Ziarul de Duminică

Maria Rosetti, doamna României moderne (II)/ de Emanuel Bădescu

Maria Rosetti, doamna României moderne (II)/ de Emanuel Bădescu

ÎN IMAGINI: C.D.Rosenthal. România rupându-şi cătuşele.A pozat Maria Rosetti

Autor: Emanuel Badescu

11.01.2013, 00:03 1961

Un singur om o întovărăşea, un om care mărea primejdia deoarece era urmărit şi căutat în toate părţile. Acesta era cel mai mare dintre Brătieni, Dimitrie. Marele patriot fu silit s-o părăsească. Aşa că ră­mase singură şi o noapte întreagă cutreieră pe ploaie câmpiile şi dru­murile desfundate.

De la o vreme, îi secă sânul din cauza emoţiei, a foamei şi a frigului. Liby ţipa, mărind mâhnirea mamei. În faţa unui han, i se făcu milă unei ţărănci, care-i zise: "Ia, dă-mi-o mie, cucoană, să sugă oleacă de la mine!" În sfârşit, în zorii zilei, dădu cu ochii de Dunăre. Inima nu o înşelase. O corabie de război ancorase în mijlocul râului şi în ea se aflau prizonierii. Doamna Rosetti alergă pe ţărm, cu ochii pe corabie. Întâm­plarea voi ca să întâlnească acolo pe medicul comandantului turcesc din Rusciuk. I s-a dat voie să vadă prizonierii. Dădu copilul în braţele tatălui, iar celorlalţi le aduse veşti de acasă. Dânşii îi arătară suferinţele îndurate. Mulţi din ei s-au îmbolnăvit şi ani de zile au suferit de urmările acestei nenorociri. Unul a şi murit, neuitatul Nicolae Bălcescu. Doamna Rosetti află cu oarecare bucurie că vor fi duşi la Orşova şi puşi în libertate. Atunci dânsa o luă înainte şi îi aşteptă.

Acea cale pe apă, pe care ar fi putut s-o facă în 36 de ore, fu făcută în trei săptămâni! Motivele se aflară mai târziu. Turcia se tocmise cu Rusia. De la un căpitan de corabie, doamna Rosetti află că prizonierii sunt în drum spre Vidin. Tot de la dânsul căpătă şi nişte haine ţără­neşti, ca să se poată apropia. Astfel îmbrăcată, cu copilul la sân, ea urmă ţărmul Dunării până dădu de o fortăreaţă roşiatică, ce se zărea de la o mare depărtare. Când ajunse în apropiere, tocmai erau urcaţi prizonierii. Când sosi, ei o întâmpinară cu bucurie, căci fuseseră pre­veniţi" C.A. Rosetti, uimit, şi-a întrebat soţia: "Dar cum ai izbutit? Ce-ai făcut şi cum te-ai înţe­les cu turcii şi cu ceilalţi, pe unde a trebuit să treci, ca să ajungi până aici? În ce limbă le-ai vorbit?" Ridicând din umeri, ea i-a răspuns: "Nu ştiu nici eu... Vorbeam şi eu în limba pe care mă învăţa Dumnezeu... dar ştiu că am fost înţeleasă de toţi, în tot lungul drumului!". Toată speranţa prizonierilor era în sprijinul Franţei. Curând, încrede­rea lor scăzu şi tristeţea se făcu stăpână pe sufletul lor, când unul din turci, care se împrietenise cu dânşii, îi spuse doamnei Rosetti numai acest singur cuvânt "Bosnia"... Aşadar, Înalta Poartă, ascul­tând în sfârşit de Rusia, avea de gând să-i închidă într-o fortăreaţă din Bosnia. Nu era timp de pierdut. Se sfătuiră şi ajunseră la hotărârea ca, a doua zi, când vor trece pe lângă Orşova, să ceară ajutorul populaţiei. Plecată să facă pregătirile trebuincioase, doamna Rosetti află că gu­vernatorul austriac este filorus. Dar cum să le spună aşa ceva? Avu, la un moment dat, o deosebită prezenţă de spirit. Când fură toţi adunaţi pe puntea vasului, gata să sară, ea îi dădu soţului său pe mica Liby - diminutiv de la Libertate - şi zise către toţi: "Nu o luaţi înainte de a vă da-o eu!" Ei înţeleseră repede şi rămaseră pe loc. După multe peripeţii, prizonierii au reuşit, totuşi, să scape, datorită tot doamnei Rosetti, care sculase un sat întreg, românesc, dar în stăpânire austriacă. Sosind la Viena, fură cuprinşi de-o adâncă mâhnire şi descurajare. Austria, prin nebuna discordie a popoarelor ei, statornicea deasupra ruinelor stăpânirea ei apăsătoare. În curând, fugarii noştri au ajuns în Germania, dar şi aici frumoasa mişcare liberală fusese înăbuşi­tă. Începuse iarna anului 1848 şi, o dată cu acest început, gustară amărăciunile exilului al cărui sfârşit nu-1 puteau întrevedea... În fine, iată-i ajunşi în Franţa".

