Se împlinesc, acum, 25 de ani de la momentul când Europa de est s-a lepădat de utopia comunistă. Unele ţări au făcut-o într-un fel, altele în altul. Fosta Republică Socialistă România a rămas, până aproape de sfârşitul lui decembrie 1989, ultimul „bastion” al comunismului, apoi a devenit singura ţară unde forţele de represiune (care? cine?) au tras în demonstranţi. Au fost morţi (câţi?), apoi a urmat un „proces” în urma căruia au mai fost împuşcaţi încă doi oameni, apoi a urmat „Nu ne vindem ţara!”, apoi Saul Bruckner, pardon – Silviu Brucan, ne-a explicat că vechiul regim va avea o inerţie de 20 de ani şi că suntem nişte stupid people, apoi au fost chemaţi şi au venit minerii (de mai multe ori), iar s-a lăsat cu morţi (câţi?), apoi a urmat corul fetelor de la APACA – „Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem...”, apoi a fost „Fir-ai al naibii, majestate!”, apoi au fost alegeri libere după alegeri libere şi uite-aşa trecură 25 de ani (nu 20, cum profeţea înţeleptul Saul).
Din punct de vedere statistic, 25 de ani pot fi asimilaţi unei generaţii. În ordinea timpului mare, a istoriei, o generaţie nu înseamnă mare lucru. În ordinea timpului mic, acela al vieţii personale, generaţia socotită de la 1989 până acum înseamnă enorm. Un enorm măsurabil în drame, în dezamăgiri, în deziluzii, nedreptăţi, neputinţă, tristeţe, umilinţă şi neîmpliniri.
Acum, după 25 de ani aruncaţi la tomberonul istoriei, îmi dau seama că încă mai sper ceva (deşi credeam că nu mai sper nimic): şi anume ca domnul Bruckner să se fi înşelat cu cel mult 5 ani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
