In august 1942, Escadrila Sanitara - numita acum Escadrila 108 Transport Usor - este deplasata in sectorul Stalingrad, mai intai pe aerodromul de la Kotelnikovo, apoi pe cel de la Plodovitoje. In aceasta campanie, escadrila primeste noi aviatoare: Victoria Pokol, Maria Nicolae si celebra Smaranda Braescu. Aceasta din urma avea sa faca si zboruri - din proprie initiativa - ca pasagera la bordul unor avioane de bombardament greu Heinkel 111, deasupra Stalingradului.
"Noi locuiam in corturi, povesteste Mariana Dragescu. Localitatea - Kotelnikovo - era mai departe, dar noi eram in plina stepa. Pentru ca noaptea ar fi putut sa ne atace partizanii, cum se lasa seara, erau instalate in fata corturilor niste pusti-mitraliera puse pe triplete, langa care stateau de veghe, pana se lumina de ziua, soldati romani (...). Noptile erau foarte reci. Ziua, o caldura de nu se putea sta in corturi, apa de baut ni se aducea in niste canistre cu avioanele de transport... O totala lipsa de confort. Climatul era de stepa: frig si caldura excesiva."
Neprevazutul nu o ocoleste. Uneori, problemele tehnice ivite la motorul avionului o pun in situatii dificile. Asa s-a intamplat intr-o zi cand, transportand doi raniti cu RWD-ul, se vede silita sa aterizeze fortat din cauza unei defectiuni a motorului. Aterizeaza pe un teren accidentat, temandu-se sa nu capoteze. De sus, era vizibil un tanc sovietic distrus, rasturnat cu senilele in sus. Turela era sarita ceva mai departe, si langa tanc, uleiul scurs forma o pata intinsa. La cativa metri, cadavrul carbonizat al unui tanchist sovietic completa privelistea intr-un mod macabru.
In lipsa unui mecanic, Mariana incearca sa rezolve singura problema tehnica a avionului. Lucra cu infrigurare, fiindca se lasa seara, era intr-un loc pustiu, necunoscut si, in astfel de situatii, riscul aparitiei partizanilor nu era deloc de neglijat. Deznodamantul ar fi fost tragic.
La un moment dat, apare o masina militara... Era romaneasca! Din ea coboara un ofiter de artilerie, care exclama, uluit: "Dumnezeule, de cand n-am mai vazut o femeie romanca!". Era un ofiter din Regimentul 4 Artilerie motorizata, care avea baza in apropiere, si care insista ca Mariana sa ramana acolo pana a doua zi, evitand pericolul unui zbor de noapte. Cum insa reusise sa repare motorul, ea s-a hotarat pana la urma sa decoleze, impreuna cu cei doi raniti. Era asteptata pe aerodrom.
In aceasta campanie, aviatoarele Escadrilei Sanitare au avut parte de cele mai variate intamplari, de la moartea ranitilor pe care-i transportau pana la refuzul hazliu al unora de a se lasa pe mana tinerelor femei. O data, Nadia Russo trebuia sa duca un soldat roman ranit usor. Cum nu mai zburase in viata lui, acesta a privit speriat avionul, pe urma a intrebat: "Dar cini mana aeroplanul ista?". Cineva i-a raspuns, aratand spre Nadia: "Dumneaei!". Soldatul s-a uitat la ea cu maxima neincredere si... a refuzat sa urce. In cele din urma, cu greu, s-a lasat convins. Nadia i-a povestit Marianei, amuzata, ca dupa ce au aterizat, soldatul, recunoscator, voia sa-i sarute amandoua mainile...
"Avioanele sanitare zburau la altitudinea de 50 m, pentru a nu fi reperate - scrie Mariana Dragescu intr-un scurt text memorialistic, aflat in manuscris, unde prefera sa vorbeasca despre sine la persoana a III-a. Avionul sanitar nr. 2 insa era sortit sa fie urmarit de un geniu rau. Intr-una dintre misiuni, cand transporta o lada cu sange conservat, Mariana a zarit la mare inaltime un grup de avioane inamice care atacasera un sat si surprinsesera un regiment in timp ce inainta spre front. Cand avionul ei s-a apropiat la o oarecare distanta de sat, acesta era invaluit in fum gros si se zareau flacari ce ieseau din gauri adanci. Nu a observat vreo miscare; a zarit numai un rest de coloana de masini, nemiscata, masini pe care nu le-a putut identifica de la distanta daca erau ale armatei romane sau germane.
Dupa ce a ajuns la baza escadrilei, Nadia a alergat spre avionul Marianei, cu catelusul mascota in brate, iar Mariana i-a spus ce a vazut. Nadia avea convingerea ca terenul acesta nu va fi descoperit curand de aviatia inamica. In acel moment a aparut deasupra lor un avion bimotor, la 800 m altitudine, care apoi a redus motorul. Cele doua fete au alergat vreo 200 m si s-au asvarlit la pamant intr-o depresiune a terenului. Avionul a lansat 12 bombe de 50 kg - cate 6 de fiecare data - apoi a mitraliat aerodromul si a fugit. Au scapat cu viata toti; au scapat si avioanele, care erau dispersate, ca si butoaiele de benzina. Avionul nr. 2 a scapat cu cateva gauri mici de schije si doua gauri de glont in directie si in profundor, care au putut fi reparate. Din ziua aceea atacurile se succedau zilnic, de data asta si in sat. Ranitii pe care ii transportau faceau parte din regimente germane de tancuri, si din artileria si infanteria romaneasca. Aveau raniti si din atacurile asupra satului unde se gasea aerodromul. Cele trei pilote se simteau in siguranta in aer, mai mult decat pe sol."
