Eugenia Taralunga* e o poeta atipica. Ea nu clameaza, nu vrea sa darame totul in jur, nu supraliciteaza sexul, nu abordeaza pieptis scriitura, nu vrea sa fie originala cu orice pret. Si, in ciuda a toate acestea, are un ton, o dictie, un suflu numai al ei.
Marturisiri simple, calde, umane, adresate iubitului dar si lumii intregi si "mici unitati de perceptie" (sintagma foarte inspirata si incitant titlu de volum) reveland peisajul cotidian, banal, nesofisticat fac din paginile reusite o mostra de cat de mult poate sa insemne sinceritatea in economia unui poem. E uimitor cu cat de putin material "original" poate lucra un poet. In invazia de imagini contrafacute, e impresionanta autenticitatea si lirismul obtinute pe cai directe, prin transcrierea unor stari, prin lipsa de trucuri poeticesti.
Un poet impacat cu sine insusi, un poet fericit? De ce nu? "fericiti cei ce isi inteleg perceptiile/ eu nu pot decat sa le duc cu mine pretutindeni/ sa le ocrotesc discret/ fara ca ele sa prinda de veste" (pag. 18). Insa fericirea este, la urma urmelor, si ea o combustie, facuta din mici si staruitoare perceptii, dintr-o atentie treaza, din detalii revelatoare. Adica din trairea deplina a acestei vieti milimetrice care ni s-a dat, a acestei biografii de insecta umana, pe care doar acceptand-o si insemnandu-i atent parcursul o putem stapani.
Deplinatatea micilor trairi - singurele accesibile noua - e poate descoperirea majora a poetei. De aici vine acel inefabil contagios al starilor arhicunoscute - din aceasta sugestie discreta a unei impliniri launtrice, a unei bucurii ce depaseste cadrul. "hai sa ardem impreuna/ aici in coltul camerei/ nimeni nu va sti de ce incendiul nu se extinde/ si de ce ei nu au nici o putere asupa noastra/ nimeni nu va intelege/ de ce atat de tarziu/ ne-am gasit noi sa ardem/ in coltul de est al camerei" (pag.19).
Exista in versurile Eugeniei Taralunga ceva din frustetea si genuinul celor ce au sondat pentru prima data complexitatea simpla a omului. Fara sa aiba suflu whitmanian, ceva din investigatia plenara a marelui precursor se strecoara in articulatiile micilor unitati de perceptie: "fotografia aceea cu un scaun gol langa mine/ mi s-a parut plina de premonitii"; "eu sunt a ta intrutotul/ micuta frezie mov/ in stare sa te admire fara limite"; "iti vei recunoaste de asta data/ trupul dupa mirosul de proaspat iar spiritul dupa vigoarea de planta/ asa cum rareori celor de aici le e dat sa primeasca". Plenaritatea fiintei umane, stenicul ei funciar: "pe cine pacalesti stralucitoareo/ suntem acelasi intreg/ intre noi nu este nici o granita/ nu iti pot face nici un rau/ asa cum nu ii poti face nici un rau ochiului tau/ sau genunchiului tau/ sau umarului tau drept"; "acesta este un an perfect/ nedezmintit de nici o intamplare// rasaritul somptuos se repeta in fiecare dimineata/ prevazatoare eu ascund lumina pentru mai tarziu/ cand zodiile de foc cazute pe pamant/ vor avea nevoie de mine"; "pierd momentele unul cate unul/ narcotizata de aceasta felie calma de lumina"; "teritoriu de libertate si ingenunchere/ cand ape straine ne cuprind".
Trebuie spus ca poezia aceasta, nu intotdeauna la fel de substantiala, nu este in nici un caz jubilativa. Frustrarile sunt insa surdinizate, violenta enunturilor ii este straina. Poemul "Vis cu spatii interzise" este modelul acestui fel de a consemna fapte aparent banale, perceptii vagi. De altfel, strofa ultima include unul dintre procedeele litotice preferate: "in troleibuz am dus ceva cu mare atentie/ doar pentru a fi aruncat la capat". Pudoare si dezabuzare linistita in acelasi timp, formula lirica a autoarei se afla in faza unui fertil si pregnant inceput.
*) Eugenia Taralunga, "mici unitati de perceptie", Editura Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 2002, 162 pagini.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
