În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în opulenta Córdobă, un tânăr morisc, sfâşiat între două culturi şi două iubiri, începe o luptă înflăcărată pentru toleranţă religioasă şi drepturile poporului său.
Printre cei răsculaţi se află şi tânărul Hernando. Fiu al unei morisce şi al preotului care a violat-o, este respins de către ai săi, din pricina originii sale, dar şi de către creştini, din cauza culturii şi a obiceiurilor familiale.
În timpul insurecţiei, cunoaşte brutalitatea şi cruzimea unora şi a altora, dar întâlneşte şi iubirea în persoana curajoasei Fátima, cea cu mari ochi negri. După înfrângere, silit să trăiască la Córdoba în mijlocul dificultăţilor existenţei de zi cu zi, toate puterile sale se vor concentra pentru a face astfel încât religia şi cultura lor, a celor învinşi, să îşi recapete demnitatea şi rolul pe care le merită. Pentru aceasta, va trebui să treacă prin multe primejdii şi să îşi asume iniţiative curajoase şi foarte riscante...
Ildefonso Falcones de Sierra, căsătorit şi tată a patru copii, este avocat şi îşi exercită profesia în Barcelona. Primul său roman, Catedrala Mării, a devenit un succes editorial internaţional fără precedent, apreciat atât de către cititori, cât şi de critică, fiind publicat în peste patruzeci de ţări. A fost recompensat cu mai multe premii, printre care Euskadi de Plata 2006 pentru cel mai bun roman în castiliană, premiul Qué Leer pentru cea mai bună carte în limba spaniolă din anul 2006, premiul Fundación José Manuel Lara pentru cel mai vândut roman în 2006 şi prestigiosul premiu italian Giovanni Boccaccio 2007 pentru cel mai bun autor străin. Cu peste patru milioane de exemplare vândute în toată lumea, a fost consacrat drept cel mai popular autor de romane istorice din Spania.
24
Lăsară în urma lor fortăreaţa de la Calahorra, traversară podul roman peste Guadalquivir şi intrară în Córdoba prin Poarta Podului, care dădea spre faţada din spate a catedralei oraşului. Aflat în rândurile celor aliniaţi, supravegheaţi de oşteni şi examinaţi cu de-amănuntul de cetăţenii îngrămădiţi la trecerea lor, Hernando, ca mulţi alţi morisci care recunoscuseră în catedrala creştină minunata moschee din Córdoba de pe vremea califilor, îşi îndreptă privirea spre lăcaş. Sărmanii locuitori din Alpujarras, legaţi de pământurile lor, nu avuseseră niciodată ocazia să o vadă, dar auziseră de ea şi, chiar extenuaţi fiind, curiozitatea li se ivi pe chipuri. Chiar în spatele acelui zid datând de sute de ani, sub cupolă, se afla mihrab-ul, locul din care califul adresa rugăciunea. Câteva murmure se auziră printre deportaţi, care în mod inconştient îşi încetiniră mersul. Un bărbat care ducea un copil pe umeri arătă spre moschee.
- Ereticilor! strigă o femeie ca răspuns la acele dovezi de interes.
Numaidecât, mulţimea se alătură ofenselor, de parcă ar fi vrut să apere biserica de privirile profanatoare:
- Nelegiuiţilor! Asasinilor!
Un bătrân vru să arunce cu o piatră în ei, dar oştenii îl împiedicară şi grăbiră mersul coloanei. Când depăşiră faţada posterioară a catedralei, străzile deveniră mai înguste şi oştenii îi împrăştiară pe cetăţeni, care putură să privească în continuare alaiul numai de la balcoanele caselor văruite, cu două niveluri. Moriscii străbătură strada Frânghierilor, trecură pe lângă Piaţa de Grâne şi pe strada Pescăriei, traversară strada Târgului şi ajunseră la colţul cu strada Mânzului. Capătul cortegiului se opri în Piaţa Mânzului, cea mai mare zonă comercială a oraşului şi locul ales de guvernatorul Zapata ca să-i ţină sub pază.
