Radu Cristea, Thomas Sears
Preţul libertăţii
Mărturii din comunism
Editura Cetatea de Scaun
România – scriu autorii – a fost cunoscută ca având unul dintre cele mai nemiloase sisteme penitenciare dintre toate ţările comuniste. Au fost cazuri când oameni inocenţi – tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi – au fost arestaţi şi au fost trataţi într-un mod crud, chinuiţi şi batjocoriţi. Totodată, România a fost unica ţară care avea oameni idealişti, mereu luptând împotriva guvernului comunist nou instalat, visând la o zi când vor reuşi să-i alunge din stat. În ciuda temerilor, existau indivizi, cunoscuţi ca partizani, care s-au înarmat şi au opus rezistenţă forţelor comuniste.
Au existat aproximativ 1.200 de grupuri de partizani, care au prevăzut ce va însemna regimul comunist pentru România, şi ei au ales să lupte în continuare, în loc să cedeze. Aceste grupuri s-au înarmat şi s-au răspândit în munţi. Guvernul comunist i-a pus pe lista de priorităţi, dorindu-şi să elimine această opoziţie, mai ales pentru că ameninţa regimul, fiind şi o chestiune de ego.
Chiar dacă Departamentul Securităţii Statului sau, prescurtat, Securitatea a fost fondat oficial în 30 august 1948, cu hotărârea cu numărul 221, el exista încă de la 23 august 1944, şi avea ca sarcină identificarea anticomuniştilor din ţară. Organizaţia a fost creată de SMERS, o subdiviziune a NKVD din Rusia. Liderii grupurilor –Pantelimon Bodnarenko, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru – au avut drept obiectiv să captureze sau să elimine toţi anticomuniştii şi dizidenţii.
Luptele au fost nemiloase, mulţi partizani au fost ucişi şi rămaşi chiar neîngropaţi. Unii au fost împuşcaţi, cadavrele lor fiind lăsate în pădure, alţii au fost prinşi, condamnaţi şi închişi fără proces. Vânarea lor s-a desfăşurat până în anul 1959, când Securitatea a prins şi ultimul grup de partizani cunoscut.
De fapt, toţi românii au fost prizonieri în propria ţară. Toţi au fost privaţi de libertate, proprietăţile şi alte bunuri au fost confiscate de regim. Au fost siliţi să muncească, dar nu pentru ei însuşi, ci, mai degrabă, pentru binele regimului.
Totuşi, între aceşti români exista o clasă specială de oameni, deţinuţii politici. Ei au avut cel mai mult de suferit dintre cetăţeni. Este necesar ca povestea lor să fie relatată. Chiar şi în prezent, ei sunt muşamalizaţi de guvern, ignoraţi de sistemul educaţional şi nu sunt apreciaţi destul ca eroi ai neamului.
În cadrul acestei cărţi, veţi cunoaşte nouă oameni foarte speciali. Ei pur şi simplu îşi povestesc experienţele extraordinare, toate pline de orori şi coşmaruri de nedescris.
Stephane Audoin-Rouzeau
Războiul unei familii
1914-2014
Editura Corint
Traducere, note şi cuvânt-înainte de Florin Ţurcanu. Volumul este rezultatul cercetărilor întreprinse de unul dintre marii istorici ai Primului Război Mondial, Stéphane Audoin-Rouzeau (este profesor al prestigioasei Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris şi cel mai important reprezentant al şcolii franceze de antropologie istorică a Primului Război Mondial. Printre celelalte cărţi ale sale se numără Les combattants des tranchées, Armand Colin, 1986; L’enfant de l’ennemi, 1914–1918, Aubier Collection historique, 1995; Combattre: une anthropologie)
După ce a scris despre combatanţii din tranşee şi experienţele trăite de aceştia, autorul a decis să-şi întoarcă privirea către cei apropiaţi. Cu toate acestea, cartea nu este o poveste de familie sau un eseu de egoistorie. Nu este nici autobiografia unui istoric, ci descrierea modului în care Marele Război a influenţat existenţa familiei lui Audoin-Rouzeau vreme de trei generaţii, chiar dacă efectele ca atare depăşesc limitele vieţii acestora. Dincolo de individualităţile evocate în text, în prim-plan rămâne marea conflagraţie mondială. În acest sens, este o carte de istorie, cu un discurs impresionant, sensibil şi bine stăpânit, în care autorul se străduieşte, în fond, să descopere istoria la nivelul omului.
„Textul este scurt, dar dens, uneori tulburător. El oferă, într-adevăr, mai multe grile de lectură. Regăsim povestea de formare a unui istoric care nu-şi ascunde nici părerile subiective, nici stângăciile […]. Războiul unei familii retrasează şi experienţa celor două conflagraţii prin care au trecut bunicii autorului. În cele din urmă, şi poate tocmai prin acest lucru volumul este atât de impresionant, sunt descrise cu fineţe relaţiile dintre generaţii începând cu Primul Război Mondial.” Nicolas Offenstadt
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
