Marius Miheţ este critic şi istoric literar. Cronicar literar la revista „România literară” şi redactor asociat al revistei „Familia”. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2008), cu o teză despre proza generaţiei şaizeci. Lector universitar la Facultatea de Litere din Oradea. A publicat 300 de eseuri şi articole în majoritatea revistelor de cultură. A prefaţat şi îngrijit, printre altele, volume de Constantin Ţoiu – Căderea în lume (2007), Vrăjeli (de buzunar) (2007) şi Radu Ţuculescu – Degetele lui Marsias (2013).
- Domnule Marius Miheţ, nu uit un text pe care l-aţi scris despre un volum de interviuri ale lui Andrei Pleşu în care vă întrebaţi „unde se încheie discreţia şi unde autenticitatea într-un interviu?”Aş vrea ca acest interviu să fie autentic şi discret, dar e posibil când marea distanţă dintre noi e spulberată doar de beneficiile internetului?
- Dl. Andrei Pleşu are o detentă teatrală apreciabilă, aşa încât, în privinţa dumnealui, lucrurile se precipită pe măsură ce renunţă la discreţie. Pentru că el şi-o doreşte, dintr-o secretă disponibilitate. Eu cred că orice individ care renunţă la discreţie poate fi autentic. Fie şi pierzând din mister. Discreţia, şi tot angrenajul de judecăţi sociale cu care-o fardăm, toate astea deci, ne îndepărtează de ceea ce suntem cu adevărat. Discreţia însăşi înseamnă, dintr-o anume perspectivă, să ocultezi omenescul. Or, astăzi, privind în jur, îţi dai seama că discreţia e ca inexistentă şi, culmea, nicăieri taină, nici autenticitate. Probabil că discreţia ar trebui revendicată din vreme în vreme. Ca gest de re-cunoaştere. Internetul e paradoxal, fireşte, creează impresia discreţiei, a apropierii, ca şi a autenticităţii. Este o mutaţie indentitară. Prin urmare, stimate domnule Stelian Ţurlea, ne rămâne un pact al sincerităţii. De care ar trebui profitat prin apropieri de bun-simţ.
- Trăiţi, lucraţi, scrieţi la Oradea, sunteţi unul dintre tinerii critici apreciaţi de Alex. Ştefănescu şi Ion Simuţ, despre care cel dintâi spunea că se va impune treptat în literele şi critica românească. Cum vedeţi dvs, ca reprezentant al unei generaţii noi, critica literară de azi?
- Alex. Ştefănescu are o bucurie a tinerilor de care, din păcate, puţini alţii din lumea literară se lasă copleşiţi. Ba mai mult, dumnealui face ce face şi depăşeşte în entuziasm chiar şi adolescenţii. Pentru mine e un model de vitalitate critică şi de afecţiune nedisimulată. Acum, în privinţa criticii: eu nu-mi doresc să mă impun. Îmi doresc ca alţii să ţină cont de părerile mele. Mi-e de-ajuns să ştiu că unul sau altul ţine cont de judecăţile mele şi, cine ştie, îşi remodelează sau îşi înţelege el însuşi mai bine sistemul. Asta înţeleg eu prin consacrare. Chestiunea cu critica tânără e complicată. Dar nu vă ascund faptul că sunt tare mândru că am aşa colegi, cu siguranţă cei mai talentaţi de la criticii şaizecişti încoace. Suntem nişte norocoşi, recunosc. Uitaţi, eu am avut şansa să scriu de 14 ani critică literară. Alţii îşi încheie cariera după anii ăştia. Aşa se face că o bună parte dintre cei cu care-am debutat publicistic în jurul lui 2000, astăzi îşi permit deja să se reactiveze profesional, mergând pe calea criticii academice, în dauna celei, să-i zicem, jurnalistice. Mai interesant va fi, nu peste mulţi ani, să discernem între tipurile de critică abordate. Eu mă împart între critica de semnificaţie şi varietăţile critice americane. Mă rog, alţii vor pune verdictele, nu eu. Cronica literară te uzează, e-adevărat. Dacă nu ai un proiect clar cu care poţi să o îmbini, atunci e suflare de vânt. Şi cum la noi paternitatea ideilor se duce pe apa sâmbetei, greu se recunoaşte munca asta de salahor, în fond. Înţeleg, deci, colegii care-au dezertat din publicistica literară. Probabil o voi face şi eu. Deocamdată sunt încă îndrăgostit de cronica literară; de accesul ei la rostiri proaspete, de căutarea unui rafinament al expresiei prime. O alchimie aproape euharistică. Dincolo de toate, mă intrigă viziunea pe care un critic o câştigă prin activitatea de cronicar literar. Iar în critica literară, cine n-are viziune e un simplu diletant. La fel şi în viaţă.