Piaţa Mânzului era o mică piaţă închisă, centrul cartierului cu acelaşi nume, şi aici încercară fără succes să se instaleze cei trei mii de morisci care supravieţuiseră exodului, dar cea mai mare parte din ei sfârşiră prin a se împrăştia pe străzile din jur. Puţini putură să găsească găzduire şi încă şi mai puţini să o plătească, la hanul Lemnului, în cel al Călugăriţelor sau în oricare altul dintre multele hanuri aflate în împrejurimi. Guvernatorul stabili puncte de control al accesului în zonă şi acolo, pe străzi, pe răspunderea şi cheltuiala consiliului municipal, rămaseră moriscii în aşteptarea instrucţiunilor din partea regelui Filip în legătură cu destinaţia lor finală.
Noaptea veni peste ei; cei mai mulţi îşi potoleau setea din chiupuri mari. Când le veni rândul, în vreme ce Brahim sorbea apa, aplecat sub şiroi, Hernando o privi pe Fátima: părul ei, acum murdar şi năclăit, încadra un chip cu obraji supţi şi ochi încercănaţi înfundaţi în orbite, nişte trăsături scofâlcite care lăsau să se ghicească oasele. Văzu cum îi tremură mâinile unindu-le în chip de căuş şi cum încearcă să le ducă la gură; apa îi scăpă printre degete înainte de a-i ajunge pe buze. Ce se va întâmpla cu ea? Nu va mai rezista la o nouă călătorie.
Nimeni nu îndrăzni să se spele; deşi guvernatorul închisese străzile, măsura îi afecta doar pe morisci, iar călătorii, neguţătorii, geambaşii de vite şi meşteşugarii care munceau şi locuiau în zonă - fabricanţi de şei, de spade, vânzători de in, fabricanţi de
ace sau tăbăcari - treceau cu îngâmfare prin masa de deportaţi, ţinându-i sub observaţie, la fel cum făceau mulţi preoţi care mişunau printre ei sau mulţimea de oameni fără ocupaţie care veneau zilnic acolo: cerşetori sau aventurieri care nu pierdeau ocazia să-i trateze cu dispreţ.
Moriscii erau sleiţi de puteri şi înfometaţi. Deodată, creştinii apărură cu oale mari cu supă de legume... şi măruntaie de porc! Atunci, preoţii începură să se oprească, pe ici, pe colo, ca să verifice că nimeni nu refuză să mănânce acest aliment interzis de religia lor.
- De ce nu mănâncă? întrebă unul dintre ei, arătând spre Fátima.
Tânăra stătea pe jos, cu spinarea rezemată de faţada unei clădiri de pe strada Mânzului; strachina cu mâncare era neatinsă la picioarele ei.
Fátima nici măcar nu-şi ridică faţa auzindu-l pe preot. Brahim, absorbit de bucăţile de măruntaie care pluteau în blidul lui, nu răspunse. Nici Aisha nu o făcu.
- Este bolnavă, se grăbi să o scuze Hernando.
- În acest caz, mâncarea o să-i facă bine, argumentă preotul şi, cu un gest, o somă să mănânce.
Fátima rămase impasibilă. Hernando îngenunche lângă ea, luă lingura şi o umplu cu supă... şi cu o bucată de carne de porc.
- Mănâncă, te rog, îi şopti el Fátimei.
Ea deschise gura şi Hernando îi vârî supa pe gât. Grăsimea se prelinse pe bărbia fetei, înainte ca un icnet să o silească să scuipe mâncarea la picioarele preotului. Omul sări un pas îndărăt.
- Căţea maură!
