Bestseller internaţional, apărut în peste 30 de ţări, acum un film de succes, având titlul Război în bucătărie (2014), cu Helen Mirren, Om Puri, Manish Dayal şi Charlotte Le Bon, în regia lui Lasse Hallstrőm, printre producători numărându-se Steven Spielberg şi Oprah Winfrey.
Madam Mallory şi micul bucătar indian e povestea savuroasă a lui Hassan Haji, care pleacă cu familia sa din India într-o călătorie în jurul lumii, visând la locul ideal unde să-şi deschidă un restaurant. Treptat, trecând printr-o serie de aventuri amuzante, dar şi emoţionante, şi graţie unor întâlniri providenţiale, precum cea cu Madame Mallory, propietara unui celebru relais francez, Hassan va ajunge chef de trei stele la Paris.
„Farmecul romanului stă în incredibila întâlnire dintre Slumdog Millionaire şi Ratatouille.“ New York Times Books Review
Richard C. Morais este în prezent editorul revistei financiare americane Barron’s Penta. A fost senior editor la Forbes şi cel mai longeviv corespondent străin al acesteia. A început să lucreze pentru redacţia din New York a reviste Forbes ca reporter îm 1984, la vârsta de 23 de ani. Între 1986 şi 2003, a lucrat la sediul londonez al revistei, devenind, în 1998, European Bureau Chief. La Londra, fiind nominalizat de şase ori, a primit trei Bussiness Journalist of the Year Awards. American crescut în Elveţia, Morais şi-a trăit mare parte din viaţă în străinătate, întorcându-se în SUA în 2003. Acum locuieşte la New York cu soţia şi fiica sa. A debutat, în 1991, cu biografia neautorizată Pierre Cardin: The Man Who Become a Label. Madame Mallory şi micul bucătar indian (The Hundred-Foot Journey) este primul său roman, apărut în 2008 şi tradus în peste 30 de ţări. În 2013, Morais publică romanul Buddhaland Brooklyn, povestea unui preot budist care, la 40 de ani, primeşte ordinul să-şi părăsească mânăstirea din munţii Japoniei şi să traverseze oceanul pentru a construi un templu în New York.
*
* *
În secolul al XVIII-lea, Lumière fusese un centru însufleţit al producţiei de ceasuri, cum am descoperit mai târziu, dar populaţia oraşului scăzuse la douăzeci şi cinci de mii de locuitori şi acum era mai degrabă cunoscut pentru câteva vinuri premiate. Industriile principale constau într-o fabrică de plăci de aluminiu, situată într-o modestă zonă industrială la douăzeci de kilometri depărtare de oraş, înspre gura văii, şi trei fabrici de cherestea – nişte afaceri de familiei – de la baza dealurilor. În cercurile producătorilor de lactate oraşul îşi construise o modestă reputaţie cu o brânză moale, învechită cu un strat de cărbune în mijlocul ei. Iar numele însuşi, Lumière, venea de la felul în care lumina dimineţii se reflecta de pe granitul munţilor Jura, scăldând o parte a văii într-o luminescenţă roz.
Nereuşind să pornească maşina, tata şi unchiul Mayur s-au dus pe jos înapoi în centrul oraşului şi s-au întors o oră mai târziu, dar nu cu un mecanic, ci cu un agent imobiliar provincial, căruia îi ieşea o eşarfă din buzunarul de la jachetă. Cei trei bărbaţi au dispărut în casă, iar noi, copiii, am fugit în urma lor din cameră în cameră, tropăind pe podelele de lemn.
Agentul imobiliar vorbea foarte repede în frangleză, dar am reuşit să înţelegem că un monsieur Jacques Dufur, un neînsemnat inventator al unei rotiţe de ceas, construise conacul în secolul al XVIII-lea. Ne-am minunat cu toţii de bucătăria veche, mare şi aerisită, cu cămări pictate de mână şi cu un şemineu de piatră. Tata a menţionat ideea de a deschide un restaurant şi agentul a fost de părere că un restaurant indian ar merge de minune în zonă.
– Sunteţi singur pe nişa asta, a spus el dând din mâini cu entuziasm. Nu există nici un restaurant indian în toată partea asta a Franţei.
