şi negru. Mai bine zis, tânărul meu arhitect ahtiat după parvenire – Horia Petrescu, personajul central al romanului – e cel care dă tonul poveştii. Convulsiile şi îndoielile lui, puseele de aroganţă, când crede că, gata, e pe cai mari şi a prins peştişorul de aur, combinate cu micile căderi şi depresii, în care se lamentează şi-şi linge lăbuţele – toate astea vorbesc despre pâcla generală în care se scaldă, şi care, într-adevăr, e specifică arhetipului generaţional cu care se identifică el (şi eu, într-o oarecare măsură). Mai exact: un yuppie născut în provincia anonimă din sudul României undeva în jurul anilor ’80, băiat educat şi ambiţios, aterizat la facultate în Bucureşti şi rămas aici, dornic să-şi depăşească rapid condiţia – dar care se cam grăbeşte, încearcă să sară peste nişte etape... Cartea e aşadar despre arivism, parvenire, după cum şi despre sacrificii şi limitele compromisului. E despre până unde poţi întinde coarda pentru a face bani, rămânând în acelaşi timp o persoană relativ decentă, spre exemplu. Sau cum şi mai ales cât poţi sacrifica relaţiile personale (dragoste, prietenie, familie) în favoarea unor reuşite personale destul de incerte.
– Ce credeţi că e mai important pentru o carte: originalitatea subiectului? stilul şi arhitectura ei?
– Evident, toate laolaltă, pentru că e greu să citeşti aşa, chirurgical; nu mai ai nicio plăcere. Şi se sprijină una pe alta. Haideţi să ne închipuim că facem o pizza: putem face pizza doar cu aluat, fără mozzarella sau nişte frunze de busuioc proaspăt, ceva? Sincer, eu mă îndoiesc...
– Cât de mult se împacă arhitectul din dvs. cu scriitorul? Există tensiune între ei sau se completează? Vorbeaţi cândva de contaminare...
– A fost la un moment dat o perioadă, aşa, mai artistică, în care simţeam ceva de genul – mă refer la contaminare. Dar în ultima vreme m-am îndeletnicit preponderent cu puericultura, dacă mă înţelegeţi... m-am concentrat pe asta şi n-am mai scris aproape nimic de mai bine de un an. Sper să mă ţină Dumnezeu departe de tentaţia de a scoate vreo carte (sau chiar mai multe, eventual cât mai penibile) despre acest miracol – cu mici excepţii, până acuma a fost OK. Munca la proiecte şi pe şantier a mers însă binemersi înainte; personal, îmi e destul de greu să refuz lucrări, adică bani.
– E cumva şi pentru dvs. scrisul o supapă?
– De obicei, este: ai zero responsabilitate şi satisfacţii mari atunci când îţi iese ceva fain.
– Aţi afirmat mai demult că nu vreţi să faceţi o carieră din scris, pentru că trăiţi din altceva. Vă simţiţi în felul acesta mai liber în scris?
– Am zis şi mai devreme că am o viaţă plină şi nu simt presiunea, povara vreunui angajament artistic în zona asta – zona comunei Chiajna, să-i spunem, cum foarte inspirat a botezat-o mai demult un confrate. Dar indiferent de asta, n-am cum să fiu mai liber sau mai puţin liber în scris, pentru că nu cred să existe grade de libertate într-o astfel de activitate. Poţi eventual să ai cine ştie ce obligaţii contractuale şi să trebuiască să produci trei cărţi pe an, să presupunem, dar tot nu văd cum ţi-ar influenţa libertatea deciziilor pe care le iei atunci când scrii o poezie, sau când construieşti acţiunea unui roman. Acolo tu eşti singurul care decide, n-ai absolut nicio constrângere.
– Aveţi nişte repere, nişte idoli în literatură?
– Idoli e prea mult spus. Repere am, dar de obicei se schimbă periodic... Să dau câteva nume? Păi, încă îmi place să recitesc Marin Preda, mă simt cu adevărat empatic cu multe chestii pe care le-a scris. Îmi mai plac unii prozatori americani, clasicii secolului 20, ca tot omul. Îmi place mult o carte de-a lui Brett Easton Ellis, care se cheamă „Less Than Zero” – le-am citit şi pe celelalte, dar asta e cea mai bună. Îmi plac şi vreo câţiva poeţi, de-a valma, de la Mircea Ivănescu la Cesare Pavese.
– Vă influenţează în vreun fel cum se scrie literatură astăzi la noi sau pur şi simplu aveţi şi vreţi să aveţi drumul dvs. personal?
– Sunt doar un pic mai atent la ce fac cei maxim 10 autori din generaţia mea care mă interesează, dar nu cred că se poate vorbi despre influenţă la propriu. Mai mult sau mai puţin, eu scriu exact la fel cum scriam şi acum 5-6 ani, când m-am apucat de scris şi nu citisem aproape nimic dintre contemporani. Pe de altă parte, nici nu cred că e normal să fii unul de-ăla care merge înainte pe drumul său, ţanţoş şi încrezător în muza lui nenorocită, pe care-o gâdilă-n tălpi câteva ore pe zi, disciplinat, zi de zi, convins că el face foarte bine tot ce face.
– O întrebare mai personală: există un poet şi prozator, ca şi dvs., dar ziarist, nu arhitect, la Craiova, născut în 1941, pe care îl cheamă Mihai Duţescu. Vă temeţi că, la un moment dat, lumea va face o confuzie între cele două nume?
– M-aţi prins aici... Da, este una dintre marile mele temeri – puţine, ce-i drept.
Foto1 de Mircea Avarvari
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