Moriscii care se aflau în jurul ei se dădură la o parte şi făcură un cerc. Încă în genunchi, târându-se, Hernando se întoarse spre preot şi i se adresă:
- Este bolnavă! exclamă el. Priviţi! Luă bucata de porc de pe jos şi şi-o vârî în gură. Este... este soţia mea. E doar bolnavă, repetă el. Priviţi! Se întoarse către locul unde era blidul, umplu lingura cu bucăţi de măruntaie şi le mâncă. Este doar bolnavă..., bâigui el cu gura plină.
Preotul îl privi o vreme pe Hernando mestecând şi înghiţind bucăţile de porc şi repetând până când păru sătul.
- Voi reveni şi sunt încredinţat că atunci se va simţi mai bine şi că va onora bucatele pe care cu atâta generozitate vi le oferă oraşul Córdoba, spuse preotul înainte de a se întoarce cu spatele la ei şi cu faţa la moriscul pe care îl avea cel mai aproape.
Peste drum de locul unde se aflau Fátima şi Hernando, de cealaltă parte a străzii, se deschidea o ulicioară înfundată, în care de-abia încăpeau doi oameni unul lângă altul şi care ducea de la Piaţa Mânzului până la Guadalquivir. Poarta de lemn care făcea trecerea în ulicioară era deschisă în momentul acela şi lăsa să se vadă un şir de coşmelii şi mici localuri, unele cu un singur nivel, care se întindeau pe amândouă laturile şi pe toată lungimea fundăturii. Exact în poarta ulicioarei, înarmat, stând de vorbă cu clienţii care intrau sau care ieşeau din lupanar, alguazilul de la casa de toleranţă din Córdoba îi privea pe morisci. În spatele lui, neîndrăznind să iasă din pricina veşmintelor interzise şi a giuvaierurilor pe care le puteau purta doar înăuntrul bordelului, câteva femei îşi scoteau capul şi, între ele, încercând să nu trezească bănuielile alguazilului, un bărbat asista la rugăminţile tânărului morisc pe lângă acea fată suferindă. A spus că-i soţia lui? Schiţă un zâmbet care se şterse de pe obrazul său drept, acolo unde infamanta literă "S" apărea marcată cu fierul roşu. Hernando! Trecuseră aproape doi ani de când îşi luaseră rămas-bun la castelul din Juviles. În tot acest răstimp, omul acela se gândise la Hernando în fiecare zi: era fiul pe care nu-l avusese niciodată... Emoţionat să-l vadă în viaţă, se gândi cu mândrie că tânărul crescuse şi, în ciuda aspectului său zdrenţăros, era evident că devenise deja bărbat. "Oare ce vârstă avea? Şaisprezece?" se întrebă Hamid.
- Francisco! strigă alguazilul, băgând de seamă prezenţa acestuia în uşă. Du-te la treabă! Şi voi, la fel, adăugă el, gonind femeile cu un gest al mâinii.
Hamid avu o tresărire şi şchiopătă de-a lungul ulicioarei, făcând un efort să-şi stăpânească lacrimile. Hernando! Crezuse că n-o să-l mai întâlnească... Oare câţi alţi locuitori din Juviles or fi ajuns în acel nou grup? Nu le văzuse, dar ştia cu siguranţă că în oraş se aflau mai multe sclave provenind din Juviles, capturate înainte de iertarea acordată de don Juan de Austria; toţi ceilalţi morisci liberi care se stabiliseră la Córdoba proveneau din Albaicín sau din câmpia Granadei, făcând parte din primele grupuri de deportaţi. În tăcere, îi mulţumi Preamilostivului că îi cruţase băiatului viaţa şi libertatea. Dar ce se întâmpla cu soţia lui? Se vedea că e bolnavă; tremura cu convulsii. Hernando trebuie că o iubeşte, întrucât sărise cu ochii închişi în apărarea ei, târându-se în genunchi până la preot. Se opri în dreptul unei mici coşmelii cu două niveluri şi trase cu urechea. Nu se auzea nimic dinăuntru. Ciocăni la uşă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