*
Februarie 1942. Departe de campiile fara sfarsit din Rusia, departe de front si de moarte, la Mogosoaia are loc o nunta ca in basme, "ultima nunta aristocratica din Europa noua ce se intrevede", cum a spus ambasadorul Finlandei, Eduard Palin, care se gasea printre invitati. Se casatoreau Marina Stirbey si Constantin Basarab Brancoveanu, nasi fiind Martha Bibescu si arhitectul G.M. Cantacuzino. Printre invitati s-au numarat multi camarazi de-ai Marinei din aviatie, si, desigur, fetele din Escadrila Sanitara. A participat intregul corp diplomatic de la Bucuresti, si foarte multi invitati din protipendada bucuresteana. O adevarata feerie: curtea palatului, luminata cu torte, iar pivnita boltita, cu sute si sute de lumanari aprinse. Aici, intre icoanele vechi care improvizau un iconostas, s-a oficiat cununia. Cu aceasta ocazie au fost purtate pentru ultima data cateva nepretuite bijuterii ramase de la Voda Brancoveanu: o diadema, un colier si o pafta.
Nunta de la Mogosoaia a fost un intermezzo aproape ireal, intre lungi perioade de zbor in cele mai dificile conditii, deasupra unei Rusii tot mai amenintatoare.
Cea de-a treia campanie din Est - Crimeea - a fost totusi si cea mai placuta.
"Acolo n-am mai stat in corturi sau colibe, ci intr-un oras civilizat, Simferopol, am vizitat coasta... Dupa tot ce fusese inainte, Crimeea a reprezentat aproape o vacanta. Frontul, mereu in schimbare, era departe, in Kuban".
In cadrul escadrilei au loc schimbari: Nadia Russo se retrage, dar unitatea este incadrata cu noi aviatoare: Victoria Pokol, Maria Nicolae si Stela Hutan. Primele doua zburasera, pentru o scurta perioada, si in toamna anului 1942, in campania Stalingradului.
"Transportam in fiecare zi ranitii grav de la Kerci la Simferopol - scrie Mariana Dragescu. La Kerci erau adusi cu Junkerele 52 din Kuban. Pilotii germani de la Ju 52 ne spuneau 'die Kleine Konkurrenz'. Aici am intampinat greutati mai cu seama din cauza furtunilor puternice si averselor de ploaie dintre Marea de Azov si Marea Neagra, iar uneori din cauza cetei in apropierea muntilor.
In Crimeea a trecut printr-o mare spaima Mariana Dragescu, in timp ce transporta un soldat roman ranit grav la cap. Acesta a devenit foarte agitat si a reusit sa-si scoata o mana din centura de la targa, si-a smuls bandajul de pe cap, unde avea o gaura adanca, si a tras bratul drept al pilotei de pe mansa, vrand sa se ridice de pe targa. Ea conducea avionul cu mana stanga, luptand sa-si elibereze mana dreapta din inclestarea si forta care o trageau din scaun. In aceasta lupta ranitul, epuizat de efortul facut, a cazut iar in nesimtire, si astfel a putut sa-si stranga la loc centura peste brate."
La Simferopol, Mariana are ocazia sa o cunoasca pe nora lui Dostoievski, o doamna trecuta de 80 de ani, dar seducatoare prin memoria ei prodigioasa.
"Cand am plecat din tara, mama mi-a incredintat o scrisoare a unor vechi prietene ale ei din tinerete, doua domnisoare in varsta: una era profesoara de franceza, alta de pian, domnisoarele Ghiacioiu. Ele, in tinerete, voiajau mult si au cunoscut in Franta, pe Coasta de Azur, alte doua tinere femei, maritate de curand. Una era Katerina Dostoievskaia, sotia unicului fiu al lui Dostoievski, si cealalta era sora ei, contesa de Falz-Fein. Sotul acesteia, contele de Falz-Fein, era doctor in stiinte naturale si avusese o gradina zoologica in Crimeea, cu tot felul de animale: girafe, canguri... Asta fusese pe vremea tarului. Tarul le-a vizitat chiar aceasta gradina zoologica. Cand le-am cunoscut, aveau peste 80 de ani."
Casa celor doua doamne fusese rechizitionata de nemti, care le lasasera o singura camera. Aici, Mariana le-a vizitat de multe ori, ascultandu-le cum povestesc despre Rusia imperiala de altadata si despre viata lor trecuta. Fotografiile vechi, cartile si manuscrisele lui Dostoievski evocau o lume disparuta de mult. Lumea lor...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
