Marius Daniel Popescu s-a născut la Craiova, în 1963. A făcut parte din Grupul de la Braşov, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu şi Simona Popescu. În 1990, se îndrăgosteşte de o elveţiancă aflată în vizită în România şi emigrează în Elveţia; cinci ani mai târziu, publică primul volum de poeme, scris direct în limba franceză: 4 x 4, poeme cu tracţiune integrală. În anul 2004 devine directorul ziarului le persil (pătrunjelul). În aceeaşi perioadă frecventează o închisoare din Elveţia, unde le vorbeşte deţinuţilor despre literatură. Lucrează ca şofer de autobuz. Debutul în proză cu romanul Simfonia lupului îi aduce si prima distincţie literară, Premiul Robert Walser, în 2008.
- Domnule Marius Daniel Popescu, aţi revenit în România, pentru a doua oară la lansarea unei cărţi de-a dvs, e vorba de romanul „Culorile rândunicii”, apărut la Polirom. Cine sunteţi? Vă puteţi prezenta pe scurt cititorilor „Ziarului de duminică”? Vă solicit asta pentru că viaţa dvs a fost o aventură şi nu v-aţi sfiit s-o povestiţi de multe ori: aţi plecat în Elveţia îndrăgostit de o femeie, aţi luat totul de la zero, aţi lucrat cu deţinuţi, aţi fost şofer de autobuz, nu ştiaţi o boabă franceză, dar aţi scris în aceasta limbă. Greşesc cumva?
- De fapt revin în ţară pentru a lansa a şasea carte; cărţile mele de poezie, scrise şi publicate în limba româna („Jucării de lemn”, Editura Unicorn, Brasov, 1991; „Fotograful de muşte”, Editura Vlasie, Pitesti, 1993; „Etajul cinci la vară”, Editura Arhipelag, Târgu-Mures, 1994; „Groapa de nisip şi leagăne”, Editura Magister, Brasov, 1997) au fost concepute în Elveţia apoi publicate în România. Remarcaţi că între două volume de poezie în limba română, am scris şi publicat primul volum de poezie în limba franceza, „4 x 4, poèmes tout-terrains”, Editions Antipodes, Lausanne, 1995.
De data aceasta, mă întorc în ţară pentru lansarea traducerii ultimului meu roman, sunt un scriitor cu două ţări, două culturi, fac „naveta” între Elvetia şi România, via Franţa, via Paris, unde se găseşte editorul meu actual, pentru romanele scrise în limba franceză.
Sunt un român cu paşaport românesc (n-am cerut încă cetăţenia elveţiană, cu toate că am dreptul să o fac), sunt un „român cu domiciliul în străinătate”, sunt un cetăţean român recunoscut ca scriitor şi mă „împart” cum pot între cei ce mă invită, mă aşteaptă, mă caută, mă îndragesc, oriunde ar fi ei: Elveţia, România, Franţa, Germania, Belgia, Spania, Suedia, Canada etc.
Da, viaţa mea a fost şi continuă să fie o aventură însă sunt conştient că „aventura” mea nu este mult deosebită de „aventura vieţii” celorlalţi, fac ce pot, cu energia şi calităţile mele, mă „impun” cum fiecare se „impune” acolo unde trăieşte, unde munceşte, unde iubeşte. Am fost şi încă mai sunt şofer de autobuz (la jumătate de normă din 2008), sunt obişnuit din adolescenţă să fac mai multe lucruri în acelaşi timp, diferite sau chiar contradictorii, profit de faptul că-n Elveţia este uşor să fii scriitor şi şofer profesionist. Dintr-un anumit punct de vedere, „o luăm de la zero” în fiecare clipă a vieţii noastre, începem ceva nou la fiecare pas, la fiecare clipire, la fiecare respiraţie. Principalul este să ne adaptăm, să învăţăm tot timpul, să „creştem” în permanenţă, chiar dacă ne îndreptăm spre „îmbatrânire”.
- Locuiţi din 1990 în Elveţia, unde v-aţi şi publicat cărţile. Wikipedia vă prezintă drept un „écrivain et poète vaudois”. Dumneavoastră cum vă socotiţi: elveţian, român sau şi una şi alta?
- Nu stiu cine s-a „ocupat” să mă pună pe Wikipedia, ştiu doar cine mi-a mai pus câteva date, după ce mi-a apărut acest „site”. Mi-am publicat cărţile, din 1990 încoace, în România, Elveţia, Franta şi Spania, sunt un cetăţean şi scriitor român, după acte, sunt şi scriitor elveţian, după cei douăzecişipatru de ani petrecuţi în Elveţia, sunt şi scriitor francez, după publicarea unor cărţi în limba franceză şi după editarea celor două romane la Paris, la superba Editura José Corti, unde a publicat şi Gherasim Luca; aşa mă simt eu!