În plus, a spus omul cu seriozitate, casa era o investiţie foarte bună. În curând ar trebui să crească cererea de locuinţe şi să facă preţurile să urce şi ele. Chiar el auzise la primărie că magazinul universal Printemps va anunţa în scurt timp construcţia un depozit de şapte sute cincizeci de mii de metri pătraţi în zona industrială din Lumière.
Când am ieşit din nou în curte, văzduhul era roz şi crestele albe ale munţilor Jura se iţeau deasupra acoperişului cu plăci de ardezie al conacului.
– Ce zici, Mayur?
Unchiul s-a scărpinat în zona inghinală şi s-a uitat misterios înspre munţi, într-un mod care nu trăda nimic. Dar el mereu făcea aşa când trebuia să ia o decizie.
– Bun, yaar? a continuat tata. Mie mi-e clar. Avem casă nouă.
Oficial, Perioada noastră de Doliu se încheiase. Era timpul ca familia Haji să-şi vadă de viaţă, să înceapă un nou capitol, să lăsăm definitiv în urmă anii pierduţi. Şi într-un final ne aflam din nou la locul nostru, deschizând un restaurant. Indiferent de ce se întâmpla, Lumière era locul în care aveam să prindem rădăcini.
Dar evident că nici o familie nu este o insulă de sine stătătoare. Face mereu parte dintr-o cultură mai largă, dintr-o comunitate, iar noi schimbaserăm familiara Napean Sea Road, ba chiar şi familiaritatea asiatică din Southall, pe o lume despre care nu ştiam absolut nimic. Cred că ăsta era şi scopul. Tata mereu şi-a dorit s-o ia din nou de la început, să ne ducă cât mai departe posibil de Mumbai şi de tragedia de acolo. Ei bine, Lumière clar era acel loc. Era, la urma urmei, la France profonde – Franţa profundă.
Atunci – în timp ce stăteam pe palierul de la etajul doi şi în jur fraţii şi surorile mele trânteau cu putere uşile – am observat pentru prima oară clădirea de peste drum de moşia Dufour.
Clădirea era un conac la fel de elegant, construit din aceeaşi piatră gri-argintie. O salcie bătrână acapara aproape toată grădina din faţă şi, precum un curtean din vremea lui Ludovic XIV care făcea reverenţe, crengile ei unduioase se aplecau cu eleganţă peste gardul de lemn şi peste trotuarul cu dale de piatră. Pilote curate cu puf de gâscă erau atârnate la aerisit pe pervazurile celor două camere de sus, iar peste cocoaşele lor albe am zărit, lângă pat, o lampă cu abajur verde de catifea, un candelabru de alamă şi crenguţe uscate de liliac într-o vază transparentă. Un Citroën vechi, negru era parcat pe aleea cu pietriş de jos, în faţa vechiului grajd care acum servea drept garaj, iar nişte scări de piatră uzate de intemperii porneau de-a lungul grădinii alpine, pe o parte a casei, şi se terminau în faţa uşii de stejar lăcuite. Iar deasupra ei, legănându-se domol în bătaia vântului, se afla o tăbliţă discretă. Le Saule Pleureur – Salcia plângătoare – o pensiune de mai multe stele.
Încă îmi aduc aminte de prima dată când am dat cu ochii de minunata Le Saule Pleureur. Pentru mine era chiar mai nemaipomenită decât hotelul Taj din Bombay. Nu era vorba de mărime, ci de perfecţiune: grădina alpină acoperită cu muşchi, pilotele albe şi pufoase, vechile grajduri cu ferestre cu armături de plumb. Totul se potrivea la perfecţie – era însăşi esenţa subestimatei eleganţe europene, atât de străină modului în care fusesem crescut.
Dar cu cât încerc mai mult să-mi amintesc de momentul în care am văzut pentru prima dată Le Saule Pleureur, cu atât sunt mai sigur că am zărit şi o faţă albă care se uita încruntată în jos la mine de la una dintre fereastrele de la mansardă.
Femeia în vârstă care se uita la mine de la geamul de peste drum acum mulţi ani, în ziua în care ne-am mutat la moşia Dufour, era madame Gertrude Mallory. Dumnezeu mi-e martor că povestea pe care o spun e adevărată, chiar dacă nu am fost de faţă când s-au întâmplat toate evenimentele; adevărul e că multe dintre detaliile propriei mele poveşti mi-au fost destăinuite doar după mulţi ani după ce au avut loc, când Mallory şi ceilalţi mi-au spus într-un final versiunea lor.
