Efectul calmantelor (Editura Vinea) asupra lui Dan Ciupureanu este unul parţial, căci, pe lângă tonul zen se strecoară şi imagini ironice ori vizionare. Debutantul parizian are la degetul mic tehnica poetică şi, în plus, un gust sigur. Aceste calităţi ar fi suficiente unui poet onorabil, însă, datorită micilor abateri de la zicerea alcalină, Ciupureanu jr. are momente de poet excepţional. Multe poeme au caracter anecdotic şi retractil. Personajul poetic este un voyeur şi un introspectiv, iar lumea din jurul lui e un fel de spital. Absurdul vesel ori straniu este singura eliberare posibilă şi nu prea fericită. Pacientul sechestrat în spital trăieşte o serie de scenarii: „uşile s-au deschis au dat drumul la besame mucho de cesaria evora/ mesajul era ca s-o sărut pentru ultima dată/ un alt agent împingea un cărucior cu un bebe de jucărie/ era ultimatumul ori familie ori gripă aviară” (S-a calmat Parisul). În linii mari, ne aflăm în Magicianul lui Fowles, cu înscenări contradictorii şi simbolice. Doar că aici contextul penitenciar transformă totul în zona psihiatrică a zborului deasupra unui cuib de cuci. Dereglarea percepţiei obişnuite deschide cutii ale Pandorei. Arta astfel obţinută este faustică şi barocă: „demonii sunt nişte clarvăzători şi profeţi/ de la ei vine poezia” (O poezie cu toate cuvintele).
Precum la poeţi tineri ai momentului, predominantă este starea catatonică, lipsită de idealuri şi proiecte. Aurea mediocritas poate fi foarte bine tradusă ca mediocritate dezabuzată, fără crize majore: „Am atins calea de mijloc şi m-am oprit/ o stare de lehamite urmată de nepăsare/ o încercare într-un impuls amorţit de-a tresări/ nu mă emoţionează nimic. stările au rămas înfundate-ntr-un cilindru/ am pierdut noţiunea de urât şi frumos” (Un fir).
Noroc că nu ni se predă lecţia de a scrie impecabil pe zeci de pagini. Visele în anticlimax, ironice, aduc bujori în obrajii cititorului. În Parcă dormeai iubitul trece pe la mormântul iubitei ca să-i amintească de trecutul lor contondent, precum şi de caftelile familiale ale prezentului pronind de la motive rizibile. Ironia se îmbină magistral cu tandreţea şi delicateţea.
O Reverie pare un gag de film mut cu o invazie de indivizi ce se aruncă într-o cadă cu apă şi dispar misterios. La fel de bine am putea zice că începe să se desluşească o poetică a dispariţiei, a nimicului heideggerian, atât de plin de viaţă. Poetica blank-ului este bine cunoscută de la Emily Dickinson, Walt Whitman şi până la William Carlos Williams, cel puţin.
Mai toate poemele funcţionează ca scurt-metraje, doar puţine fiind eliberate de anecdotic. Strada principală – cum sunt atâtea prin sate şi târguri – e un poem al rezonanţelor şi acordurilor care se încheie în andante comodo. Efectul este maxim şi obţinut cu mijloace infime: „Pereţii îmi şoptesc de-o rezonanţă/ linguriţa vibrează pe masă s-o acopăr cu palma/ la radio muzica se întrerupe repetat/ privesc pe geam mă simt imparţial”.
Oniricul acesta nu poate fi bănuit de suprarealism (deşi coperta cu oameni plutind sub umbrele pare desprinsă din De Chirico) pentru că întotdeauna are o referinţă clară în realitate, ideologică chiar, aş risca să adaug. Ceea ce nu înseamnă că poetul nu mimează entropia şi haosul. Însă o face mai interesant decât suprarealiştii, întrucât el mereu ţinteşte efecte spectaculoase: „într-o dimineaţă mi-am dat seama că nu visez/ un câine m-a salutat plutind spre alimentară” (Visele mele). Poemul de pe pagina de vizavi confirmă luciditatea neîntreruptă a creatorului şi lărgirea zonei esteticului – pe care el o întreprinde – până la a include dereglările cotidiene: „nişte bătrâni aşteptau în covorul de chiştoace/ să-şi plătească taxele” (Dâre de scrum).
Partea bună la această poezie este că adeseori ea depăşeşte simpla listare a defecţiunilor realităţii şi că nu creează conglomerate din schije de coşmaruri. Dan Ciupureanu a învăţat lecţia tendinţelor din ultimii ani şi dincolo de ea scapără jerbe sclipitoare folosind recuzita minimalistă. Pentru el, poezia nu este înstrunare a emoţiilor ori învârtirea de nebuloase lexicale. Când nu recurge la anecdotă, aruncă în joc parabole reci şi nemiloase: „Cei care m-au găsit atârnând de grindă/ au întins o masă sub mine şi-au început să mănânce din mine/ m-au dat jos şi m-au pus pe-un scaun/ au făcut o poză de grup cu mine/ erau dezamăgiţi că îmi cădea capul/ au zis că vor reveni în câteva zile când mă voi întări/ m-au agăţat la loc şi-au plecat”.
Există şi texte în care coşmarescul tinde să devină un zoo kitschos, dar aproape întotdeauna încheierea dă un sens surprinzător rândurilor de deasupra ce păreau previzibile. Aşa se termină Ne-am împrietenit, după ce tot textul lucrase cu metamorfozarea simbolică în piton a mâinii stângi: „deşi mi s-a aprobat amputarea mâinii mă ataşasem prea mult de el/ chiar dacă îmi înghiţise mai multe gagici”. Răcorirea semnificaţiilor adânci este binevenită atâta timp cât nu se transformă în poantă împăciuitoare. Acest poet însă posedă inteligenţă şi chiar ştie s-o folosească în scrisul lui.
Ar fi nedrept să nu punctez şi poemele cu sânge pur, neediscursive şi vizionare. Din nou o încheiere: „soarele ardea înaintea dimineţii şopârlele/ eram cuantici ne curbam spaţiile”. Tonalitatea generală însă este a derulărilor de scurt-metraje aberant-feroce, relatate cu ton flegmatic la timpul mai mult ca perfect. Aşa este Autopsie, de exemplu, dar şi Înfipt, în care personajul rămâne cu mâna înfiptă în asfalt, iar după câteva săptămâni ajunge să fie folosit de copii ca fileu pentru tenis cu piciorul.
Îl văd pe Dan Ciupureanu capabil să producă şi teatru de un absurd buf. Şi cred că sosirea acestui tip de imaginaţie în literele române este binevenită. O apariţie insolită, precum cea a inscripţiei cvasi-biblice din Azi pe cer: „mă trezisem pe la zece şi m-am uitat pe geam/ pe cer scris cu litere mari/ Vasile să-mi dai banii”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