- Înaintea romanului „Simfonia lupului”, carea primit şi un premiu, aţi publicat două volume de poezie. Mai scrieţi poezie? Vă socotiţi şi poet? Cum aţi trecut de la poezie la proză?
- Înaintea romanului „Simfonia lupului”, am publicat şase volume de poezie, patru în limba română şi două în limba franceză (ultimul volum de poezia a obtinut Premiul Rilke, la Sierre, în Elveţia); da, mai scriu poezie, intenţionez să public la anul o nouă carte de poeme, însă cea mai mare parte a „poeziilor” o introduc în „romane”, romanele mele sunt destul de poetice ca să-mi înglobeze si texte scurte, sau chiar mai lungi, ce pot să fie considerate „poetice”; pentru mine nu prea există o mare diferenţă între poezie şi proză.
Proza, adică primul roman, l-am început într-o „noapte de pomină” petrecută cu prietenul Jean-Louis Kuffer, scriitor şi el şi foarte bun ziarist, printre altele; fiind cu el, la masă şi pe la două noaptea, îi povesteam „aventuri” din viaţa mea din România şi, la un moment dat, mi-a spus că trebuie să povestesc în detaliu aceste „poveşti româneşti”; i-am cerut maşina lui de scris şi foi de hârtie, mi le-a adus, l-am trimis la culcare şi, până la şapte dimineaţa, când s-a trezit el, am scris douăzeci de pagini, adică începutul „Simfoniei lupului”. Apoi, timp de câţiva ani, am continuat, până la patru sute de pagini...
- Mai păstraţi legătura cu „Grupul de la Braşov” în care v-aţi lansat în limba română, înaintea plecării din ţară?
- Sigur, am păstrat şi păstrez tot timpul legatura cu „Grupul de la Braşov”, însă acum ne este foarte greu celor rămaşi în viaţă din acest grup: în plus de dispariţia prematură dintre noi a lui Gheorghe Crăciun, am pierdut încă doi prieteni, si ei „plecaţi” prea devreme, dintre cei mai reprezentativi ai acestui grup, Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu.
- După apariţia în limba română a romanului dvs „Simfonia lupului” abordările criticilor au fost reticente la început, apoi entuziaste. Citez un singur exemplu: „Este cartea unui scriitor matur, pe deplin format, nicidecum a unui şofer de autobuz care scrie pentru că nu are cu ce să îşi umple timpul liber.” Cu ce credeţi că a impresionat mai mult cartea dvs?
- Criticii de proză nu ma cunoşteau, am apărut în ţară cu o proza tradusă din limba franceză şi le-a luat timp „să se dumirească”, să citească cartea. Cred că „Simfonia lupului” „vorbeşte singură” prin stilul original reprezentat prin multe descrieri „filmice” ale societăţii „de aici” şi „de acolo” adica lumea româneasca şi lumea elveţiană; cartea este structurată într-un mod „neobişnuit” şi poate fi înţeleasă drept „surprinzătoare”.
Publicată în limba franceză, la cea mai prestigioasă editură din Paris, „Simfonia lupului” face parte din literatura, adică din arta, nu din „amintirile unui şofer de autobuz”. În România, mulţi critici nu sunt obişnuiţi să aibă de-a face cu o bună operă de artă realizată de o persoană ce nu exersează zilnic o activitate de intelectual; eu demonstrez că se poate să fiu şi un bun scriitor, şi un bun şofer de autobuz.
- Premiul acordat acestui roman v-a ambiţionat? Sau aţi fi continuat să scrieţi indiferent de reacţia criticilor?
- Pentru „Simfonia lupului” am primit, în Elveţia, două mari premii şi două burse şi toate acestea mi-au dat o „deschidere” şi o încredere şi mai mare în munca mea de scriitor. Sunt destul de ambiţios ca să-mi continui scrierea cărţilor însa recunoaşterea, de către ceilalţi, a calităţii literaturii mele, mă ambiţionează şi mai mult. Sunt conştient că mai am de scris şi sper să mai surprind, în bine, mulţi critici din ţară şi din străinătate.
- Literatura dvs e autobiografică. Aţi şi declarat: „eu sunt lupul”. Veţi rămâne la asta?
- Da, sunt „autobiografic” pentru că îmi transform viaţa în literatură. Poate că peste câţiva ani o să trec la alte „subiecte” însă nu este sigur, sunt tot timpul impresionat de ceea ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi, am mii şi mii de subiecte la dispoziţie privind şi ascultând în jurul meu, peste tot pe unde mă duc : România, Elveţia, Franţa, Liban, Germania, Belgia, Iran, Suedia, Albania, Canada, Coasta de Fildeş, Italia, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria...
- Aţi spus mai demult că aveţi o „dambla”, cea cu ritualizarea banalului şi că pentru dvs totul e sacru. Puteţi elabora?