- Ca lector universitar, cronicar la „România literară” şi redactor asociat al revistei „Familia” urmăriţi atent viaţa literară şi aproape toate apariţiile unui an. Greşesc cumva când constat că nu vă lăsaţi influenţat în niciun fel de părerile „de la centru”?
- Nu greşiţi. Am încercat de la bun început să nu mă las angrenat în nicio grupare, de niciun fel. Asta nu înseamnă că sunt neutru. În critica literară nu există neutralitate. Cum nu există nici în filosofie. Sau în dragoste. Cei care mizează pe direcţii de felul acesta sunt fie naivi, fie sinucigaşi. Am simpatii, din fericire, altminteri aş scrie numai despre scriitori străini. Fireşte că unii vor spune că, vorba lui Baudelaire, în dragoste şi literatură simpatiile sunt involuntare. Dar şi el evoca, în cele din urmă, raţiunea. Vă spun doar că prefer, în toate, echidistanţa şi sinceritatea brută. Pentru cine apreciază o lectură de felul ăsta, foarte bine, cine aşteaptă prosternări, asta este. Spre norocul meu, de când scriu pentru „România literară”, la centru, deci, am avut şansa să-mi păstrez intacte toate prerogativele etice. Cine ştie să citească articolele mele vede asta, cu lejeritate. Oricum, depărtarea mea, geografică, în primul rând, e, fără doar şi poate, un privilegiu. Să fii prezent la centru şi să fii deoparte totodată. Puţini îşi mai dau seama astăzi câtă desfătare cuprinde însingurarea critică. Sau ce bine e să trăieşti contradictoriul fără turbulenţe. Iată, îmi dau seama acum, răspunzând, că sunt mai mizantrop decât îmi închipuiam...
- Ce vă atrage mai mult: critica sau istoria literară? Cumva reuşiţi să le îmbinaţi?
- Am prostul obicei, pentru unii, de-a citi cam tot ce-a scris subiectul meu înainte de-a-i analiza cea mai recentă carte. Am avut nenumărate contre în legătură cu această chestiune. Nu vă ascund că unii erau de părere că doar acea carte e importantă. Restul nu. Eu nu pot scrie, pur şi simplu, dacă nu ştiu mai mult. Cei de lângă mine sunt exasperaţi când stau la un autor, chiar mediocru, mult şi bine, cercetând. În plus, tot obicei prost, îmi fac multe note de lectură. Într-o vreme chiar aveam de gând să trimit fiecărui scriitor analizat fişele cu idei. Dar am renunţat. Nu vreau relaţii cu scriitorii. Nu aşa cum se înţeleg ele în cultura română. Nu cred că e onest. Înainte de `89 chestiunea era inevitabilă. Pactizările şi discursurile întretăiate erau mai mult decât necesare. Armonia nefiind deplină, atât cât era ea posibilă, fireşte. Acum am ajuns într-un punct mort, cred. Funcţionăresc. Când apele par definitiv despărţite între adevăratul critic literar şi ceilalţi scriitori. Criticul venal se pierde singur în meandre iluzorii. Prin urmare, ca să revin la întrebarea dumneavoastră, eu fac, în fiece cronică, şi reverenţe de istorie literară. M-ar şi plictisi să scriu numai la prezent, ca şi cum ai fotografia copaci suspendaţi, fără rădăcini. Cei care pot face asta sunt nu doar bine înşurubaţi în prezent, dar au şi alte capacităţi, de apreciat, care pe mine mă intimidează... În articolele ştiinţifice n-am încotro şi merg mai mult pe istoria literară, care face cu ochiul cronicarului, cred că fără excepţie. E, sunt convins, mariajul potrivit al criticului literar. Fără el, rămâi un simplu competitor care iese mereu pe locul doi. Alergînd singur...
- Aţi promovat mult tinerii scriitori, mai ales pe cei din Oradea, aţi si îngrijit o antologie cu texte ale unor foarte tineri scriitori. Cât de mult mizaţi pe această generaţie şi de ce? Ce credeţi că aduce nou?
- Problema criticilor literari e că explică fie prea tehnic, fie cu lejeritate mediocră, şi nu oferă interogaţii minimale cititorului. Eu încerc, cu alte cuvinte, să formez cititori. Iar un viitor profesor, dacă nu e şi un creator simplu, de imagini sau texte, nu poate fi un creator de oameni. Sunt fascinat de amploarea interogaţiilor din noile generaţii. Febrili şi sărind etapele, ei nu au nimic de pierdut, pentru că nu au aşteptări prea mari de la viitor. Vor să facă repede ceva, acum, aici. Antologia am făcut-o pentru ei, căci una e internetul, şi alta să-ţi vezi textele tipărite între coperţi. Volumul a avut un circuit închis, mai mult intern. Pentru ei. Unii au confirmat şi reconfirmat, ceea ce mă bucură nespus. Sunt fericit când descopăr oameni tineri care învaţă atât de repede să urască tot ce nu are legătura cu literatura, vorba lui Kafka. Dacă toţi am iubi atât de condensat, atunci am avea parte numai de fatalităţi inteligente.
- Aţi publicat mult şi despre genuri socotite marginale, oricum mai puţin agreate de marile edituri – thriller, fantasy, horror. Într-o altă sinteză, „Joc şi strategii în ficţiunea contemporană” vă opreaţi asupra „ficţiunii noir”, numită „cel mai interesant filon al prozei contemporane”. Mi se pare mie sau sunteţi singurul critic, oricum printre puţinii, care nu fuge de acest gen literar?
- Nu ştiu. Nu cred, ar fi păcat. Dar aveţi dreptate, nu fug de niciun gen. Doar de cărţile proaste. Despre care, apropo, nici nu scriu. Sau o fac numai atunci când aparţin numelor de raftul întâi. Altfel, gestul e o critică anemică. Ca şi cum ai împinge bătrâni pe scări, ştiţi zicala. Cei care scriu de cele mai multe ori negativ, despre orice, fac asta pentru că scriu despre tot ce citesc. Forţa unui critic se măsoară în susţinerea valorii, nu în detonarea hohotitoare. Problema prozei contemporane este că virează spre strategii vechi, nu neapărat desuete, dar fără a resuscita nimic autentic, fără a adăuga ingrediente esenţiale. E ca şi cum ai vrea să găteşti după reţeta bunicii, dar foloseşti numai chimicale. Normal că nu-ţi iese. Or, ca să reuşeşti, ai nevoie de lecturi, multe lecturi, asta nu înţeleg numeroşi scriitori contemporani. E incredibil cum, după atâţia ani de deschideri şi oferte culturale, tu, ca scriitor, te aşezi la masa de scris şi arunci pe hârtie numai talentul, pansat cu lecturi şcolare. Fără să-l alimentezi în continuare. De aici vine şi marea mea admiraţie pentru prozatorii şaizecişti. Majoritatea doxă de carte. Cel mai drag mi-a fost Constantin Ţoiu. Un om extraordinar şi un prieten desăvârşit, în ciuda diferenţei de vârstă. Mi-a oferit felii din viaţa lui cu o sinceritate de-a dreptul abisală. Citise toată filosofia antică şi nu numai, toată mitologia la care avea acces, stilizase zeci, poate sute de cărţi, era – şi a rămas până la sfârşit – un spirit iluminist pierdut între jocurile postmodernismului. Avea o subtilitate psihologică şi un spirit critic nemaipomenite. Puţini cititori ştiu că cel mai substanţial studiu al Mioriţei, de pildă, l-a dat, după părerea mea, el, în câteva pagini. Numai Alexandru Paleologu a văzut asta, şi nu s-a sfiit să meargă pe mâna lui. Căderea în lume e, pentru mine, cel mai bun roman al anilor optzeci-nouăzeci. Nu mai vorbesc de Galeria cu viţă sălbatică, un roman ce va creşte şi mai mult în ochii specialiştilor şi cititorilor, în timp. Ce să mai spun despre D. R. Popescu, G. Bălăiţă, N. Breban sau A. Buzura. Cred, de pildă, că F. este un roman fără egal pe linia complexităţii. Doar în privinţa lui Bănulescu am reţineri, mai ales că Răzvan Petrescu, şi de asta sunt convins, îl va depăşi valoric în canonul prozei scurte. În fine, nu vreau acum să-mi urc în cap naturile preasimţitoare. Vor avea ce să desfiinţeze când va fi gata sinteza mea despre proza românească. Ca să mă întorc la întrebare: da, ficţiunile noir şi neo-noir, cum definesc unele filoane, au ceva special. Voi spune mai multe în cartea mea. În rest, da, sunt împătimit după genurile amintite, scrise inteligent, poate pentru că, pionier pe ultima sută, am dezvoltat multe relaţii cu imaginaţia, de orice fel. Şi ştiu să apreciez o poveste adevărată, ca toţi din generaţia mea, pentru că noi am crescut între zidurile unei copilării inodore, dar de unde am avut norocul şi dispoziţia firească să prelucrăm cum vrem imaginaţia. Criticii fără aceste lecturi amintite de dumneavoastră nu au cum să-şi populeze cu adevărat etajele viziunii critice. De imaginar nu mai vorbesc. Noi am secularizat prea mult şi prea uşor multe asemenea deschideri şi am rămas prizonierii unei vrăji formale.
