De cand ii sosise Zincai Filipescu sorocul sa nasca, noaptea parea ca nu mai voia sa ingaduie Soarelui sa lumineze cerul. De doua zile, in batrana casa boiereasca a Druganestilor pierisera si pacea, si somnul. Era o casa cu multe odai, situata in coasta hanului Constantin, pe ulita Islicarilor, chiar in dreptul bisericii Sf. Dumitru. Caminarul Gheorghe, stapanul casei, se intreba de ce-i intarzie ginerele, Constantin Filipescu, viitorul ministru de finante pasoptist, plecat sa rezolve o intelegere cu taranii de pe mosie, cand s-a lasat peste Bucuresti un frig cumplit.
Moasa, o tiganca din mahalaua Broscarilor, si-a ingaduit sa-i ceara stapanului sa se duca neintarziat la sora-sa, ca sa-i ghiceasca viitorul copilului ce avea sa vina pe lume, caci, iata, sosisera ursitoarele. Fara sa stea pe ganduri, caminarul si-a pus islicul pe cap si a urcat in butca, poruncind vizitiului sa-l duca la bordeiul indicat de moasa, langa crucea lui Leon Voda din stanga podului Beilicului. Trebuia sa se grabeasca: vantul suiera din ce in ce mai amenintator, semn de sfada intre ursitoare. De cum l-a vazut, tiganca i-a spus infricosata: "Fata are sa-ti nasca un nepot care o sa fie prilej de mare nenorocire!". Intors acasa ca prin farmec, caminarul i-a transmis moasei cele spuse de ghicitoare si i-a cerut tainic dar hotarat sa curme viata copilului, nelegiuire pentru care i-a promis cateva pungi grele cu galbeni. Teama de focul Iadului, care-i va parjoli sufletul pe vecie, a ocrotit-o de tentatia aurului si, zicandu-si "Fie ce-o fi", femeia a ajutat la nasterea unui baiat. Cum in oras se raspandise nefericita ursita, nimeni nu vru sa-i fie copilului nas, nici bunicul, nici alta ruda, astfel ca popa de la Sf. Dumitru s-a vazut nevoit sa-i dea nou-nascutului numele tatalui, care, se spune, nu a voit sa asiste la botez si ca, taman in acea zi, a inaintat la divan acte de divort. Ramas din frageda pruncie fara tata, baiatul a crescut doar in grija mamei, casatorita ulterior cu un ofiter rus si, apoi, cu un membru al familiei Aristarchi, din care cauza a fost cunoscut mai tarziu printre bucurestenii de toate rangurile si in scrieri sub numele de Costache Druganescu, iar alteori, eronat, sub numele de Alexandru Druganescu (doctorul Severeanu il confunda, de pilda, in "Amintiri", cu acesta din urma, care ii era unchi...). Ca si cum nu ar fi fost suficiente fuga tatalui si ura bunicului, Costache a fost sters si din genealogiile Druganestilor si Filipestilor. Iata pana unde ajungea, indiferent de nivelul educatiei, credinta oarba in semne si in ghicit. Totusi, in acest caz, s-a inselat oare ursita?
11 ani au trecut ca gandul. Suntem in ziua de 23 martie 1847. Cu mic, cu mare, bucurestenii faceau ultimele pregatiri pentru intampinarea crestineasca a Sfintelor Pasti. "La un ceas dupa amiaza", cum afirma dubios de precis foaia Vestitorul Romanesc, sau "dupa ce facuseram Sfanta Inviere", cum isi amintea cateva decenii mai tarziu Dimitrie Pappasoglu, peste o parte de oras s-a napustit cu furie parjolul. Asa cum nu se cunoaste exact cand a izbucnit, nu se stie bine nici cum, existand mai multe variante, insa toti cei care au scris despre aceasta catastrofa sustin ca vinovat a fost "copilul cluceresei Zoita Druganeasca", Costache Filipescu. Dar cat era de vinovat? In acea zi sacra pentru maturi, un copil a ales sa se joace. A gasit in casa o cheie, a umplut-o cu praf de pusca, a luat un cui pe care l-a introdus in cheie si a iesit afara sa "pocneasca". Mai procedase astfel de zeci de ori. Numai ca de data asta a ales sa-si loveasca "puscociul" de un butoi cu pacura adus peste zi si asezat neglijent in curte, aproape lipit de o proprietate a bisericii Sf. Dumitru (dupa stingerea ultimei flacari, de Rusalii, a fost pus in loc un butoi "spre luare-aminte", vizibil si intr-o fotografie a lui Angerer). Nu banuia pericolul, fiindca nimeni nu catadicsise sa-i atraga atentia si sa-l sfatuiasca sa nu se joace in preajma butoiului. A fost suficienta o scanteie... "Sprijinit de suflarea furtunoasa a austrului" - o vreme ca in ziua nasterii baiatului! -, focul a cuprins repede proprietatea bisericii, casa Druganescu si acareturile din curte, apoi a traversat - nu-mi imaginez cum - "ulicioara de cinci stanjeni" ce o despartea de biserica si i-a stricat acesteia acoperisul, pictura si podoabele interioare. De-acolo, dupa ce a incercat, din fericire fara succes, sa cuprinda hanul si biserica Stavropoleos, hanul Brenner, hanul Greci ori casele dinspre Dambovita de pe ulita Islicarilor, a pornit vijelios catre fosta Curte Domneasca, mistuind casele lui Enache Triandafil, a lui Ionita logofatul, a Balaceanului, a lui Darvari, hanul pitarului Chinopsi si, in sfarsit, "casa domnului Niculcea", unde flacarile au ajuns atat de inalte, incat au trecut instantaneu ulita Germana. Din acel punct, focul s-a desprins in doua ramuri, cuprinzand spre est mahalaua Sf. Nicolae Selari si spre sud-est mahalaua Curtea Veche. Aici a facut prapad, inghitind hanul Rosu, proprietate a Golestilor, hanul lui Mustacov, al lui Margarit si al lui Vasile, bisericile Buna Vestire (Curtea Veche) si Sf. Anton (biserica Puscariei), scoala de sub clopotnita bisericii Buna Vestire si puscaria insasi.