La Paris, familia Rosetti face noi cunoştinţe, reînnoadă prietenii­le vechi. Temperamentul vijelios al bărbatului, care dezlănţuise cândva neplăceri chiar în cercul de prieteni, era acum umbrit de sclipitoarea inteligenţă ori de neobosita prezenţă de spirit a femeii. Curând vor fi "oaspeţii dragi" ai lui Edgar Quinet şi Michelet. Astăzi, când am obosit să tot fim români, poate părea nefiresc, dacă nu chiar exagerat, însă familia Rosetti, şi toţi ceilalţi conaţionali aflaţi în capitala Franţei, puneau înaintea problemelor personale cauza românească. Era, se va zice, o epocă de pionierat. Deşi, atunci, ca şi astăzi, o singură pană din aripa europeană a Vulturului rusesc umbrea până către Constantinopol pământul Carpato-balcanic. Atunci, în­să, se pregătea deşteptarea României. Şi, lucru ciudat, patriotarzii care dăduseră mâna ruşilor şi turcilor contestau familiei Rosetti cali­tatea de români! Nimic nu-i nou sub soare. Seratele literare, muzicale, istorice organizate de Maria Rosetti se sfârşeau întotdeauna prin întruniri cu caracter secret. Se hotărâse apariţia unei reviste intitulată "Republica Română" şi se dezbătea fie sumarul ei, fie se căuta, conform pregătirii şi aptitudinilor fiecărui exilat, autorul ideal pentru cutare sau cutare temă. Erau de o tenaci­tate extraordinară. Când avea răgaz, Maria Rosetti scria acasă, în Anglia, dar fără duioşie, care era păstrată doar pentru noua ei ţară: "Scumpă mamă, mi-e greu să-ţi transpun în cuvinte clipele înălţătoare pe care le trăiesc când se iveşte pentru România mea o rază de speranţă. Noi ne cunoaştem limitele, sunt ale fiecărui om şi ştim că ele pot fi ignorate sau şterse cu un simplu semn, cu o singură poruncă. Suntem conştienţi de acest fapt, nu ne surprinde când se întâmplă. Dar ştim că, după atâta veghe, duşmanul oboseşte şi devine vulnerabil. Roagă-te, cu noi, să reuşim". Idealului naţional românesc marii patrioţi exilaţi reuşesc să-i aducă prinos de mari condeie şi personalităţi din Oraşul luminii. Lamartine, de pildă, a acceptat să patroneze "societatea" lor secretă. Au apelat şi la Victor Hugo, la Mickiewicz.. Pentru a ţine trează atenţia unui Quinet sau Michelet, câţiva au redevenit studenţi la College de France, între ei, desigur şi Maria Rosetti, chemându-l acolo şi pe tânărul Alexandru Odobescu, copilul pe care îl meditase cândva la limba engleză.

