DOCUMENTAR

Martha Bibescu în Ţara sălciilor. GALERIE FOTO

30 sep 2011 Autor: Emanuel Badescu

Principesa Martha Bibescu

Vezi galeria foto Martha Bibescu în Ţara sălciilor/ de Emanuel Bădescu

O şansa extraordinară a făcut ca imaginile filmate de cavalerul Hugues d'Eiwo la 6 octombrie 1909 să se păstreze într-un film de montaj realizat în 1933. Este cea mai veche "Actualitate" cu subiect românesc şi prezintă demonstraţia aviatorului francez Louis Bleriot la Hipodromul Băneasa, de faţă fiind Regina Elisabeta cu suita sa, invitaţi de onoare, câţiva pierde-vară şi organizatorii acestei reuniuni: prinţul George Valentin Bibescu şi consoarta sa, prinţesa Martha Bibescu, o frumuseţe strălucitoare de împărăteasă bizantină. S-au păstrat şi câteva fotografii de la acest eveniment, două putând fi admirate la Biblioteca Academiei. Privindu-le, ochii se opresc îndelung, magnetizaţi de chipul şi de eleganţa tinerei prinţese, încât eşti ispitit să întorci timpul înapoi cu un veac şi să-i răpeşti lui Proust întâietatea reverenţei: "Binevoiţi să-mi acceptaţi, Prinţesă, admiraţia şi respectul recunos­cător!"

Indiscutabil, Marthei Bibescu îi plăcea să vorbească de sine, de străbuni, de înrudirile-i selecte. Dacă pe linie maternă cobora din "luminaţii Mavrocordaţi şi din vestiţii Muşatini", pe linie paternă era doar o Lahovary, compensa însă cu abilitate acest handicap aristocratic exagerând calităţile "marilor Lahovary" şi importanţa funcţiilor deţi­nute de aceştia: "Conversaţiile erau foarte serioase atunci când fraţii se reîntâlneau. Ei, domnii miniştri, marii Lahovary, ajungeau întotdeauna la o declamare, fie clasică, fie romantică, de o frumuseţe care se aplica în funcţie de circumstanţe". Nu-i mai puţin adevărat că această admiraţie avea şi o justificare tainică. Moartea prematură a unicului frate, Alexandru, în 1891, îi secătuise mama - Smaranda Ema, prinţesă Mavrocordat - de sentimentul matern şi o exilase la Genevatîn compania ceţurilor lacustre, grija educaţiei celor trei fiice revenind în exclusivitate tatălui, Ioan Lahovary, pe atunci şeful Legaţiei României de la Paris şi unchilor, "marii Lahovary". De aici acea raţionalitate cvasi bărbătească, acel calcul nu o dată strident pentru o răsfăţată de muze, care se remarcă în conversaţii, în scrisori sau în jurnale, acei filon de melancolie ce-i străbate opera. Primise o educaţie aleasă, dar lipsită de afecţiunea maternă.

Prin forţa împrejurărilor, cercul prietenilor Marthei Bibescu a fost unul ilustru. O dată - abia se ridicase în picioare - a văzut pe o măsuţă din salonul Legaţiei de la Paris fotografia prinţului moştenitor şi "portretul unei tinere fete cu părul blond, pe care prinţul avea s-o ia în căsătorie: principesa Maria". Îi va reîntâlni câţiva ani mai târziu la Constanţa, unde vor petrece împreună vacanţa de Paşti. Avea 12 ani şi sfiiciunea unui copil crescut la mânăstire. Cel puţin aşa a crezut prinţul Ferdinand, deşi un ceva din acest copil îl magnetiza şi îl intimida, îl făcea sa roşească. Prinţul, mare cunoscător al florilor, o tratase ca pe un crin, deşi ea era o mică sirenă. "Ceea ce-i era drag în mine era copilăria" îşi va aminti ea peste un sfert de veac, cu orgoliul încă rănit. De unde să ştie prinţul - "un tănăr foarte frumos" - că fetiţa care îl fascina tocmai fusese cerută în căsătorie de un vlăstar cu ochiul ager al familiei Ghika-Comăneşti, respins, desigur, cu indignare de Ioan Lahovary? Taina era ferecată cu o mie de lacăte... Printr-un straniu capriciu al des­tinului, unicul copil al Marthei Bibescu, Valentina, se va căsători cu fiul celui care îl scandalizase pe Ioan Lahovary cu solicitarea lui.