Martor ocular, Pappasoglu scrie urmatoarele: "Intorcandu-ma in Piata Mica, unde era si puscaria cu mai mult de o suta cincizeci de arestati, am luat streanguri de prin legaturile brasovenilor, trantite in drum, si am legat pe arestati cot la cot, insirandu-i cate trei, patru perechi la un streang lung; i-am trecut Dambovita pe la spatele hanului lui Manuc, care nu ardea si i-am trimis, sub ingrijirea ofiterilor nostri si sub conducerea maiorului Cristache Tell, in niste odai vechi, goale, ce erau in Curtea Arsa, unde astazi este arestul pietei (Dealul Spirei); pe arestatii bolnavi (caci in temnita erau si paturi cu vreo douazeci de bolnavi), care nu puteau umbla pe picioare, soldatii ii dusera pe paturi facute din cate doua pusti, tinute de capataie de patru oameni; pe fiecare pat se puneau doi bolnavi, care se tineau cu mainile de curelele patrontaselor soldatilor. Astfel cu acest transport de opt, noua perechi de bolnavi, am mers pe podul cel stramt al Dambovitei de la gura pietei (atunci poarta puscariei), pana la poarta spitalului Brancovenesc, ce era aproape. Am insarcinat doi ofiteri cu predarea bolnavilor ingrijitorului spitalului, de a caror primire si asezare in paturi mi-au dat chitanta; bolnavii arestati au fost asezati toti intr-un deosebit salon, sub paza unei santinele compusa dintr-un caprar si trei soldati.
In vreme ce scoteam hotii din puscarie, care incepuse sa arza, ricoseturile de taciuni cadeau peste noi si hoti. Abia sfarsisem scoaterea hotilor si intreaga puscarie fu in flacari; tocmai atunci cadeau si clopotele din clopotnita Baratiei, care ardea ingrozitor, facand un teribil zgomot in mijlocul tipetelor si urletelor nenorocitilor negustori ce isi aveau pravaliile incarcate cu marfuri".
Momentul descris de Pappasoglu corespunde reunirii celor doua ramuri ale incendiului, dupa distrugerea mahalalelor Coltei, Sf. Gheorghe Nou, Razvan si Sf. Gheorghe Vechi, cu hanurile, bisericile si casele lor. Acum cuprindea infometat mahalalele Stelea si Sf. Ioan Nou. "Negustorii de prin pravalii, cu incepere de la Piata Mica (Sf.Anton) pana la Baratie - noteaza sarguincios Pappasoglu - de prin amandoua partile Podului de Afara, toptangiii, panzarii, brasovenii, cofetarii, rachierii si bacanii isi azvarlisera toate marfurile in mijlocul strazilor, de nu mai era loc sa circule nici instrumentele pompierilor, nici sacalele in acea stramta raspantie de unde incepea ulita Rahtivan?. Trecand podetul de peste Dambovita din spatele palatului sau, a aparut calare in mijlocul multimii, pe acea ulita, si Gheorghe Bibescu, Domnul Tarii Romanesti. Purta haine rusesti: surtuc si sapca albe. Cativa negustori au ingenuncheat, imbratisand picioarele calului si l-au implorat sa stea de-o parte, dar cei mai multi, innebuniti de frica si de pierderea averii, i-au cerut ajutorul; isi pierdusera cumpatul si ratiunea. "N-am nici o putere fratilor impotriva vointei lui Dumnezeu; nenorocirea este cazuta peste toti. Dati-mi si mie doua donite sa va aduc apa de la garla, ca nici sacalele nu prididesc si ar fi bine sa deschidem cu totii lant de donite pana in Dambovita, ca sa aducem garla cu sudorile noastre de sange". Apoi, intorcandu-se brusc catre suita sa, Voda a strigat: "Inainte dupa mine, ca arde mahalaua Sfanta Vineri!". A fost oprit de un baraj format din coloneii Engel, Odobescu, Blaremberg si Grammont, care ii aratara pericolul de a fi inconjurati de torentul de flacari. Cum nici spre Palat nu mai era drum de intors, parasi laolalta cu ofiterii sai locul de la Rahtivan, "trecu in galop peste taciuni in Podul Targului de Afara; o lua pe strada stramta peste drum de hotelul Londra de astazi si, apucand pe langa Coltea, strabatu ulita de langa banca, astazi strada Doamnei si iesi la poarta hanului Serban Voda, unde este astazi Banca Nationala; acolo a fost intampinat de elita bancherilor si a lipscanilor", de la care a aflat cu stupefactie ca in han, in mijlocul orasului si impotriva regulamentului, bancherul