Dar trebuie să ştiţi următorul lucru: Madame Mallory, de peste drum de moşia Dufour, era descendenta unui lung şir de hotelieri renumiţi, originari din Loara. Era de asemenea o călugăriţă care gătea, o bucătăreasă care, la momentul în care noi am ajuns în Lumière, trăia singură în camerele din mansarda de deasupra restaurantului de treizeci şi patru de ani. Precum în familia Bach se formau muzicieni clasici, aşa şi familia Mallory educase generaţie după generaţie de mari hotelieri francezi, iar Gertrude Mallory se număra printre ei.
La şaptespreceze ani Mallory a fost trimisă la cea mai bună şcoală hotelieră din Geneva ca să-şi continue educaţia şi acolo începuse să-i placă masivul lanţ muntos de la graniţa dintre Franţa şi Elveţia. Fiind o tânără ciudăţică, cu limba ascuţită şi fără să se priceapă să-şi facă prieteni, Mallory îşi petrecea timpul liber făcând drumeţii de una singură prin munţii Jura şi Alpi, până când, într-un weekend, a descoperit oraşul Lumière. La scurt timp după absolvirea studiilor, o mătuşă de-a ei a murit şi i-a lăsat o moştenire, iar tânăra bucătăreasă şi-a transformat imediat moştenirea neaşteptată într-o casă mare în acest avanpost montan, izolatul oraş Lumière potrivindu-se de minune cu gustul ei pentru o viaţă austeră în bucătărie.
Iar apoi s-a apucat de treabă. În următoarele decenii Mallory şi-a pus sârguincios la treabă educaţia de prim rang şi puterea de a rezista multe ore în bucătărie şi a construit ceea ce experţii au ajuns să numească, în cele din urmă, unul dintre cele mai rafinate mini-hoteluri de la ţară – Le Saule Pleureur.
Era o persoană clasică prin educaţie şi instinct. O colecţie rară de cărţi de bucate îi ocupa camerele personale din mansardă, din podea până la tavan, o arhivă care se întindea ca o ciupercă peste şi în jurul pieselor de mobilier de calitate, precum gheridonul din secolul al XVII-lea sau fotoliul din lemn de alun în stil Ludovic XV. Colecţia de cărţi avea, trebuie menţionat, o faimă internaţională, iar Mallory o adunase cu grijă în mai bine de treizeci de ani pur şi simplu folosindu-se de intuiţia şi de modestul său venit ca să caute prin depozitele cu cărţi şi participând la licitaţiile de la ţară.
Cea mai preţioasă carte a ei era o ediţie timpurie din De re coquinaria a lui Apicius, singura carte de bucate din Roma antică ce se mai păstrase. În zilele ei libere, Mallory sorbea ceai de muşeţel şi stătea singură în apartamentul de la mansardă cu acest rar document în poală, pierdută în trecut, minunându-se de dimensiunea bucătăriei romane. Admira nespus clopotul că Apicius prezentase pârşii de alun şi flamingii şi porcii-spinoşi cu aceeaşi pricepere cu care prezentase porcii şi peştii.
Evident, chiar dacă majoritatea reţetelor lui Apicius nu erau compatibile cu palatul modern – având la bază doze greţos de mari de miere –, Mallory avea o minte iscoditoare. Şi pentru că îi plăceau de asemenea şi testiculele, mai exact cardillas ale unui taur de luptă, preparate în stil basc, Madame Mallory, inevitabil şi memorabil, a recreat pentru clienţii ei reţeta lui Apicius pentru lumbuli – lumbuli înseamnă în latină testicule de tăuraş, pe care bucătarul roman le umplea cu seminţe de pin şi le pudra cu chimen dulce, apoi le rumenea în tigaie în ulei de măsline şi saramură de peşte înainte să le coacă în cuptor. Ei bine, Mallory era genul acela de chef. Clasică, dar provocatoare, mereu provocatoare. Chiar şi pentru clienţii ei.
