La 23 august 1944, Mariana Dragescu se gasea pe terenul de zbor de la Clinceni. La aflarea vestii armistitiului, in ciuda bucuriei manifeste din jur, a ramas ingandurata. Aliantele romanilor cu rusii au fost intotdeauna nefaste...
Se incheia un capitol al razboiului in care fratia de arme cu armata germana functionase in mod real. Se incheia, de fapt, o epoca.
Mariana era de acum un pilot cu vechime si experienta. Pe frontul de Est, fusese decorata cu Ordinul "Virtutea Aeronautica" cu spade, clasa Crucea de Aur (1941), Ordinul "Vulturul German" clasa a III-a (1942) si Crucea "Regina Maria" clasa a III-a (1943).
In august 1944, aviatoarele Escadrilei Albe se bucurau deja de notorietate. In afara de cartea lui George Acsinteanu, Escadrila Alba, tiparita in doua editii, dar care introducea prea multe elemente fanteziste pentru a avea valoare documentara, femeilor-pilot din aviatia sanitara le fusesera dedicate articole ample si reportaje insotite de numeroase fotografii, in reviste romanesti si germane precum Aripi romanesti, Tempo, Romania aeriana, Hamburger Illustrierte, Berliner Illustrierte Zeitung. Filmul artistic Escadrila Alba, coproductie romano-italiana, cu Mariella Lotti, Tino Bianchi si Lucia Sturdza-Bulandra in rolurile principale, inspirat tot din povestea Escadrilei Sanitare, avea prea putina legatura cu realitatea. Totusi, numele aviatoarelor romance depasisera granitele tarii.
Au urmat zborurile pe frontul de Vest, in misiuni de legatura. Atmosfera era diferita. In ciuda faptului ca acum ne erau aliati, sovieticii se comportau aproape la fel de rau ca niste inamici, abuzurile tinandu-se lant. Argumentul lor suprem era, intotdeauna, forta.
"Veneau in unitatile noastre - mai ales la noi, la Escadrila Sanitara -, veneau la comandant si cereau sa le dea benzina. Furau masini si aveau nevoie de combustibil. Comandantul unitatii noastre avea ordin sa nu le dea chiar de la comandamentul sovietic. Dar cum sa nu le dea? Am asistat la o scena cand amenintau cu arma si l-au bruscat chiar pe comandant. A fost o scena ingrozitoare, pe frontul de Vest, in Slovacia. Am avut chiar eu o intamplare cu ei, tot in Cehoslovacia. Din cauza unei pene de motor, am aterizat fortat pe un aerodrom sovietic. (...) In momentul cand trebuia sa plecam, nu ne-au dat voie. Se primise un ordin sa ne retina acolo. Era vara; afara era o masa cu niste scaune, unde statea un ofiter sovietic. Ne-a spus ca nu e voie sa plecam, fara sa ne explice ce s-a intamplat. Ne-au tinut ca pe un fel de ostatici. Au trecut mai multe ore, ne era sete, n-aveam apa... Erau acolo niste soldati sovietici si niste femei din armata lor auxiliara (nemtii le spuneau 'saltele de razboi'!), imbracate urat, cu niste cizme mici - purtau fuste totusi - si o tunica militara. Imi amintesc ca tineau in cizma asta, care avea carambul scurt, lingura si furculita! Cand ne-au vazut, au facut cerc in jurul nostru. Stateau asa si ne priveau, femeile si cativa soldati, parca nu mai vazusera oameni! Ne examinau, se uitau la incaltamintea mea, la uniforma mea si comentau intre ele, nu stiu ce. Ofiterul sovietic statea acolo cu un telefon, era cam incurcat, dadea telefoane si intreba ce sa faca cu noi, cat sa ne mai tina. Au vrut de fapt sa ne pedepseasca - pe urma am aflat - pentru ca nu anuntasem exact momentul cand aveam sa aterizam pe aerodromul lor. Asta a fost, a trebuit sa fim pedepsiti!"
Mariana Dragescu este prima romanca ajunsa la Viena in 1945, la scurt timp dupa ocuparea ei de catre sovietici. Tabloul care i s-a infatisat atunci este dramatic:
"Cea mai lunga strada din Viena, Mariahilfer Strasse, care mergea pana in centrul Vienei, era bombardata. Cand am intrat in oras am gasit o populatie infometata, canalizarea era sparta... Ii asteptau pe englezi si pe americani. Rusii intrasera cu o luna inainte in oras. Cand ne-au vazut, ne-au confundat dupa uniforma cu englezii. Le-am spus ca suntem romani. 'Da, intr-adevar - ne-au raspuns - sunteti primele figuri simpatice'. Si, pe urma, cand ne-am oprit sa mancam (luasem cu noi in camionul militar paine, carne fripta), vienezii ne-au inconjurat si au inceput sa cerseasca! Oameni bine imbracati ne ofereau inele de aur in schimbul mancarii! Evident, nici nu ne gandeam sa primim. Erau obisnuiti cu rusii... Le-am dat tot ce aveam la noi, paine, carne - in special copiilor. Nu aveau nimic de mancare, nu stiu cum au supravietuit. Cumparau, pentru ca rusii le vindeau paine si plateau - cei care aveau bani - cu aur."
Intoarsa de pe front, Mariana Dragescu va fi solicitata sa faca zboruri de transport pentru diversi pasageri sovietici. Nu rareori, acestia urcau in avion beti, punandu-i probleme serioase. Transferata in aviatia civila, isi gaseste un post de monitor la scoala de aviatie de la Chitila.
In septembrie 1945, intr-o zi de toamna aurie, o intalneste pentru ultima data pe Martha Bibescu. Printesa se pregatea sa paraseasca Romania. Era multumita ca a reusit sa treaca palatul de la Mogosoaia pe lista monumentelor din patrimoniul national. Va fi, astfel, salvat. Dar Martha se simtea obosita de lupta si banuia ceea ce urma sa vina peste tara...
Peisajul politic se intuneca. Direct sau indirect, noii aliati sovietici - de fapt, ocupanti - isi impuneau propriul sistem in Romania. Au inceput demobilizarile, apoi pensionarile pilotilor care luptasera pe frontul de Est. Anii 1946 - 1947 se caracterizeaza prin inceperea arestarilor si punerea la punct a viitorului aparat represiv. Nicolski isi facuse deja aparitia.
Represiunea loveste si cercul de fosti camarazi si prieteni apropiati ai Marianei. In 1947, Costi Brancoveanu este arestat, iar sotia lui, Marina Stirbey-Brancoveanu, ramane fara nici un venit, traind din vanzarea obiectelor de valoare. Casa din Bucuresti si mosia de la Darmanesti ii fusesera confiscate. Mariana a vizitat-o in mansarda saracacioasa in care locuia impreuna cu baietii ei, pe strada Popa Tatu din Bucuresti. Cel mic, Mihai, alintat "le vieux monsieur", avea o pasiune teribila pentru muzica clasica... O lume in crepuscul, o aristocratie care se straduia sa reziste in fata valului de mitocanie adus de regimul comunist. Dupa eliberare, Costi Brancoveanu va lucra ca muncitor cazangiu. Era singura meserie pe care "dictatura proletariatului" i-o putea oferi acestui print. In cele din urma, in 1948, la interventiile din strainatate ale Marthei Bibescu prin Crucea Rosie, li se da voie sa paraseasca Romania si sa plece in Occident.
La randul ei, Virginia Dutescu va face ani grei de puscarie politica, in inchisoarea de la Mislea, fara nici o alta vina decat aceea ca se casatorise cu instructorul de zbor Constantin Abeles, care a reusit sa evadeze cu avionul din lagarul comunist, fugind in Turcia.
Cand amintesc de Smaranda Braescu, doamna Dragescu se lumineaza la fata:
"A, Smaranda...! La un moment dat a disparut. A fugit si s-a ascuns, au cautat-o si n-au gasit-o, pana cand a murit. Cu Smaranda Braescu asa stiu ca s-a intamplat. Ea venea foarte des pe la mine si sedeam de vorba (...). Smaranda vorbea cu un accent moldovenesc pronuntat. Nu stiu ce viata o fi avut si ea! Era o femeie... total lipsita de cochetarie! Mereu cu cozile acelea impletite...".
Desi prietene apropiate, Smaranda nu i-a marturisit niciodata sa fi fost indragostita de cineva, nu i se cunoaste nici un fel de pasiune de acest gen. O data, i-a spus Marianei ca se gandeste sa treaca la catolicism (era ortodoxa) si ca la batranete i-ar placea sa se retraga in manastirea vreunui ordin monahal catolic, in tara sau in strainatate, eventual in America de Sud.
Se stie ca, dupa razboi, celebra parasutista intrase in vizorul comunistilor, printre altele prin semnarea unui memoriu catre Natiunile Unite, in noiembrie 1946, in care se denunta falsificarea alegerilor din Romania. Printre cei unsprezece semnatari ai memoriului se numarau generalul Aldea, actorul Constantin Tanase si alte personalitati. La acea data, Smaranda era implicata in organizatia Sumanele Negre, si a fost judecata si condamnata in contumacie la doi ani de inchisoare, pentru omisiune de denunt. Mariana Dragescu isi aminteste ultima lor intalnire:
"Ultima oara cand am vazut-o pe Smaranda era foarte agitata, era infricosata de ceva. Si, intr-adevar, n-am mai vazut-o de atunci. Dupa catva timp am citit intr-un ziar ca a fost condamnata in lipsa, pentru ca s-a implicat intr-o chestie cu Sumanele Negre."
Nevoita sa se ascunda pe la diferite adrese, intai langa Iasi, pe urma la Institutul Catolic "Sf. Tereza" din Cluj si la ferma Congregatiei Maicii Domnului (in comuna Jucul de Jos), Smaranda trecuse deja in 1946 printr-o operatie de cancer mamar, realizata de doctorul Falcoianu la spitalul din Roman. La sfarsitul anului 1947, starea i se inrautateste si este internata de profesorul dr. Iuliu Hatieganu la Clinica universitara din Cluj, unde moare in ziua de 2 februarie 1948, vegheata de doua maicute catolice. A fost inmormantata sub un nume fals in cimitirul central din Cluj. Mariana Dragescu avea sa afle de sfarsitul Smarandei mai tarziu, prin intermediul Nadiei Russo, careia o calugarita catolica ii relatase despre acest subiect in inchisoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