- Pentru mine banalul nu există precum ceva diferit de sacru. Totul este, în acelaşi timp, sacru şi banal, sau invers; depinde de „unghiul” interpretării. Unul dintre elementele sacralităţii este ritualul, iar acest ritual se întâlneşte în viaţa de zi cu zi a fiecărei persoane, în cotidianul oricui: faptul de a se deplasa, de a face un pas, sau mai mulţi, constituie un ritual, un banal-sacru. Umanitatea a fost obişnuită, şi încă mai funcţionează cu „sacralităţi” impuse de „lideri” religioşi, politici, economici, sociali, ştiinţifici etc. Aceasta nu ne împiedică să realizăm, de mai multe ori pe zi, că momente şi gesturi şi gânduri considerate, de către doctrine mai mult sau mai puţin „totalitare”, precum „neimportante” şi lipsite de sacralitate, reprezintă pentru noi „starea ideală, sacră, pură”, sau un ritual pe care îl trăim cu desăvârşire, cu puritate a trăirii, în pace totală cu tot ceea ce ne înconjoară.
- Subiectele dvs de roman se extrag numai din experienţa românească? Devin, în acest fel, o literatură exotică pentru elveţieni?
- Subiectele mele de roman vin din toată viaţa mea de peste tot însă, cum îmi doresc să fiu un „martor literar” al vremurilor mele, am luat-o de la început, din copilărie deci, până acum găsiti mai multe subiecte româneşti decât elveţiene. Pentru elveţieni, literatura mea nu este „exotică”, pentru simplul fapt că „subiectele româneşti” ce se întâlnesc în cărţile mele sunt subiecte universale, ce se găsesc în literatura elveţiana şi în toate literaturile din lume.
- Prin ce credeţi că se poate impune un scriitor, indiferent în ce limbă scrie?
- Un scriitor se impune prin stilul său literar, prin maniera sa originală de a trata subiecte diferite. Literatura este o artă, stilul unui prozator trebuie să se distingă, să se detaşeze într-un mod evident de stilul celorlalţi.
- Care a fost „aventura” revistei pe care aţi înfiinţat-o în Elveţia? Are vreo legătură cu gazeta „Replica”, pe care aţi înfiinţat-o la Braşov în 1990?
- Revista pe care o conduc, am înfiinţat-o în 2004 şi nu are nimic în comun cu „Replica” de la Braşov, ce a fost un săptămânal politic, de opinie, în vremurile tulburi de după „decembrie 1989”. Este o revistă/ziar pe care am intitulat-o „pătrunjelul”, în franceza „le persil”, şi care tratează/publică numai texte literare sau ce ţin de cultură, de literatură.
Aventura „Pătrunjelului” a fost extraordinară, pentru că am început acest ziar singur, primele trei numere conţineau numai texte de-ale mele. A prins la public şi m-am deschis celorlalţi scriitori din Elveţia romandă, iar acum, anul acesta, „am împlinit” zece ani de „pătrunjel” şi suntem la numărul triplu 91-92-93 (44 pagini format A 3 !).
- Aţi spus odată că „una e să scrii cărţi, alta e să faci literatură“. Care este deosebirea, din punctul dvs de vedere?
- Oricine are dreptul şi poate scrie o carte. Cum am mai spus înainte, literatura este o artă deci cine are pretenţia că face literatură trebuie să se impună în domeniul acestei arte unde există un fel de „juriu” compus din ziarişti, editori, profesori universitari sau de liceu precum şi din „public” care, în cazul unei „opere literare” poate fi foarte restrâns.
Dacă toate cărţile ar fi literatură, atunci literatura n-ar mai fi o artă.
- Puteţi să ne vorbiţi pe scurt desper „Culorile rândunicii”? Prin ce se deosebeşte de precedentul roman, pe care-l continuă?
- Romanul „Culorile rândunicii” se distinge mai ales prin personajele feminine ce-l fac „să trăiască”. Apropo de „abundenţa” acestor personaje feminine din roman, o tânără scriitoare elveţiană m-a poreclit „prietenul femeilor”.
Un alt element propriu acestui roman este „jocul literelor” din cuvinte; am o serie de poeme unde literele au rol de „cuvânt”, iar lectura acestor mici capitole se poate face numai „cântând”, repetând literele precum notele unei partituri.
Continuare a romanului „Simfonia lupului”, „Culorile rândunicii” este un roman ce îşi are independenţa sa proprie, prin povestea sa, românească si elveţiană, precum şi prin „timpul şi spatiul” ce sunt „fixate” în fraze.
- Aţi preferat să vă fie traduse cărţile în limba română, nu să le tălmăciţi chiar dvs. V-a fost cumva teamă că veţi ajunge la o rescriere?
- Pentru traducere, nu mi-a fost teamă de nimic, oricum o traducere, făcută de mine sau de altcineva, este o rescriere.
Am adoptat varianta traducerilor de către traducători profesionişti pentru că nu am avut şi nu am timp să-mi traduc singur cărţile. Am mult de muncă, pe multe planuri, în multe domenii, nu mai am timp să-mi şi traduc cărtile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