- Aţi spus cândva că „farmecul literaturii vine şi din felul în care îţi ordonează viaţa.” Puteţi detalia?
- E dificil. Cu ani în urmă, când făceam afirmaţia asta, eram mai naiv. Recunosc, totuşi, că îmi conserv inocenţa ca formă de supravieţuire culturală. Nu cred în grimasele nesfârşite ale scriitorilor. E imposibil să fii mereu rănit de imagini, de experienţe, sau mai ştiu eu ce, şi să nu recunoşti că, scriind, îţi cântă sufletul. Cred că literatura îţi oferă un fel de panoramare a sufletului, aşa încât, de nicăieri, aparent, creşte, pentru fiecare cititor devotat, o arhitectură interioară. E ca şi cum ai descoperi că ai câteva dimensiuni în plus şi abia aştepţi să le mobilezi. Asta pe de-a parte. E vorba, apoi, în afirmaţia mea, despre revelaţiile culturale care-ţi esenţializează viaţa. Pentru unii, probabil, şi asta e naivitate. Pentru mine, nu. Fireşte că e nevoie de o rigoare metodică pentru sudarea arhitecturii noi. Şi asta implică o suprapunere cu viaţa însăşi. Un fel de întâlnire cu inalterabilul nostru, al fiecăruia. Însă farmecul e deasupra tuturor proceselor tehnice, să le zicem. E ceea ce rămâne, ca un praf de stele, dacă vreţi. La urma urmelor, ştiţi vorba lui Nietzsche despre farmecul unei teorii: că ea seduce spiritele subtile tocmai prin faptul că e contestabilă. Ei bine, cam aşa e şi cu teoria mea. Era pentru mine, dacă doriţi să rămânem în termenii aceluiaşi gânditor, „un ideal ascetic”, la vremea respectivă. Cu toate astea, acum cred mai mult decât atunci în valabilitatea afirmaţiei. Cum arată viaţa celor care citesc şi cred în lectura angajată şi cum e a celorlalţi? Sunt două conflicte ale virtualităţilor, cu porniri distincte. Problema e complicată. Borges, de pildă, credea că literatura e mai importantă decât adevărul; Sabato, la fel, până l-a lăsat privirea şi s-a apucat de pictură. Literatura şi arta în geenere te degradează. E singura ireversibilitate pozitivă. Şi eu cred în asta. Dacă faci cu pasiune ceea ce faci, dacă te dedici total, e firesc ca eroziunea să te împresoare la un moment dat. Farmecul literaturii vine însă din această degradare, care e un soi de pansament al crizelor noastre existenţiale. Ori spirituale. Literatura ca degradare e forma de suferinţă obligatorie a oricărui artist.
Aşa încât, nu sunt adeptul radicalizărilor de tip Foucault sau Derrida, deşi cel din urmă refăcea tardiv legătura cu „delicioasa criză” a literaturii. Sunt de acord, de pildă, cu Ana Blandiana, pentru care literatura are un mister visceral şi de aceea ea, literatura, înseamnă opţiune. Şi aşa mai departe. Prefer, alteori, naivitatea unui Pavese, pentru care literatura se opune sensului realului şi atât.
Dincolo de toate, cred că literatura ordonează viaţa doar dacă eşti încredinţat de plinătatea ei. Căci farmecul vine din ce rămâne, nu din ce ai înţeles. Delicat supliciu!
Problema cu generaţia mea are a face, cred, cu scriitorii grăbiţi, care vor să priceapă ca să meargă mai departe. Dar o fac pe sărite. Mă amuză graba asta, ce-mi aminteşte de dispreţul lui Goethe faţă de tinereţe. Însă neamţul trăia urgenţa integralităţii, pe când mulţi scriitori de azi vor să grăbească procesele numai ca să fugă de trecut. Să-l trucheze. Nu-mi place fardul, şi, din nefericire, e coadă mare la impostură.
- De mulţi ani participaţi la fel şi fel de întâlniri despre „starea prozei româneşti”. Aveţi un verdict astăzi?
- Incubaţie. Dar se anunţă titani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