Timpul, însă, în ciuda invocaţiei lui Lamartine, nu stătea pe loc. Nu-i îngăduia viaţa... La 28 ianuarie 1850 s-a născut Mircea, un an mai târ­ziu a venit pe lume Ion Tudor. Copiii care le vor urma vor stăpâni datele între care s-a săvârşit Războiul Crimeii, de la declanşare şi pâ­nă la punerea în practică a hotărârilor Congresului Păcii de la Paris. Astfel, Vintilă s-a născut în ziua de 23 ianuarie 1853, Horia la 14 iunie 1855 şi Elena-Maria în data de 6 octombrie 1856. Familia Rosetti făcea parte din însuşi destinul ţării. "Când văzurăm că se deschide resbelul, scria C.A. Rosetti, voirăm, sau, mai bine, ne crezurăm datori de a merge şi noi pe hotarele ţării". L-a oprit, temporar, înţelepciunea soţiei, să rişte cu prezenţa în ţară."Nu sosise clipa. I-am spus să aştepte. Veştile venite de acasă erau aidoma frunzelor toamna, o adiere împrăştiată. Mi-a spus că orice ar fi, datoria îl cheamă şi el niciodată nu va răspunde decât prezent. Nu avea curajul să recunoască, nici eu nu am avut pană ieri, că i se făcuse dor de ţară". Împreună cu Dimitrie Brătianu şi fraţii Goleşti, C.A.Rosetti va părăsi Franţa la 27 noiembrie 1853, îmbarcându-se pe o corabie în Marsilia. Dar încercările de a intra in ţară au fost zadarnice. Peste câteva luni, patrioţii vor fi iarăşi la Paris, mistuiţi de dor şi de furie. Aleseseră calea directă. De acum înainte acţiunile lor vor fi "secrete", orientate de lumina frăţiei masonice, atotputernică sub cârmuirea suveranului ei, devenit împărat al Franţei cu numele de Napoleon al III-lea. Primul semn al înaltei protecţii a fost revocarea de câtre Poartă a firmanului de exilare la începutul anului 1857. Fericirea întoarcerii era dublată de satisfacţia cauzată de înfrângerea Rusiei şi de recuperarea de către Moldova a trei judeţe dunărene. Grupul paşoptist a fost, însă, obligat să rămână la Rusciuk, cu excepţia Mariei Rosetti. La Bucureşti ea a intervenit pe lângă Consulii Angliei, Franţei şi Italiei, care şi-au dau avizul pentru a li se permite exilaţilor revenirea în ţară. Turcia, însă, voia să-şi demonstreze bruma de putere care-i mai rămăsese şi a tras de timp. La mijlocul lunii iunie, în fine, exilaţii au trecut Dunărea. O zi mai târziu, vor fi întâmpinaţi de Maria Rosetti şi de o mulţime imensă sub Dealul Filaretului. Erau acasă.

Revoluţia, împiedicată de forţe ostile, abia acum începea propriu-zis. În numai doi ani a fost pusă temelia Unirii, prin alegerea aceluiaşi domnitor în Moldova şi Ţara Româneasca. Alegerea s-a făcut din şi prin voinţa "fraţilor" liberali. În timpul domniei lui Alexandru Ioan I Cuza, Maria Rosetti, dând dovadă de aceeaşi abnegaţie care impresionase cu un deceniu în urmă, se orientează spre acţiuni educativ-sociale şi spre publicistică. Iniţialele numelui său pot fi des întâlnite în "Românul", "Apărătorul dreptăţii", "Mama şi copilul", ultimul fiind un ziar în care se adresa mamelor cu aceste cuvinte incredibile în zilele noastre, când, în Războiul Datoriilor, statele sunt obligate de Marea Finanţă să-i cedeze suveranitatea: "Sunteţi mame şi eu sunt. Copiii voştri sunt ro­mâni, ai mei de asemenea. Şi ai voştri şi ai mei au o mamă comună: România". Educaţia patriotică preconizată n-avea nimic comun cu demagogia. Era determinată de o constatare, de o necesitate şi de un scop naţional. "După mine, arăta Maria Rosetti, oricare ar fi convingerile politice ale individului, cred cu stăruinţă că cea mai mare, cea mai de căpetenie ştiinţă pentru cel care voieşte a deveni un om adevărat, este a învăţa a se gu­verna pe sine".