Doi ani şi jumătate după "episodul Ghika-Comăneşti", a venit rândul lui George Valentin Bibescu să descopere în "minunata copilă" pe femeia visurilor sale. De data aceasta cererea a fost acceptată, poate pentru liniştea sufleteasca a domnului ambasador Lahovary. O indiscreţie: până în momentul oficierii căsătoriei, logodnicii au locuit în castelul de la Posada împreună ori sub supravegherea prinţesei de Beauffremont, Henriette de Caraman-Chimay, nepoata lui Napoleon I şi mama prinţului Bibescu. În fine, după neaşteptat de întârziata dispensă a Vaticanului - viitoarea mare scriitoare fiind catolică - căsătoria s-a putut celebra, cu mare fast, la biserica Domniţa Bălaşa. Protagonista nu împlinise 17 ani: "Pe atunci îmi ascundeam vârsta - va mărturisi peste ani - şi asta din considerente contrarii celor ce provoacă îndeobşte asemenea minciuni. Căsătoria mea de o precocitate care din secolul al XVIII-lea nu-şi mai găsea locul în moravurile societăţii franceze, făcea mistificarea lesnicioasă: eram luată drept o fetişcană..." Prin această căsătorie Martha Bibescu a pătruns în înalta societate europeană.

Trei ani mai târziu, prima ei carte o va propulsa şi printre elitele spiritualităţii europene. Totul a început de la o călătorie şi de la o "ispită". Curând după căsătorie, soţii Bibescu au plecat în Persia, nu în luna de miere , cum s-ar crede, ci într-o "excursie diplomatică" organizată de Ministerul de Externe francez. Trei automobile decapotabile au străbătut, cu viteza neverosimilă de 30 de kilometri pe oră, şosele şi drumuri stăpânite până atunci doar de trăsuri şi de cămile. A fost un veritabil raliu, primul din istorie pe acest traseu, cu impresii de neuitat. La întoarcerea în Franţa, "ispitită" de Maurice Barres să aştearnă pe hârtie impresiile de călătorie, prinţesa va pregăti în cel mai strict secret lansarea scriitoarei. "Cele opt paradisuri", cheia ce i-a deschis poarta consacrării, a entuziasmat: Academia Franceză a premiat-o, marii sti­lişti Apollinaire şi Anatole France s-au întrecut în laude deloc conjuncturale, iar Marcel Proust, altfel atât de sarcastic, îşi călca pe inimă şi îi declara autoarei: "Sunteţi un scriitor desăvârşit, prin­ţesă, şi asta nu-i puţin când, precum o faceţi, prin scriitor înţelegem atâţia artişti reuniţi: un prozator, un parfumer, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet..."

Va scrie enorm, lucrări autobiografice şi de inspiraţie istorică, unele publicate sub pseudonimul Lucille Duclos. A primit oaspeţi de seamă la Posada şi la Mogoşoaia, palatul primit în dar, în anul 1912, de la soţul ei. Nu este lipsită de interes observaţia că prietenii Marthei Bibescu au devenit şi prietenii României. Asemenea rudei sale prin alianţă, Elena Vacărescu, a luptat şi pătimit pentru ţara sa, se bănuieşte ca a îndeplinit chiar şi misiuni de spionaj, bunăoară în primul Război Mondial. Atunci, din octombrie 1916 până în mai 1918, a condus Spitalul nr.118, amenajat pe proprie cheltuială în grajdurile S.T.B. de pe strada dr. Grozovici. Rolul ei exact se poate presupune din nota Zoiei Bengescu, datată 1 noiembrie 1918: "La spital am fost foarte îngrijoraţi în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă". Îi cultivase pe germani pentru a culege informaţii... Acţionase astfel în memoria lui Ioan N. Lahovary, mort fulgerător în 1915 şi în acord cu soţul ei. Aviator pasionat, prinţul Bibescu se înrolase voluntar în Armata Română şi sub comanda lui cele două escadrile de recunoaştere ale forţelor aeriene române au efectuat - cu un curaj devenit legendar - numeroase raiduri deasupra liniilor germane. Pe atunci, sângele albas­tru încă mai curgea prin venele istoriei.

Să nu se înţeleagă că scriitoarea Martha Bibescu a tăcut sau ca a cedat întâietatea prinţesei. Devansându-l cu două decenii pe Mircea Vulcănescu, va scrie "Izvor, ţara sălciilor", o simfonie de culori pastelate, de verdicte şi de profeţii optimiste: "Va veni o vreme când acest popor român, care n-a fost cunoscut pană acum, va fi luat în seamă... Din această ţară, trecută sub tăcere, vor răsuna cântece şi muzică, neamul acesta va renaşte după un mileniu de existenţă şi lumea se va mira ca de o minune să afle, în sfârşit, tot ceea ce el posedă din conştiinţa universală". Succesul a fost imens. Era mult mai mult decât un succes personal, era un succes universal pentru întreg neamul românesc. "Cum să nu iubeşti România după ce-ai citit Izvor"?! - se întreba retoric Rainer Maria Rilke. În România, însă, asupra acestei cărţi s-a aşternut tăcerea: o sigură voce s-a auzit, o voce înecată de mânie, vocea lui Nicolae Iorga, dar motivele reale nu se cunosc...