De re coquinaria era, evident, doar cea mai veche carte din biblioteca ei. Colecţia ei traversa timpul, documentând schimbările gusturilor şi epocilor culinare secol după secol, şi se termina cu versiunea din 1907, scrisă de mână, a cărţii Margaridou: Jurnalul unei bucătărese din Auvergne şi cu reţeta pentru clasica supă franţuzească de ceapă a acelei femei simple de la ţară.
Dar chiar această abordare intelectuală riguroasă a bucătăriei a făcut-o pe Madame Mallory bucătăreasa bucătăreselor, un maestru tehnician foarte admirat de alţi chefs remarcabili din Franţa. Şi această reputaţie dobândită printre experţi a făcut ca într-o zi un post naţional de televiziune s-o invite pe Mallory în Paris, la studioul lor, pentru un interviu.
Lumière era un avanpost destul de provincial, aşa că n-a fost de mirare că debutul de la televiziune al lui Madame Mallory a devenit un eveniment local. Sătenii de peste tot din vale au dat drumul la canalul FR3 ca s-o vadă Madame Mallory a lor trăncănind în direct despre întâmplări culinare fascinante. Şi, în timp ce sătenii sorbeau tescovină în barurile din oraş sau în saloanele comode de la fermă, de sus, din televizor, imaginea tremurândă a lui Mallory explica cum, în timpul războiului franco-prusac din secolul al XIX-lea, parizienii înfometaţi au supravieţuit lungului asediu prusac asupra capitalei lor mâncând câini, pisici şi şobolani. Un strigăt uluit a izbucnit când Madame Mallory a explicat că ediţia din 1871 a Larousse Gastronomique, însăşi cartea reţetelor clasice frantuzeşti, recomanda jupuirea şi eviscerarea şobolanilor din pivniţele de vin – pentru că aveau mult mai multă savoare. Mai departe recomanda, i-a informat semeţ bucătăreasa pe telespectatori, să freci şobolanul cu ulei de măsline şi cu haşme zdrobite, să-l frigi la un foc făcut din lemne provenite din butoaie de vin sparte şi să-l serveşti cu un sos Bordelaise, dar după reţeta lui Curnonsky, evident. Ei bine, vă puteţi imagina că Madame Mallory a devenit instantaneu o mică celebritate peste tot în Franţa, nu doar în micuţul Lumière.
Ce vreau să zic e că Mallory nu s-a bazat niciodată pe relaţiile familiei ei, ci şi-a câştigat de una singură locul în cercurile culinare franceze. Şi lua în serios responsabilitatea care venea odată cu această poziţie de elită, scriind neobosit scrisori către ziare când era nevoie să protejeze tradiţiile culinare franceze de intervenţiile băgăcioşilor de parlamentari europeni din Bruxelles, atât de dornici să-şi impună standardele lor ridicole. În special cri de couer-ul ei în apărarea metodelor franceze de înjunghiere a animalelor – publicat în broşura radicală Vive La Charcuterie Française – a fost foarte admirat de formatorii de opinie ai ţării.
Şi de aceea spaţiul din jurul colecţiei inestimabilă de cărţi de bucate a lui Mallory era plin cu premii înrămate şi scrisori de preţuire, de la Valéry Giscard d’Estaing, de la baronul Rothschild şi de la Bernard Arnault. Apartamentul nu făcea altceva decât să reflecte o viaţă încununată de împliniri remarcabile, printre care şi o scrisoare de la Palatul Élysée cu ocazia primirii titlului de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres.
Dar mai exista totuşi un spaţiu mic rămas neocupat pe peretele din apartamentul ei îngrămădit de la mansardă, un loc gol deasupra fotoliului ei preferat de piele roşie. În acest colţ din odaia ei, Mallory îşi atârnase cele mai de seamă bunuri, două articole încadrate în rame aurite, amândouă decupate din Le Monde. Articolul din stânga anunţa prima ei stea Michelin, primită în mai 1979. Articolul din dreapta, datat martie 1986, anunţa ce-a dea doua ei stea. Mallory păstrase un loc gol pe perete pentru al treilea articol. Dar acesta nu fusese publicat încă.
Fragment din romanul Madame Mallory şi micul bucătar indian, de Richard C. Morais. Traducere din engleză şi note de Ioana Vîlcu. În pregătire la Editura Humanitas fiction, Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