Manoach Hillel adapostea 30 de butoaie cu iarba de pusca. Ingrozit, Bibescu dadu ordin sa se inchida portile si obloanele de fier ale hanului si puse oameni de straja cu puteri nelimitate pana la noi ordine. Insa nu era decat o pacaleala a lui Hillel, care i-a marturisit a doua zi ca astfel a vrut sa-si asigure avutul. Peste noapte mai arsesera mahalalele Vergului, Lucaci - unde a ars toata agoniseala profesorului de desen Carol Valstein de la Sf. Sava si a chiriasului sau Carol Pop de Szathmari -, Udricani, Olteni, Sf. Stefan, Ceaus Radu, Hagiului si Delea Noua, incat, dupa intalnirea cu Hillel, Voda a pornit, curios, in inspectie. "Iesind pe langa bisericile Sf. Vineri si Lucaci - scrie Pappasoglu -, le gasi pe amandoua neatinse de foc ca prin minune, in vreme ce imprejurul lor era totul in taciuni, arzand inca. Voda trecu prin mahalalele Udricani, Lucaci, Sf. Stefan, Ceaus Radu pana la obor, oprindu-se din strada in strada la cei ce se vedeau mai scapatati si-i mangaia prin cuvinte blande si prin dare de aur si argint". Multi nu-si plangeau doar avutul pierdut, ci si rudele disparute, fiindca incendiul a luat nenumarate vieti omensti, cu siguranta mai mult de 15, cifra oficiala, impusa cred de bugetul despagubirilor, din care s-au infruptat cu precadere bancherii, zarafii, o mana de boieri si de negustori (acestia fiind totusi mai afectati decat zarafii) si cativa mahalagii. Pappasoglu, pe o scurta portiune de drum, a dat peste 4 morti. De zidul bisericii Lucaci "se vedeau rezemate trei cadavre prefacute in taciune; unul era al unui pompier; se cunostea dupa cizmele soldatesti". La biserica Stelea, nimicita pe jumatate, vladica Chesarie isi plangea sora arsa in batatura casei. Unu din patru locuitori ai Bucurestilor avea ceva ori pe cineva de jelit. Spre seara, mitropolitul Neofit a scos moastele Sf. Dumitru si l-a implorat pe sfant sa fie "mijlocitor pe langa Dumnezeul prea puternic ca sa faca a inceta focul"... De sus, de pe Dealul Mitropoliei, privirea inregistra tabloul halucinant al unui fluviu de foc ce-si facea loc printre case, copaci, oameni si oratanii pana departe in Rasarit, unde, la orizont, se varsa in amurg. "Era ceva nemaipomenit de inspaimantator", isi amintea peste aproape o jumatate de veac colonelul Pappasoglu care, cu mana tremurand de emotie, adauga: "Nu am putut razbi cu calul la pas a ma cobori pe langa Hotel de France la podul de la Dambovita din cauza imbulzirii lumii, a carutelor incarcate cu calabalacuri, cu bolnavi, trase de maini omenesti, venind dinspre strazile unde ardea. Toti se grabeau sa-si scape bolnavii, pe care-i duceau in cearceafuri slugile lor prin diferite hanuri si case ce se gaseau in Gorgani, pe intinderea Podului de Pamant, precum si prin strada Mihai Voda, astazi strada Cazarmii. Pana la locuinta mea am sosit cu calul la pas printr-aceasta multime de lume ce fugea din partea rasaritului spre partea apusului Bucurestilor". Bilantul era cu adevarat catastrofal. De-a lungul a trei kilometri, au ars in intregime sau partial 1.850 de cladiri, 1.142 de pravalii, 10 hanuri si 12 biserici, pagubelele depasind 100 de milioane de lei. Insa, desi fusese distrus un sfert dintr-un oras cu aproximativ 100.000 de locuitori, au fost inregistrati doar 1.559 de sinistrati, care, fireste, au fost despagubiti. 52 nici nu au catadicsit sa-si incaseze banii!
Nu se stie daca printre despagubiti s-a numarat si familia Druganescu, probabil ca membrilor ei le-a fost jena sa pretinda ceva, cu toate ca, in acest caz, s-ar putea invoca problema vinovatiei faptasului pentru o fapta scrisa in destin. Ma vad obligat sa repet intrebarea: cat de vinovat a fost copilul Constantin Filipescu (Druganescu)? De altfel, soarta i-a fost cu totul ostila. Imbolnavindu-se de ftizie poate in timpul teribilului incendiu, va inceta din viata la 14 ani in insorita Genova, unde fusese trimis - impreuna cu unchiul lui - sa-si trateze boala.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