Probabil că naţionalismul extremist nu accepta cultura, lumina, viaţa, speranţa. Spiritul inchizitorial se afla pe punctul de a îmbrăca fie cămaşa verde, fie cămaşa neagră, ambele preludii ale totalitaris­mului roşu. O dată cu venirea la putere a lui Carol al II-lea, prietenul ei de-o viaţă şi partenerul de vânătoare, tenebrele îşi vor înmulţi atacurile asupra luminii, mai ales asupra normalităţii, a evoluţiei normale în sens european. Teama de occidentalizare au obligat mişcările totalitare la un armistiţiu tacit: urmau să se răfuiască între ele după nimicirea sistemului democratic. Prima lovitură pe care a resimţit-o şi Martha Bibescu, a fost executarea lui I.G. Duca. Din acel moment, între ea şi Mişcarea Legionară s-a deschis o prăpastie mai adâncă decât şi-ar fi închipuit. O prăpastie care a devenit deosebit de periculoasă după izgonirea lui Caroi al Il-lea. Imnul dedicat veşniciei româneşti - "Izvor, ţara sălciilor" - va fi ars în public, în Piaţa Victoriei, pe rugul format din "cărţi otrăvite". De necrezut! Ca şi cum nu ar fi fost suficient, în dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1940 s-a trezit cu legionarii lui Horia Sima la uşă. "Unul dintre valeţi se înfiinţează în camera chinezească şi-mi spune: "Îmi pare rău sa vă spun, Măria Voastră, este percheziţie legionară în casă. Treaba a durat de la 9 dimineaţa până la 6 seara... La şase seara, legionarii pleacă în camionul cu care au venit. Au jefuit spiritul acestei case (Palatul Mogoşoaia, n.n.) fără niciun folos pentru nimeni". Patru zile mai târziu va menţiona sec: "Legionarii au făcut dreptate: l-au asasinat pe Iorga!" Este limpede că dincolo de ambiguitatea însemnării coexistau întrebarea "de ce?" şi o durere incomensu­rabilă. Nu a fost singura mare durere. În ziua de 2 iulie 1941 va muri în urma unui cancer pulmonar prinţul George Valentin Bibescu. La Mogoşoaia, prin faţa catafalcului, s-au perindat, trei zile şi trei nopţi, oameni de toate culorile politice. Mintea ei cercetătoare nu îngăduie să se piardă nimic. Pare că marea scriitoare culegea informaţii. Pentru ce putere ?! Poate pentru Anglia: relaţiile cu familia Churchill erau notorii.

După alungarea Regelui Mihai de către Stalin şi proclamarea republicii de către bolşevici, i-a scris lui Paul Claudel aproape disperată: "Veştile care-mi vin din ţară sunt atât de triste încât am nevoie, ca să mă distrez, să mă gândesc la dumneavoastră măsurând cu paşi mari terasa de la Branques..." Ţara sălciilor intrase în comă, dar pentru a renaşte trebuie înainte de toate să mori, fie şi puţin.

Ce-şi mai putea dori de la viaţă prinţesa şi marea scriitoare Martha Bibescu? Noi am căutat coordonatele pe care le-am considerat esenţiale, însă, un singur an biobibliografic al acestei personalităţi de excepţie ar umple de zece ori mai multe pagini decât expunerea da faţă... Activitatea şi opera ei sfidează micile eseuri, sunt de domeniul fenomenologiei istoriei şi al filozofiei culturii, sunt bunuri ale patrimoniului european. Aşa trebuie să fi gândit şi stafful Academiei Regale a Belgiei, care a ales-o în anul 1955 membră în locul Annei de Noilles, vara primară a prinţului George Valentin Bibescu.

Cel mai bine a definit-o înlocuitorul ei la numita Academie, Mircea Eliade, în discursul său de recepţie din 19 februarie 1977: "Prinţesa Bibescu a anticipat unele descoperiri ale istoriografiei contemporane, îndeosebi valoarea nepreţuită a culturilor populare şi funcţia dătătoare de viaţă a istoriografiei europene, în sensul că orice cercetare istorică adevărată ajunge la conştiinţa unităţii culturale şi spirituale a Europei". Ce se mai poate adăuga? Poate doar observaţia că atât cât a fost stăpână la Mogoşoaia, străvechiul palat a strălucit ca pe vremea lui Constantin Brâncoveanu.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 30.09.2011

 
Cuvinte cheie:
DOCUMENTAR
, Martha Bibescu
, Ţara sălciilor
, Emanuel Bădescu

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Închide