Urcarea pe tron a lui Carol I, cerută de necesitatea construirii României moderne, ce trebuia să fie apărată şi de un nume care să potolească poftele duşmanilor, a impus şi direcţionarea lui pe traiectoriile gândite de patrioţi. Ameninţarea cu înlocuirea pusă în scenă la Ploieşti în august 1870 a avut - la limită, însă, - efectul scontat. Maria Rosetti, care a considerat acest fapt drept o victorie a soţului şi a prietenilor săi, i-a mărturisit doamnei Brătianu: "Cu voia lui Dumnezeu, n-a mai rămas de făptuit decât Independenţa deplină şi creşterea ţării pe vechile fruntarii ale lui Mihai Viteazul. Le spun mereu copiilor că nimic pe această lume nu e mai preţios decât binele şi fericirea ţării şi a poporului. Poporul nu poate fi fericit dacă trăieşte înafara ţării". Ocazia aşteptată pentru obţinerea Independenţei politice a României s-a ivit în 1877. Războiul ruso-otoman provocat de ruşi avea substrat panslavist. Sub pretextul eliberării popoarelor subjugate de turci, Ru­sia urmărea cotropirea regiunii carpato-balcanice şi stăpânirea Strâmtorilor. Providenţa a aranjat astfel încât Prinţul Carol I să aibă un aport decisiv în stabilirea învingătorului, conducătorul armatei oto­mane să se predea romanilor, iar Înalta Poartă să recunoască Indepen­denţa României, răsturnând planurile Rusiei, somată de Marile Puteri să-­şi întrerupă marşul spre Constantinopol. Retragerea s-a făcut pană la Dunăre! Deşi obţinusem Dobrogea, Rusia acaparase din nou judeţele du­nărene ale Moldovei şi îşi menţinea armata pe teritoriul românesc. A fost necesară intervenţia energică a împăratului Wilhelm I de Hohenzollern pentru ca armatele ţariste să pără­sească România. Acest episod, caracteristic Marelui Vecin de atunci, a fost argumentul care i-a condus pe "fraţi" la pregătirea penultimei etape din programul realizării "ţării lui Minai Viteazul": declararea Regatului. În data de 10 mai 1881, Mihai Pherechide şi Constantin A. Rosetti i-au încoronat pe Carol I şi pe soţia sa Elisabeta, Regi ai României. "Astăzi drapelul lui Mircea şi Ştefan, purtat de regescul braţ al Măriei Tale, a cuvântat Rosetti, este din nou desfăşurat la lumina mare şi naţiunea întreagă se strânge cu entuziasm în jurul lui, hotărâtă a-l apăra! Dar, parcă, mai sugestiv era punctul de vedere al Mariei Rosetti: "Nu în deşert s-a proclamat Independenţa. Pentru a afirma această independenţă, vitejii fii ai poporului român au vărsat sângele lor pe câmpiile de luptă ale Bulgariei. Pentru a asigura In­dependenţa s-a proclamat Regatul!" .

Înfiriparea Regatului odată realizată, "fraţii" patrioţi, majo­ritatea ajunşi la vârsta senectuţii, au avut o ultimă, dar gigantică do­rinţă: să fie martori la înfăptuirea României Mari. Ar fi fost, în­tr-adevăr, încununarea supremă a luptei lor de-o viaţă. În plus, li se părea că Rusia şi Austria, potolite, sunt vulnerabile în faţa răsculării românilor din provinciile subjugate, îndeosebi Austria li se părea lor mai uşor de convins să cedeze teritorial. Urmarea acestei convingeri s-a numit "Societatea Carpaţi", înfiinţată de Rosetti pe data de 24 ianuarie 1882. Dar nerăbdarea l-a în­demnat să comită o gafă care a compromis totul. În iunie 1883, la Iaşi, l-a numit pe Carol I, aflat de faţă, "Rege al romanilor", nu "Rege al României"! Zadarnic s-a zbătut Maria Rosetti să arate în scrisorile trimise prietenilor din Ardeal că a fost o simplă greşeală de exprimare, băunind că, înainte de a ajunge la destinatar, ele vor fi citite şi de poliţia secretă habsburgică. Dezastrul nu a mai putut fi oprit. C.A.Rosetti şi-a dat demisia din funcţia de ministru de interne, iar în noaptea de 27 ianuarie 1884 un "foc pus" a prefăcut în scrum în­treaga lor avere: casa, tipografia ziarului "Românul", arhiva şi biblioteca. Ei "scăpară cu viaţă abia îmbrăcaţi" va nota Sabina Cantacuzino. Un an mai târziu, la 8 aprilie 1885, unul dintre creatorii Statu­lui Român, Constantin Alexandru Rosetti se stingea din viaţă, sărac lipit, dar iubindu-şi soţia ca în tinereţe. "Ea m-a făcut să iubesc viaţa pentru a putea ca, prin faptele mele, să fac să merit a fi iubit de dânsa". Maria Rosetti i-a supravieţuit cu aproape un deceniu. În ziua de 14 februarie 1893, inima celei care a întruchipat idealul feminin zu­grăvit de Jules Michelet a încetat să mai bată. Au condus-o pe ultimul drum Ionel, Dinu şi Vintilă Brătianu, Alexandru Macedonski, Tache Ionescu, Barbu Delavrancea, V.A.Urechia şi o uriaşă mulţime. Mamele îşi luau rămas bun de la cea care le sfătuise cum să dea un sens educaţiei pentru propăşirea ţării. Nicolae Fleva va scrie despre ea: "În mijlocul acestei constelaţiuni de oameni mari, de bărbaţi mari, de bărbaţi poli­tici deosebiţi, de patrioţi eminenţi, un loc de onoare l-a ocupat fără şovăire şi cu o energie rară în momentele luptelor celor mai grele, o femeie, doamna Maria Rosetti".

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO